Tribuna, iulie 1911 (Anul 15, nr. 142-167)

1911-07-24 / nr. 161

Anul XV. Nr. 161 Arad, Duminecă, 24 Iulie v. (6 August n.) 1911 ABONAMENTUL Pe un an . 28 Cor. Pe un jum. . 14 * Pe o lună . 2.40 « Numărul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş şi comitat 502. IREDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA : Strada Deák Ferenc Nr. 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţămite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fileri. Manuscripte nu să înapoiază. Morala celor mici. De Octavian Goga. Intr’un număr trecut al „Tribunei” am cetit o notă prizărită la coada gazetei, pitulată printre ştirile zilei. Mulţi dintre cetitori, poate, nici nu s’au oprit asupra celor câteva rînduri mărunte, pe mine însă, mărturisesc, m'au pus pe gânduri şi mi-au trezit un şir întreg de reflecţii, cari se cer pe hârtie. Notiţa era un fel de scrisoare a unui preot dintr’un sat românesc, aruncat în fundul săcuimei, în care părintele Mitică, — aşa se numeşte autorul, — se apăra în termini lapidari de acuza trădării de neam, ce i s’a aruncat din pricină, că şi-a iscălit numele, în calitate de vicepreşedinte, pe invitarea la petrecere ungurească din satul lui. In apărarea sa, părintele îşi accentuiază cu multă* hotărîre dragostea de neam şi spune, că a asistat la această petrecanie, ce s’a dat în favorul bisericii romano-catolice din comună, mânat de dorul bunei înţelegeri între cetăţenii români şi săcui ursiţi să trăiască alături. — Eu, — cam aşa urmează sfinţia sa, — cu mult mai greu m'aş fi putut, retrage dela această serbare, ‘decât Prea Sfinţia Sa Episcopul Aradului dela praznicul desvălirii monumentului lui Kossuth, unde s’a dus, fără a primi cine ştie ce pedeapsă aspră... Mă rog, — cam aşa vine închierea, — care să fie pricina, de greşelile celor mari sunt trecute cu vederea şi numai reverenzile noastre sărace de popi de la sate trebuie să fie scuturate şi la cea mai neînsemnată poticnire ? Această întrebare, pe care o lansează părintele eincă de acolo din ţara săcuilor, taie unde largi în mintea unui om care gândeşte. Glasul acesta vine de jos, din regiunile unde se vorbeşte puţin şi nu se tipăreşte aproape nimic. E un accent smuls din împărăţia largă a celor fără nume, un fel de sămânţă rătăcită din credinţele multor suflete, cari trudesc în umbră, îşi are deci însemnătatea lui, fiindcă trădează mentalitatea unora din reprezentanţii celei mai de căpetenie tagme, pe umerii căreia se sprijineşte toată puterea înaintării neamului. Dar e important acest glas şi fiindcă pune în discuţie o problemă din cele mai fundamentale ale concepţiei morale, care îndrumă frământarea noastră politică: înrîurinţa etică a faptelor săvârşite de fruntaşi asupra sufletului miciiimei. Ori şi cum am judeca, sufletul masselor ne apare ca un bulgăr de lut în mâna conducătorilor, cari îl plămădesc după priceperea lor. E prea firesc deci, ca morala curentă a mulţimei să-şi croiască temeiurile şi să-şi modifice valorile după preceptele morale ale oamenilor, cari sunt în fruntea trebilor obşteşti. Staţi acum şi cercetaţi sub raportul acestei axiome sociale atât de elementare, cam pe ce cărări se poate îndruma astăzi morala publică la noi?... Să nu ne gândim de astădată la multele terene de pilduire, cari ni se îmbie cu prisosinţă, să rămânem numai la principiul izolării noastre politice şi sociale de Unguri, care e privit de noi ca o dogmă a vieţii publice şi care a pricinuit şi reglementarea preotului numit. Să cumpănim în două vorbe, întrucât e respectat acest principiu de cei de sus, ca să putem înţelege în ce chip se făureşte judecata celor de jos. Ca să fim cât se poate de expliciţi şi să nu cădem în manevrări teoretice de prisos, vom rămînea la exemplul adus de părintele Mitică. La Arad se desvăleşte monumentul lui Kossuth, care e întruparea celei mai înverşunate duşmănii istorice între două neamuri: agitatorul plin de patimă ce prectica desfiinţarea nioastră politică. La această tipică sărbătoare a maghiarismului diametral opus aspiraţiilor româneşti, episcopul nostru, căruia votul naţional i-a atârnat de gât crucea archierească, îşi prezintă omagiile cu adâncă reverinţă. Cine poate spune, că această faptă e unică în felul ei şi că nu se pot aduce zeci şi zeci de exemple prin cari fruntaşi de-ai noştri nesocotesc amintita dogmă a izolării, care are rădăcini atât de puternice în spiritul public?... Ori şi care cetitor poate înşira în pripă nenumărate cazuri. Şi acum, întreb, cu ce se pedepsesc la noi aceste atitudini vinovate, cari influenţează atât de păgubitor credinţa celor mici?... Să fim sinceri, cu nimica toată. Afară de tânguirea în surdină a vreunei gazete mai mult sau mai puţin „autorizate”, cine se mai împiedecă aici de asemeni pălmuiri ale bunului simţ, sau de călcările celor mai fireşti îndatoriri politice? Cine le mai înfierează, afară doar de cutare tînăr, care încă nu s’a dat la brazdă şi pe care şefii plini de autoritate îl acuză de „anarchism?” Iacă, de pildă, cine se mai miră la noi, că Seghescu de câte ori vine să-şi plimbe obrăznicia la Sibiiu şi să vorbească ungureşte cu elevii din seminar, e totdeauna oaspe găzduit la masa mitropolitului; cine se mai revoltă când domnul Goldiş face plimbări în trăsură cu acest grăsun alintat, care după însăşi mărturisirea sa, a fost poreclit de cătră şeful celebrei gazete a comitetului: „un al doilea Gheorghe Lazar, regenerator al românismului” ?... Ori, ca să încrestăm şi mai departe acest răvaş dureros, spuneţi, vă rog, ce are să pătimească părintele episcop I Radu, care în tot anul dă serate ungurilor şi chiar ovreicelor din Orade, evitând în acelaş timp orice serbare culturală românească? Şi unde s’a găsit gazeta, care să crîcnească două vorbe măcar când deunăzi Excelenţa Sa Mitropolitul Mihali a ţinut toast unguresc în sănătatea împăratului, la o sfinţire de biserică românească?... Unde sunt tunetele de revoltă, prin cari să se strivească aceste poticniri, cari proiectează atâta umbră în sufletul miilor de români?... Nici o vorbă, nici o vorbă, iertare evanghelică pe toată linia şi respectuoasă închinăciune, domnilor conducători!... Ian să pofteacă însă părintele Mitică de acolo din inima Săcuimii, să tragă o iscălitură pe o hârţoagă ungurească, ori să cânte la clavir un diardăş cutare student din Viena, să vedeţi, cum îl potopim imediat la gazetă, cum îl scuturăm de-i merg fulgii! De ce-am ascunde-o ? Spune cam adevărul părintele cu pricina, când îşi face reflecţiile asupra calităţii reverenzilor... Cu cât e anteriul mai sărac, cu atâta dăm mai tare... Să avem iertare, dar ni se pare cam nepotrivită această reţetă de purificare socială, cam greu de suportat pentru mulţimea nevoiaşă şi cam comodă pentru bunii noştri fruntaşi. Orice om cuminte va recunoaşte, că şi cea mai neînsemnată apropiere de Unguri pe orice teren deschide o mică portiţă prin care se furişează un duh străin în sufletul nostru; orice observator al stărilor de la noi va accentua totdeauna, că numai complecta izolare ne poate salva patrimoniul naţional atât de primjduit. De aceia vom cuvânta la adunări şi vom tipări la gazetă. Iubiţi preoţi şi învăţători şi cinstiţi gospodari! Rămâneţi pe la vetrele voastre şi vă feriţi de străini, ca de foc. Cântaţi, plângeţi, iubiţi, bucuraţi-vă în limba voastră strămoşească, dacă vreţi să nu vi se prăpădească neamul! — Aşa spunem noi, cu vreme şi fără vreme... Dar, judecaţi în deplină sinceritate, ce rezultat pot avea aceste duioase sfaturi paterne, câtă vreme cutare orator de întruniri populare e tovarăş de calabrias cu solgăbirăul ungur, altul e însurat cu unguroaică, al treilea scoate din „Tribuna” număr unguresc în cinstea lui Tisza... Până dăinuiesc şi mai departe astfel de exemple vii, cari supun poporul cu logica lor implacabilă, până atunci sunt sămânţă căzută pe piatră toate lacrimile cu cari ne stropim toastele, toate invocările lui Decebal şi toate frăzoaiele ticluite pe podobie crîsnicească în articolele de fond ale „Românului”...