Tribuna, noiembrie 1911 (Anul 15, nr. 239-262)

1911-11-26 / nr. 259

"Si halyi, ridicând tonul, i-a aplicat următoarea sentinţă: „Eu te declar pe d-ta trădător de neam şi fratricid". De aici pe urmă mare tulburare la banchet, ceartă, explicaţii şi-acum dăunăzi retragerea adânc jignitului preot din congregaţia comitatului, unde de zeci de ani reprezenta neamul, cu multă vrednicie. ■ Acum să ne înţelegem. Aici nu e vorba, dacă acel articol a exprimat un adevăr, dacă a fost obiectiv sau pătimaş, dacă a dat o apreciare justă a situaţiei sau ba. E vorba, că putem spune cu inima liniştită: vânzare de neam ori de lege nu era. Acum, gândiţi-vă, din ce proces sufletesc pot porni asemeni epitete grozave, când se aplică unui om numai pentru păcatul de-a fi cetit aceste rânduri inocente. Departe de mine ideia ridicolă de-a crede că d. Mihályi, m’ar socoti pe mine, sau pe părintele Lucaciu trădător. Doamne fereşte! A atribui domnului deputat asemenea naivitate, ar fi o insultă nemeritată. Atunci, care e motivul ? Răspundem scurt: patima vorbelor mari, genul iperbolic, pe care-l prohodeam adiniaori. E și asta o așchie din trunchiul slăbit al retorismului grandiloquent, care în dogmele de căpetenie ale şcolii, numără poza solemnă, jocul de artificii ieftine, lipsa de pretenţie în exigenţe de ordin intelectual şi o foarte minimală sinceritate. Cum zic, şcoala e de vină, păcatele ei de şcoală. Pentru o mai bună lămurire vom cita nici un excerpt dintr’un articol recent al părintelui Vasile Lucaciu, apărut în ,,Românul” din zilele trecute. Ascultaţi, vă rog: „Un vânt năpraznic va fie, prin codrul verde al românismului! „Şi mai ales noi, cari am, avut mândra chemare, ca în mijlocul vijeliilor ucigătoare să stăm cu fruntea ridicată şi cu pieptul de oţăl, şi să, combatem pornirile duşmanilor barbari, cari ne ameninţau cu zdrobire, cu nimicire, ne întrebăm: oare s'au liberat de nou furiile şovinismului acvatic, care nu mai încape în Europa cultă, şi vrea să însceneze aici pe pământul strănepoţilor lui Traian orgiile sălbatice de pe stepele Aziei? Ce este ? Dezlănţuitu-s'a „furor hunnicus" din legile patricide ale duşmanului culturei şi civilizaţiunei, Apponyi, şi s'a încins un nou foc îngrozitor pe acoperişul bisericilor şi al şcoalelor noastre ? Ce este ? Doar strigătul mamelor duioase, desnădăjduite, ne răpeşte simţirea omenească şi toată vârtutea naţională, da să ne încingem cu sângele inimilor noastre viaţa, şi fiinţa naţională a noastră şi a generaţiunilor vitoare ! Ce este ?" Nu este nimic, iubite cetitor, fii pe pace nici mamele nu fug despletite pe uliţi, nici satele nu ard, nici catapeteazma bisericelor nu trozneşte, nici ,,furor humnicus” nu sugrumă oameni ca la patruzeci şi opt. Nu-inimic, adecă totuşi este... e şcoala vorbelor mari... E nesocotirea valorii cuvintelor, e orgia frazei, care se lăfăieşte slobodă dincolo de limitele gândirii, e conştiinţa elastică a retorismului care jonglează şi ,,se dă de-a trânta” cu înţelesul real al noţiunilor.. Asta e turnată în şaise coloane de gazetă, pentru a plasa sfârşit nişte insulte gratuite, invocând ,,pălinca de la Halbermann” şi stupida poveste cu ..libaţiunile amorului liber.” — Şcoala vorbelor mari!... In asta s’a legănat adolescenţa noastră, aista a fost apanajul ^intelectual a decenii întregi de zbuciumare politică infructoasă, în care poza şi gestul erau aproape singurele manifestări de viaţă... Pela tribunele conferenţelor naţionale, pe la întruniri dela masa albă, au răsunat atâtea lozince, s’a revărsat un potop aşa de groaznic de „pronunciamente”, i s’a vânturat atâta pozderie do „concluzo”, numai ispravă nu s’a făcut... Noroc, că vremea, care premeneşte gândirea unei societăţi şi în mersul ei propagă o evoluţie a curentelor de idei, a început să nu mai favoriseze, acest gen sterp. Zilele romantismului lărmuitor sunt numărate şi judecata liniştită cu problemele ei varii e pe cale. Ca o premenire de ordin moral, concepţiaschimbată a societăţii noastre, pretinde tot mai mult devotament sincer, care nu cere fraze pe podobie, iar ca inovaţie intelectuală, se anunţă mijirea unei gândiri îndrumate de o seriositate ştiinţifică. Era şi vremea, fiindcă cu diletantismul gol şi cu focul bengalic ieftin din care se hrănea această şcoală de vorbe mari astăzi, în fermentaţia culturală, atât de vie a neamurilor carii ne împrejmuesc, noi n’o mai putem duce. Din această luptă care se dă acum la noi, putem desluşi aipicat cele două curente, unul în declin şi altul care abia acum se porneşte. Ciocnirea lor era fatală şi orice observator al evoluţiei noastre sociale trebuie s’o înţeleagă. Deci, mai puţină tânguire şi mai multă pricepere. Nu ne prăpădim noi în harta asta câtă vreme se mai găsesc oameni cari cred în puterea premenirii ideilor... * : ::* * * Povestea Romoaiiei. De Ion Dragoslav. Romăniţa e o floare ce creşte pretutindeni, pe câmp, în grădini şi livezi. Aşa că, cine nu ştie cum e romăniţa, creşte ca din pământ, fără să o samene nimeni, ca toate florile sălbatece, şi miroase tare în felul pelinului; e bună de ceai iarna pentru tuse şi răceli. Mama mea anume strîngea floare de soc, de tei şi romăniţă pentru iarnă. Şi ani de zile am băut ceai din florile astea, dar învăţai şi povestea romaniţei. Mama ne-a spus-o, şi asta într’o seară de iarnă, pe când nu era acasă decât eu, mama, mâţa şi cânele Hector: — patru inşi din cari numai eu trăiesc şi care singurul am înţeles povestea. O fi înţeles-o şi Hector şi mâţa, căci şi ei erau de faţă, dar e vorba că numai eu pot zice că am ascultat-o, căci o şi scriu. Era târziu, afară ningea şi omătul era mare. In casă era o căldură aşa deapăsătoare că geamurile păreau nişte obraji pe cari curg şiroaie de lacrimi cu desnădejde. Şi era tăcere: mama torcea, suită pe nişte perne, pe pat. Eu scriam, pe când mâţa cu picioarele de dinainte puse cruciş sub ea se uita la mine ca şi cum s’,ar fi minunat că ştiu carte. Singur pomenitul Hector şedea pe nişte ţolice lângă vatră şi pufnea ca un om care nu zice nimic, dar cu mintea lui întoarce lumea ca pe o buburuză. Deodată mama rupe liniştea şi grăieşte — „Ionică, beai, tu, ceai?” — Cum nu, îi răspund. — De romăniţă, nu aşa ? — De ce vreai! , — De romăniţă zise ea, căam mai multă. Şi mama repede sări jos şi ducându-se la nişte tăfâlci, ce erau atârnate ca nişte guşe în nişte cue de după horn, luă una şi puind nişte flori albe uscate în ulcică, o umplu cu apă şi împinse în jarul din sobă. „Vezi, mi-am zis, eu, în gând ca ispitit, de toate florile am întrebat eu pe mama, dacă au poveste şi numai de romăniţă nu”. Şi îi grăi: „— Mamă, oare şi romăniţa o fi ,având povestea ei?” — Ca toate florile. — O şti? — Să mi-o amintesc. Şi mama suindu-se iar pe perne, îşi luă furca şi fusul şi udând cu gura firul de caer, sfâr, sfâr, fusul prinse a se învârti, caerul ,a curge pe fus şi eu nu mai puteam de nerăbdare. Deodată numai ce aud o sfârâială în sobă. — Fuga, zise ea, că a dat ulcica în foc. Repede sării şi o dădui de o parte. — Amu, vorbi dânsa, până mi-oi aminti de poveste, tu fă ceaiul şi dă-mi şi mie o ulcică. La vorba asta, manile şi picioarele mele se iuţiră ca şi ale unei fete mari când îi vin peţitorii, doar, doar, oi face pe mama să-mi spue mai degrabă povestea, şi cât ai număra o sută şi pusei mamei o ulcică cu ceai în mână, şi eu cu una mă sui pe şesul cuptorului. Şi mama, horp, horp, bând ceaiul, începu povestea: „Apoi a fost odată un împărat şi o împărăteasă, care n’au avut copii multă vreme. Ba împărăteasa credea că n’are să mai aibă. Când, într’o Se vor afla, poate, cetitori, cari pe urma acestor rânduri, vor esclama nedumeriţi: — Să nu fie cumva vre-o greşală la mijloc în apreciarea acestor vorbe mari! Iaca, noi bătrânii ne-aducem aminte, că pe vremuri ele îşi aveau rostul lor şi erau spuse la zile mari de buze pioase, cari le rosteau cu sfinţenie!.... Adevărat răspundem noi! Ştim distinge glasul vremilor şi vorbim cu pietate de aceste lozince, când sunt solia întârziată, a unor zile ce s’au dus. Dar cu aceiaş hotărâre trebuie să le înlocuim, ca orice ban şters, când vor să-şi găsească culcuş în supreme, iată că trece pe la poartă Dumnezeu cu sf. Petre. Petre, uitându-se la oasele împărăteşti, vorbi: — „Doamne, ce o fi de oamenii ăştia că nu au băieţi?” Dar Dumnezeu glăsui: — „Dacă împărăteasa ar bea rouă de pe crini, amestecată cu rouă de pe pelin, ar naşte o fată cum n’a mai fost nici n’are să fie pe lume de frumoasă, da să-i puc numele Romăniţa”. Şi prea sfinţii trecură încolo. Dar oşteanul, care şedea de strajă la poartă auzise şi, repede şi fugi la împărăteasa de-i spuse. Şi tocmai era pe vremea când înfloresc crinii, împărăteasa, bucuria ei, şi dădu ordin ca să culeagă în fiece dimineaţă rouă din paharele crinilor şi frunzele pelinului. Şi, aşa, strînse un pahar de rouă şi-l bău. Minune: la nouă luni născu o fată cu faţa albă ca şi crinul şi perişorul ei mirosea ca pelinul şi, îi puse nume Romăniţa. Şi Romăniţa crescu mare. Dar fetei nu-i plăcea lumea, nici petrecerile, nici să o vadă cineva şi era albă, albă, ca şi crinul şi părul îi mirosea ca pelinul. Insă îi plăceau florile, că toată ziua nu îngrijea decât de ele şi, ce dar avea că, pe toate le înţelegea ce vorbesc. Şi fata crescu de 18 ani, şi Craii începură a Curge în peţit. Fata îi primea pe toţi, le vorbea, iar când ei aduceau vorba de măritiş, fata le spunea să nu-şi mai bată capul că au să fie nefericiţi. Vorba îi înspăimânta şi plecau şi nu mai veneau. Şi, vorba asta se împrăştie în toată lumea şi, cu vremea, nu mai veni nici un peţitor. Asta scârbi mult pe părinţi şi începură să o probozeaţi* Cu toate astea un fecior de împărat tare de J* RIBA N AM 9 Dacemvre n 1911