Tribuna, ianuarie 1912 (Anul 16, nr. 1-24)

1912-01-15 / nr. 12

Anul XVI. Nr. 12 Arad, Duminecă, În|28 Ianuarie 1912 ABONAMENTUL Pe un an . 28 Cor. Pe un jum. . 14 « Pe o lună . 2.40 « Numărul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş şi comitat 502, redacţia­ şi ADMINISTRAŢIA­­ Strada Deák Ferenc Nr. 2­­ INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţămite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fileri. Manuscripte nu să înapo­iază. Grandiloquent şi apucături. Arad, 27 Ianuarie. Vaida: Eşti un geniu sfânt, eşti un Bărnuţiu! A. C. Popoviciu (răspunde): O, eşti un Şaguna! Amândoi: Pentru ce nu aplau­daţi domnilor studenţi? Sunteţi nişte cinici! Trădătorilor. (Vezi raportul de ieri de la ser­bările „României June”.) In mintea noastră­ se reconstitue în întregime această scenă petrecută în seara de adio, după serbările „României June". Suntem doar atât de obicinuiţi cu ea, la adunările poporale, la banchete, la toate întrunirile noastre, unde prezidează de a­­tâta vreme un­ singur stăpân absolut şi altceva nimic: M. Sa Grindiloquenţa, fri­vola, păcătoasa grandiloquenţă. Parcă vedem cunoscuta scenă. D. Vajda deoparte, d. Popovici de alta. Unul, cu patos unguresc: eşti un geniu sfânt! — altul, cu o belimbroacă conştiinţă: eşti un Şaguna! — iar, resfirat pe la mese, pu­blicul, studenţii, cari nu mai pot primi astfel de exhibiţii, cari înţeleg un singur lucru: serbările societăţii lor nu pot fi alt­ceva decât un prilej de contemplaţii se­nine asupra culturii naţionale şi asupra rolului lor pentru promovarea ei. Ce vreţi? Sunt şi ei „trădători" plicti­siţi de platitudinile de până acum. Parcă o vedem: D. Vajda se indig­nează că doi studenţi îşi sucesc distraţi mustaţa, gândindu-se la adunarea poporală din satul lor, îi apostrofează cu multă a­­mărăciune, le spune pe nume cu toată im­­pertinenţa... „sincerităţii" lui, iar d. Po­povici, contrariat, îl apără pe năbădăiosul său discipol, îl „explică” şi-i bate pe umăr pe băieţi: ce sunt ei vinovaţi că le-a su­cit... capul „trădătoarea” Tribună? Puţin mai trebuia şi serbările „României June” se terminau cu o straşnică, păruială naţio­nală. Trebuie să mulţumim însă studen­ţilor că au ştiut să-şi păstreze calmul ne­cesar în faţa tuturor... motivelor pe cari le aveau. Ei au dovedit că­­sunt europeni în toată puterea cuvântului. Cel mult se vor fi înroșit de rușine când pofesorul Ur­ban Jamie a părăsit sala. : * Cum spunem, par’că vedem această scenă și ne mai încearcă încă odată scârba chiar și a banalului ei. Dcă totuși o înre­gistrăm, o facem pentru că... în titlul arti­colului sunt două substantive. E vorba şi de apucăturile fruntaşilor noştri. Se ştie că oamenii grupaţi în jurul zia­rului nostru au mărturisit totdeauna ade­vărul că ei sunt îndrumaţi în acţiunea lor de principiile generaţiei tinere, care­­simte necesitatea să sdrobească ruginitul nostru sistem politic de până acum. Vântul cald al culturii naţionale şi al civilizaţiei, care a bătut peste noi în ultimul deceniu şi a inspirat şi mişcărea noastră, era firesc să topească mai întâi rugina sufletelor ti­nere. Aşa a şi fost. Toţi acei cari scriu a­­cest ziar şi-l hrănesc cu roadele sbuciu­­mărilor lor, sunt oameni crescuţi în noul spirit naţional. Se înţelege, când am afirmat acest a­­devăr nu ne-am gândit să facem un catas­tif­­al celor cari n’au trecut peste treizeci de ani şi sunt în tabăra noastră, pe cum n’am simţit necesitatea unui consentiment din partea tuturor oamenilor noştri tineri de ani. Noi am spus ce am ştiut şi a fost constatat de ln­mea întreagă, judecând şi după puterea reprezentativă a individua­lităţilor. Ce au făcut însă nobilii noştri „auto­rizaţi" în faţa acestei afirmaţii primej­dioase? Unii îşi vor fi vopsit părul, vor fi dat busna din atelierile dantiştilor, gri­jind să-şi tundă mustăţile la vreme, iar alţii, in­contestabil mai inteligenţi, au făcut statis­­tica membrilor din comitet, câţi sunt peste şi câţi sub patruzeci de ani, desvoltând în aceeaş vreme o febrilă activitate pentru câştigarea centrelor studenţeşti. Aşa, băr­bieriţi frumos, dichisiţi şi cu câte o ade­renţă studenţească în buzunar s-au postat, sfidându-ne, în faţa noastră: — Ce vreţi trădătorilor? Sunteţi voi reprezentanţii generaţiei tinere ? Ne-am fi plecat şi ne-am pleca adânc în faţa acestei argumentaţii, dacă nu ne­am da seama de supremul ei ridicol şi dacă nu am vedea cum răsare de departe din ea, apucătura. Pentru că, mă rog, astăzi când lumea judecă ştienţificeşte, după oa­­recari norme bine stabilite, cine se pretează­ la astfel de intortocheri ? Cine poate spu­ne, astăzi, că Alexandri nu a fost expresia generaţiei lui, deşi e ştiut că „bonjuriştii” au fo­st atât de puţini la­ început. Cine poate tăgădui că chiar­­„autorizaţii" noştri nu sunt un balast naţional rămas pe urma unei mari generaţii? Nu. Nu în chipul a­­cesta se justifică sau se explică anumite curente cari nu pot răsări decât pe urma unor mari frământări colective. In acţiu­nea pornită prin coloanele ziarului nostru, ori ce om trebuie să vadă, sau cel puţin să Flori de toamnă. 1. Neţărmuitul dor de pace, De largul bolţii aurite, Din zare dornic se desface In şoapte tainice, sfiite. Suspină zări înlăcrămate De tremurarea doinei stinse. Pe-aripi de vânturi, legănate, Se cern sclipiri de lună, ninse... De dragul unui vis de vară Suspină tristele izvoare Şi codrul tainic se ‘nfioară De dorul zilelor cu soare, II. Se lasă ceaţa ’n pale, Poteca-i pustiită Şi codru şi cerne’n vale Podoaba ruginită. S’a dus bogata vară Cu farmecile firii Şi lumea se ’nfioară De jalea pustiirii, Pe deal, tremurătoare, Se sting doiniri de bucium Şi sufletul ne doare D'atâta tainic sbuciun. III. Pustietatea zărilor cernite Cu jalea ei în suflet ne încape. E-atât fior în tremurul de ape Şi din adânc vin glasuri ostenite. Se duc în stoluri frunze ngălbenite De-un vânt pribeag cernute ’ngălbenite Şi codru-i trist, o sfântă, ’nfiorare II prinde-acum în zile ’ntroenite. Se stinge­­tu zări de plumb un glas de bucium. Un plâns duios al unui dus de-o vreme, Domol, domol, de par’că tot se teme Să’şi cânte ’ncet pornirea lui de zbucium. 1911. I. N. Pâmvulescu. Flor­i albe» ■■ De C. Spiridonescu, Flori albe, ghiocei ,şi crisan­tem­e... Ghioceii răsar sfioşi, când se înfiripă şi un vis de primăvară, crisantemele aruncă ultima pa­tă de lumină a unui vis ce moare... Ambele trăesc, cât trăeşte un vis... Petalele lor ■se desfac uşor, răspândind miresme nebănuite... Ca rază de lumină fulgeră prin decoruri de verdeaţă ghiocelul in­voal­at, şi ca ultimele scâu­­ferri a unui soare ce moare, fărâmate în mii de pe­tale, se sting crisantemele... De-al­ungul văii, un norod întreg, răsar şi înfi­­prăştie mireasma pe văi, neştiute de nimeni... Se desfac crinii, şi rămân până toamna târziu, scân­teiază micşunelele, fulgeră trandafirii prin um­brare, mărgăritare de rouă adun lăcrămioarele în cupa lor, o salbă minunată inel­ipno­se mai vi­sile înghirlandate... Flori albe, voi, evocaţi o iubire şi de multe ori am 'Catafalc... 'Manile palide, cari v’au îngrijit, v’au împru­mutat ceva din frăgezimea şi paloarea lor!... Răsăriţi, revărsaţi valuri de lumină, vă prin­deţi la butoniera­­celui, ce vă cred veşnic frumoase, aruncaţi o scânteie de stea pribeagă în ipătul unei fecioare, deschideţi luminişuri, pictaţi decoruri şi în urmă ca într’un gest de adio, vă desprindeţi dela butoniera înamoratului cavaler, albiţi cărarea vă perneţi peste banca unde şi-au jurat credinţă doi îndrăgostiţi, asemenea unui giulgiu aşternut peste visul de iubire... o înfloriţi pe rînd, vă desfaceţi petalele lumi­noase de nu îndrăzneşte soarele să vă sărute, îm­părţiţi cu dărnicie fiecărei undă de vânt miresme, vă aplecaţi spre pământ ca într’o pornire pătimaşă de iubire şi în urmă vă strângeţi odată, ca să spo­riţi jalea morţii şi să pară ir mai înşelătoare raza de soare şi visul de strălucire, ce’l urzeai, plân­gând ghiocel, la umbra­­bătrânului stejar. Flori albe, voi păstraţi ceva din frăgezimea visului de fecioară... Flori gingaşe, flori străbătătoare şi de doliu... De încununaţi fruntea unui geniu slăvit, a­­veţi ceva din strălucirea unei diademe de stele culese de o mână măiastră, şi atunci vă împletiţi cu verdele stejarului, care a simbolizat totdeauna cucerirea culmilor... Semănaţi atunci plăpândelor flori, ce cresc nemângăiate de mână omenească pe culmile învecinate cu cerul şi pe care numai

Next