Tribuna, octombrie 1910 (Anul 14, nr. 211-234)

1910-10-14 / nr. 221

Nr. 221 Anul XIV. Arad Joi, 14|27 Octomvre lOle. *B01«AiM£MTUL ‘8 !£ sit 28 Cos­ta an mnm. 14 *• o vină 2­40 Kral de Daminecâ se an an 5 Cor, Pentru România ti America 10 Cor, 4nul de zi pentru Ko­­•aânlfc și străinătate pe an 40 franci • iji.» «( «OrdlMiSTRAiU 'îeăâ ■f’eiria.iz­ates* ZS INSKRTJUNitH «a grimes? ia «dminl»­­trafic. itaitmnlte publice «i Lot 4|­­icble editi flecare (Ir 20 in­ Manaicripte au ine­­polazâ reieioo pentru oraș St Kimb­at 502, NUMĂR POPORAL Anul XIV. Nr. 40 ------rni nwmr"'—r—-j I Selecţiurtea valorilor. — Reflexiuni asupra oamenilor noştri »practici«. — In viaţa noastră publică, cum se întâm­plă dealtfel şi aiurea, se observă cu uşu­rinţă două deosebite categorii de fruntaşi, cari în aparenţă lucrează pentru aceiaş ţintă, dar în fond se conduc de porniri sufleteşti cu totul contrare. Avem, pe de o parte, conştiinţele net­aburate de nici un interes egoist, figuri idealiste, cari nu’şi iau de călăuză decât credinţele tari şi senti­mentele cele mai călduroase. Aceştia sânt apărătorii înfocaţi ai patrimoniului ce le-a rămas dela generaţiile vizionare dinaintea lor, sânt impetuoşii războinici neobosiţi, pururea gata de orice abnegaţiune indivi­duală şi de orice suferinţă pentru idealul lor. Dar avem, pe de altă parte, naturile practice ale altora, avem pe iubitorii de transacţiuni uşoare şi pe cei ce înţeleg rostul acestei vieţi trecătoare numai prin prizma propriilor lor trebuinţe. Aceştia sânt chibzuiţii mlădioşi, iubitorii de linişte, cerşitorii de toleranţă, pescuitorii în ape tulburi, iar ac­tivitatea socială pentru dânşii este mai mult un lustru înşelător, un pretext pentru pofte personale. Şi sunt aşa de puţini cei dintâi şi nu­mărul lor scade mereu, dar sunt atât de mulţi cei din speţa a doua. Se duc pe rînd altruiştii şi reprezintanţii orizonturilor largi şi ai curajului susţinut, care rămâne acum mai mult un apanaj al tinerimei ro­mantice şi al unui pumn de bătrîni încer- I caţi. In schimb se răspândesc, ca pirul în­­ holdă, socotitorii practici ai vieţii, oamenii­­ combinaţii­or mărunte şi ieftenii târguitori. Iar înmulţirea asta a lor se resimte din ce în ce mai tare, mai înăbuşitor. Este ceva în mişcarea noastră politică ce ne apasă greu, ne încurcă, ne opreşte pe loc, ne do­boară însufleţirea. Şi pricina acestei stări de suflet sunt oamenii ăştia practici. * Ca să nu fim rău înţeleşi, vom anticipa din capul locului, că a fi practic în politică nu înseamnă totdeauna o primejdie. Dis­ciplinele practice în politica atât de comp­lexă sunt chiar la locul lor şi sunt anu­mite probleme, îndeosebi economice şi fi­nanciare, cari nici nu pot fi realizate decât prin concursul acestor realişti. Cum în cursul vremii asemenea preocupări au tre­buit în mod fatal să se ivească şi la noi, era natural să răsară şi diriguitorii interese­lor practice ale neamului nostru. Noi însă nu ne gândim în special la acei puţini aleşi, cari sunt practici pentru neam, lu­­crînd pentru desrobirea economică şi finan­ciară a poporului, ci ne gândim la ceata celor ce sunt practici pentru sine, la utili­tariştii şi cei stăpâniţi de anumite apetituri şi anumite înclinări pentru satisfaceri per­sonale. Pe cum se ştie, pătura noastră intelec­tuală trăieşte şi se hrăneşte din ajutoarele de jos ale poporului. Şi de un timp încoace­­ ni­ se relevă tot mai mult fenomenul, cum,­­ începând cu învăţătorul şi preotul, până sus la mitropolit, cum atâţia advocaţi şi func­ţionari ai instituţiilor noastre, se frământă mereu de a-şi îmbunătăţi mijloacele de în­treţinere, făcând din as­gurarea părţii mate­riale un principal scop de viaţă. Ei îşi văd, în linişte şi cu inima închisă faţă de glasul ori­cărui ideal, mai mult de interesele pro­prii decât de ale poporului, învăţătorul, cu gândul la leafă, preotul cu râvna la bon­­gruă, sânt dispuşi să-şi înglădie atitudinea şi să renunţe la rolul lor de conducători fireşti în faţa subvenţiei ce le surîde. Mi­­tropoliţii îşi descri­d organele de publicitate la acţiuni de subminare şi de captivare a spiritelor în vederea unei nemotivate con­ciliate politice. Iar deasupra tuturor se ri­dică de pe-acum câţiva politiciani mercan­tili, cari cochetează cu viitoare situaţii so­ciale şi cari într’o nouă situaţie nu văd decât perspectivele unei uşoare parvenir­i. Cine voieşte să se convingă de aceste adevăruri n’are decât să examineze epoca aceasta vitregă în care am ajuns în timpul din urma. Urmăriţi grandoarea şi căderea aventurierului Burdia şi jalnica tragedie le­gată de numele deputatului de Ceica. Ce­tiţi broşurele de critică violentă la adresa alegerilor bănăţene. Daţi-vă seama de atâţia bărbaţi particulari, cari îşi deapănă, bine hrăniţi, viaţa zilnică, lăsând să bată, neclin­tiţi, valurile în jurul lor. Şi nu uitaţi să cân- FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«. Rândunei. — Povestire. — Tatei Când vei afla, iubite cititorule, cine a fost Rândunel, când vei şti câte amintiri mă leagă de el, poate tmi vei da dreptate să I plâng şi poate ţi se va ivi şi d-taie o lacrimă între gene! Dar dac’ai fi apucat să I vezi ? Atunci, singur, ai fi spus şi d-ta ca toţi aceia cari l-au cu­noscut: — Bre! Acesta nu i cal ca toţi ceilalţi, aces­­sta i curat ,cal năzdrăvan din poveşti«! Da, cal asemenea ca Rândunel al meu, să cauţi mult, să mai găseşti astăzi! * 11 cumpărasem dela un sătean din Dealu-Mare. II vindea omul de mare nevoie. Iarnă grea, lipsi de nutreţ. Cu ce să I scoată în primăvară ? Mi-l lăsase numai cu opzeci de lei dar eu i-am dat o sută, căci spunea că are o droaie de co­pilaşi şi mălaia îl isprăvise de mult, fiindcă fu­sese un an de lipsă, anul acela. Un mânzuleţ numai de un an, puţin răsărit la trup, slab prăpădit că­­ numirai coastele, cu pă­rul mare, flocos şi plin de praf. Nici nu ştia să mănânce grăunţe! Cu timpul, văzând pe ceilalţi tovarăşi ai săi mai bătrâni mult decât el, s’a de­dat cu grajdul şi a început să i placă orăştil. După doi ani — sub căsala regulată şi îngri­jirea la timp —, în locul mânzului slăbănog de odinioară, era acum un căluşel de toată frumu­­seţa; iar după trei ani de la cumpărare, rând I au scos argaţii înşeuat şi înfrânat, am văzut înainte-mi un armăsar ager, negru ca tăciunele, c’o steluţă albi, cât rubla, in frunte, cu piciorul drept de dinainte alb până la genunchi şi c’o coamă lungă cei cădea în valuri ondulitoare pe partea dreaptă a gâtului, până la piept. Mi am îmbrăcat costumul de călărie, mi am pus pinteni și când m’am asvârlit în spinarea lui, Rândunel a sărit de câteva ori drept in două pi­cioare, apoi a ieşit, în goană nebună, pe poartă. Aproape o zi întreagă m’a purtat aşa peste câm­puri, peste tufişuri şi peste arături. După câteva zile, era învăţat. De-atunci, când m’aruncam în şea numai cei spuneam: »Rân­dunel, băiete... să mergem«... şi Rândunel pornea mai întâi în trap mic şi curând după aceea o lua la trap mare... Şi ce mai trap avea! Şi cum mai arunca picioarele de frumos!... Mers ca al lui, la puţini cai de e dat să-l aibă! Câte odată îl năcăjeam cu pintenii ori cu ză­bala şi-atunci el punea capul în piept, sforăia puternic pe nări şi arunca picioarele cu aşa pu­tere, că te uitai să vezi că nu s’a crepat calda­râmul în două. Sătenii privind înmărmuriţi, m i-auziam şoptind adeseori: — Măi, ăsta par’că-i calul lui Sfântul Gheor­­ghe; — calul cela, care a ucis scorpia cu pi­cioarele !...* îmi vine în minte, o întâmplare din vremurile acelea, când făceam din noapte zi, când nu ţineam socoteală dacă afară e bine ori vremueşte şi por­neam la drum. Ce vreţi?... Pe atunci aveam nu­mai nouăsprezece ani! De când începuse să cadă cei dintâi fulgi de zăpadă, nu mai fusesem de loc pe la conacul din Pădureni. Aveam acolo herghelia de cai şi două sute de oi fătătoare. In dimineaţa zilei de Sf. Nicolae, am pus şeaua pe Rândunel şi am pornit într’acolo. Pe la prânz am ajuns. La Pădureni, mai cu una mai cu alta, nici nu ştiu când a trecut ziua. Când am pornit înapoi, spre casă, înoptase de a binele şi de sus se cerneau fulgi de zăpadă mari şi apătoşi de părea că se crepase cerul, nu alta. Toate încercările baciului Sima de a mă opri la conac în noaptea aceea, au rămas zadarnice. Par’că îl aud pe bătrânul baciu: — Vai de mine, domnişorule, cum o să ple­caţi d voastră pe o vreme ca aceasta!? Nu ve­deţi ce mânie a lui Dumnezeu, e afară?! — Lasă baciule, nu te îngriji, am răspuns eu. Cu Rândunel acum sbor acasă şi -apoi nu sânt eu dintre acei cari se înspăimântă şi de freamă­tul frunzelor! Şi în adevăr, eram tinăr, aveam cal bun, şi un buzunar purtam revolver! De ce eram să mă tem? Am dat pinteni căluţului şi nici nu ştiu când am urcat »Râpa Urâtă« şi când am intrat în pă­durea Statului. Rândunel mergea mâncând pă­mântul şi eu începusem să şuier o doină, mai mult aşa ca să nu m’apuce urâtul.

Next