Tribuna, 1965 (Anul 9, nr. 1-51)
1965-10-14 / nr. 41
SAPTÂMINAL DE CULTURĂ 41 (454) 14 octombrie 1965 12 pagini, 1 leu D. Popovici Activitatea științifică a lui Dumitru Popovici pornește de la un studiu asupra lui Bolliac, publicat în 1929. Cunoscător excepțional al literaturii române și universale și înzestrat cu un remarcabil spirit de sinteză, D. Popovici a făcut dovadă în toate lucrările sale de o privire sigură, care știa să surprindă fenomenul literar în cele mai largi perspective și în cele mai intime resorturi. Prima sa lucrare de proporții, Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu (teză din doctorat), a atras atenția asupra ei prin lumina nouă în care era privită personalitatea literară a unui scriitor. Construită pe o informație extrem de bogată, lucrarea căuta semnificația generală a ideilor literare ale lui Heliade, considerîndu-le în raport cu marile doctrine ale vremii. Ea stabilea evoluția ideilor scriitorului, folosind coordonatele cele mai largi ale literaturii și ale culturii secolelor XVIII și XIX. Privită în felul acesta, ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu depășește importanța unui excelent studiu închinat unui scriitor. Ea examinează cele mai variate probleme ale epocii de formare a literaturii române moderne, fiind indispensabilă pentru oricine se ocupă de ideile literare care au circulat în prima jumătate a veacului trecut, în Țările române. D. Popovici a cunoscut îndeaproape doctrinele socialiste utopice, a căror soartă în cultura română l-a preocupat în lucrarea Santa Cetate d intre utopie și poezie (1933). Raportată la studiul despre Heliade, Santa Cetate aducea în plus o lărgire a cadrului cercetării și anunța intenția autorului de a privi literatura română în ansamblul ei. D. Popovici a scris nenumărate studii, care, prin vederi și prin structură, sunt prefigurații ale istoriei literaturii române, pe care intenționa să o scrie. Toate contribuțiile sale aduc un punct de vedere original, relevînd semnificația majoră a problemelor discutate. E astăzi imposibil să se obțină o viziune exactă a literaturii române în prima jumătate a secolului al XIX-lea, fără să se aibă în vedere îndrumările noi pe care opera lui D. Popovici le-a dat cercetării. Chiar atunci cînd privea un fenomen literar în studii de factură generală, D. Popovici izbutea să-i surprindă înțelesul ultim, la capătul unei argumentări temeinice. Aceste pregătiri (în parte incluse in volumul Cercetări de literatură română) au fost urmate, în 1945, de opera capitală a lui D. Popovici, La littérature roumaine à l'époque des Lumières, în ansamblul istoriei literare românești, cartea ocupă un loc excepțional. Pentru întîia dată după multe încercări, epoca formării literaturii noastre moderne era surprinsă în datele ei majore și interpretată în raport cu orientările esențiale ale literaturii universale. D. Popovici nu s-a rezumat să urmărească fenomenul literar și ideologic în sine, ci a căutat să descifreze reflexele filozofiei Luminilor în cultura noastră, căile prin care ea a pătruns, precum și realitățile locale care au permis noilor idei să se întrupeze în forme specifice. Privită astfel, literatura română de la începutul secolului trecut dobîndește semnificații nebănuite. Literatura română in epoca Luminilor inaugurează o epocă în istoria literară română. Ea este concepută în perspective de literatură comparată și izbutește, pentru întîia dată la noi, să ridice comparativismul de la rolul modest al căutării ,influențelor", la acela de a explica îndrumarea esențială a literaturii intr-o anumită epocă. Activitatea științifică a lui D. Popovici a fost secondată îndeaproape de preocupările sale didactice. Profesor secundar, apoi lector de limbă și literatură română la Sorbona, D. Popovici a fost numit în 1936 profesor la catedra de literatură română modernă a Facultății de litere și filozofie din Cluj. In această calitate, a organizat activitatea catedrei pînă la moarte, dînd dovadă, pînă în ultima clipă, de conștiinciozitate și spirit de sacrificiu rar întîlnite, în timpul acesta a editat revista Studii literare, care a întrunit colaborări numeroase și a promovat o serie de noi cercetători. Exigența sa deosebită, precum și nivelul excepțional al cursurilor pe care le-a predat, au făcut ca Facultatea de litere din Cluj să dea culturii noastre cercetători merituoși, care au continuat creator activitatea profesorului lor. Om de un caracter intransigent, D. Popovici n-a făcut, în timpul vieții sale, nici un compromis cu ideile și cu principiile pe care le-a promovat. In 1941, împreună cu acad. E. Petrovici, au fost singurii profesori ai Facultății de litere din Sibiu care au protestat împotriva războiului anti-sovietic. Calitățile eminente ale profesorului și ale cetățeanului întregesc și luminează opera omului de știință. Prin lucrările pe care le-a lăsat în urma sa, D. Popovici rămîne una dintre cele mai mari personalități ale istoriei noastre literare. București, 15 martie 1957 Acad. TUDOR VIANU Politețea - un imperativ moral? Se spunea odinioară despre cile un tânăr plin de bunul simț necesar, în relațiile cu lumea, cu prietenii și chiar cu adversarii, că are cei șapte ani de-acasă. Am impresia că această zicală foarte potrivită, a cam dispărut din circulație, ca și cum tinerețea unora își disprețuiește și cei șapte ani și casa in care au trăit sau trăiesc... Asta presupune un stil, și stilul exsta de fapt și desigur că mai există pe ici pe colo și acum. Nu e imperativ necesar ca tînărul să fi avut o casă, care de cele mai multe ori nu era a Iul ci a unui stăpîn, și o viață de 7 ani. Cei șapte ani presupuneau o politețe, a familiei și a membrilor ei unul față de atul — politețe de distanță acceptată și de apropiere sufletească. Frații erau frați, părinții erau părinți, și prietenii lor erau prieteni adevărați. Nu e vorba de daruri, de păpuși și numai de jocuri. E vorba de o stare de însuflețire, de o dragoste netocmită, de un devotament în toate bucuriile și nefericirile familiei Nu era vorba nici de avuție, căci din lumea zisă „de jos" au ieșit multe personalități, fie politice, fie culturale, de cea mai fină calitate. Ar fi de dorit ca tineretul să nu uite zicala și să o ia în serios, fie că s-au bucurat de cei șapte ani, fie că au suferit. Războaiele și golurile la care au dat foc, au contribuit fără îndoială să se uite sentimentul obligațiunilor și al datoriei. Ar fi de dorit de asemeni, ca tfosul de orgoliu și superioritate discutabilă să piară. Valoarea are drept compliment direct, modestia. Toți oamenii de mare calitate din istoria lumii au fost oameni modești. Se pare că a dispărut în schimb acea sensibilitate de respect și înțelegere care se cheamă iubire. Iubirea nu e o însușire numai trupească, înainte de ea e o însușire a simțirii delicate. Vreau, cînd siring mina unui tînăr să am senziția că am îmbrățișat un om întreg și adevărat. TUDOR ARGHEZI Ciufi în paginile 8—9 răspunsurile la anchetă PETRU COMARNESCU imaginile românești ale lui John Ross (pag. 10-a) în numerele următoare Confruntări cinematografice occidentale RĂSPUND: Gérard Jarlot (Franța), Edward G. Robinson (S.U.A.) Jean Dclannoy (Franța), John Gielgud (Anglia), Edwige Feuiller (Franța), Elisa Cegani (Italia), Willi Forst (Austria), Jean Marais (Franța), Sylvia Koscina (Italia), Georges Guetary (Franța), Anthony Armstrong (Anglia), Julien Duvivier (Franța), Flora Robson (Anglia), Daniele Delorme (Franța), Manoel Summers (Spania), Micheline Presle (Franța). Ar fi o grea încercare pentru cineva să caute să prezinte, in limitele unei conferințe, aspectele atit de variate și roadele atit de mortale ale activității unei personalități de putere a lui Titu Maiorescu. Domeniile numeroase pe care le-a străbătut gândirea sa și soluțiile fericite pe care le-a propus pentru îndepărtarea viciilor spirituale de care suferea societatea noastră in momentul acela loc dintr-unsul una din marile teme ale culturii românești. Pietatea posterității va găsi aici pentru timp îndelungat prilejul unui pelerinaj spiritual, iar curiozitatea științifică va avea de cercetat cum o minte superioară, deprinsă cu disocierea ideilor și cu lupta necruțătoare pentru impunerea adevărului, a putut determina directivele unei întregi culturi. O prezentare completă a acestei activități ar trebui să adincească în primul rind procesul de formațiune spirituală a scriitorului. Ne găsim aici intr-o zonă intermediară, intre biografie și opera științifică ce avea să vină și faptul acesta ne va da prilejul să vedem in ce măsură existenta lui fizică și existența lui intelectuală se organizează pe același ritm. Și, pentru că omul și opera definesc unul din momentele capitale ale culturii române, urmărind explicarea acestui moment, vom avea în mod indirect explicată și viața omenească și opera intelectuală, ce l-au făcut posibil. Faptul acesta îmi impune însă să convertesc termenii echivalenți, dar existând intr-un alt registru de preocupări, și astfel, in loc să urmăresc biografic și bibliografic pe Titu Maiorescu, voi urmări funcțiunea istorică a operei sale și voi căuta să definesc poziția generațiilor noi față de această operă. Datele numeroase in ceea ce privește formația spirituală a lui Maiorescu ne dau prilejul să vedem cum, Titu pas cu pas, mintea lui însetată de noi cunoștințe ajunge să cucerească nu numai o informație foarte bogată, ci și o extraordinară ușurință in ordonarea datelor nou Înregistrate. Faptul acesta, pus intr-o puternică lumină de lupta pe care scriitorul o duce in epoca lui de maturitate, este anunțat în mod strălucit de modesta cuvântare pe care el o ține, în numele colegilor săi, la sfirșitul primului an de studii la Brașov, și pe care o foaie ardeleană a vremii a adăpostit-o in coloanele sale, ordonarea îngrijită a materialului, succesiunea logică a ideilor anunțau de pe atunci o minte deprinsă cu disciplina. Activ și ordonat, Maiorescu ne apare ca un om care și-a fixat de timpuriu atitudinea față de anumite probleme ale zilei, față de anumite valori ale trecutului, iată-1 bunăoară, în ordine literară, în 1857, deci la virsta de 17 ani, atunci cînd alfii plutesc de obicei un inconsistent, el se adresează redacției Gazetei Transilvaniei, rugind să i se deschidă coloanele ziarului spre a cumineca românilor spiritul cel adâncit și fundamentale al clasiciloru germani și englezi și alți celora antici, în contrast cu usuriatatea și supraficialitatea francilor, care prin traducerea unei mulțime de secature romantice și romanesce (cel puțin la scriitorii din Valahia) începe a își revocare cate un echo, ce nu cred ca poate aduce literatura pe o cale probabile, ci ne o baga în stricata sentimentalite idilica, a cărei eroi vedendu o lacrima, o manusia sau un papucu de dama, împreună cu obligata lumina a lunei cada în cîte o estafă, încît par a fi destinați spre colonizarea turnului nebunilor". Scrisoarea din care am citat acest pasaj precede cu zece ani apariția revistei Convorbiri literare și este prima declarație publică de război pe care Maiorescu o adresează culturii române a timpului. Cu toate strigăciile și reminiscențele latiniste ale expresiei și cu toată ortografia ei rebarbativă, ea exprimă cu energie pozițiile sentimentale de pe care Maiorescu avea să organizeze lupta lui pentru cultură, precum și obiectivele pe care el le propunea acestei lupte. Dar o prezentare completă a activității lui Maiorescu ar trebui să facă mai mult decât atât: ea ar trebui să disocieze, din totalul ideilor pe care le-a manevrat, pe acelea pe care el nu și le-a însușit în cursul studiilor sale, pe acelea care constituiesc contribuția proprie la progresul ideilor. Această operație ar fi, de bună seamă, aceea pe care Maiorescu însuși ar fi dorit-o în mai mică măsură. Ea a început insă să fie făcută: au făcut-o alții, am întreprins-o și eu intr-un curs universitar. Și pentru că comemorarea nu este numai prilejul de a aduce In sfera devoțiunii marile personalități ale trecutului, ci și prilejul tot atit de binevenit de a diferenția intre ele generațiile, voi mărturisi de la început că pentru mine mărimea lui Maiorescu trebuie căutată aiurea decit in lumea construcțiilor originale. Valorificarea lui in ordinea aceasta nu s-a putut face decit cu ignorarea — voită uneori, involuntară alteori, dar condamnabilă în toate cazurile — a unor date eserțiale din istoria gindirii omenești. Ușoarele variațiuni ce au putut fi descifrate In limitele herbartianismului său sunt mai degrabă dovada unei depline însușiri a sistemului, decit năzuința unei evadări dintr-un sul cu scopul de a crea o lume nouă. Mai mult insă, Maiorescu este unul dintre spiritele care au manevrat mai numeroase idei in cultura română. Este însă o întrebare care se pune pentru istoricul culturii, și anume: alte dintre ideile pe care le-a cuprins în valurile luptei sale erau introduse în această cultură de generațiile precedente lui, de aceea chiar pe care el a înțeles să o combată cu violență. Toate aceste operațiuni însă nu ne dau măsura adevărată a mărimii lui Maiorescu. Mai presus de orice, Maiorescu a fost un om cu judecata limpede, un profesor cu spiritul ordonat. A datorat aceasta intr-o mare măsură imprejurării că și-a făcut in parte studiile la Viena, ceea ce însemnează intr-un mediu în care gindirea puternică germană căpăta contururile precise și lumina gindirii latine. Școala din D. POPOVICI (Continuare in pag. 2—3) Maiorescu