Tribuna, iulie-decembrie 1971 (Anul 15, nr. 26-52)

1971-10-28 / nr. 43

DIRECTOR-FONDATOR IOAN SLAVICI (1884) PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE. UNIȚI-VĂ! • ANUL XV • NR. 43 (775) • 28 octombrie 1971 • 16 PAGINI — 1 LEU ^jurne LuLfiit UttMLd­ In cadrul unei serii de acțiuni inițiate de Consiliul Culturii și Educației socialiste a avut loc de curînd la Oradea (16—17 octombrie) o primă consfătuire a cenaclu­rilor literare din mai multe județe din Transilvania și Banat. Asemenea consfă­tuiri urmează să se țină încă în toamna aceasta și în alte centre culturale din țară, în prezența unor redactori ai revistelor Familia, Tribuna, Steaua, Utunk și Orizont precum și a cîtorva scriitori și critici ca Vlaicu Bârna, Horvath Imre, Violeta Zam­­firescu, Nicolae Balotă, Gheorghe Chivu, etc., lucrările celei dinții consfătuiri inter­­județene a cenaclurilor literare au consti­tuit prilejul unor fructuoase discuții în legătură cu tot ceea ce îi preocupă atît pe membrii cenaclurilor literare — tineri sau mai puțin tineri scriitori și iubitori de li­teratură — cit și pe aceia care, într-un fel sau altul, poartă răspunderea bunei funcționări a acestor formațiuni culturale. Sperăm că ideile și propunerile ce au fost lansate acolo nu vor rămîne simple e­­nunțări gratuite, ci vor avea un ecou du­rabil în viitoarea activitate cenaclistă, în­tregul rost al unor astfel de întîlniri con­stă, de altfel, în stimularea vieții de ce­naclu, în crearea acelui puternic și fericit imbold care să ducă la găsirea de noi forme de manifestare și afirmare a talen­telor scriitoricești din fiecare parte a țării, însăși existența atîtor cenacluri cu profil literar demonstrează că e necesar să fie cit mai atent sprijinite și îndrumate, că e nevoie să li se dea conștiința importanței lor acolo unde sînt, în mijlocul acelui pu­blic de cititori pe care îl reprezintă. S-a încetățenit și mai stăruie încă mentalitatea că un cerc de creație literară ține îndeo­sebi de resortul unui grup de entuziaști care se întrunesc din cînd în cînd și își prezintă reciproc lucrările, rostind apoi a­­supra lor aprecierile de rigoare. într-ade­­văr, un cenaclu se bazează în primul rînd — și faptul trebuie subliniat în mod ex­pres — pe o fervoare artistică și intelec­tuală mai puțin obișnuită, pe o încredere deplină în virtuțile comunicative și de e­­ducație ale gestului creator. Dar presupu­­nînd că toate aceste condiții inițiale ce sudează un colectiv — elan, talent, afini­tăți, spirit critic etc. — sînt îndeplinite, credem că în contextul actual mai rămîne totuși ceva de spus despre aceste cena­cluri literare. Se evocă de obicei tradiția marilor noastre cenacluri sau grupări care au însemnat momente strălucite în evolu­ția mișcării literare românești. Desigur, lucrul trebuie făcut și exemplul bun al înaintașilor e bine să îl avem în vedere. Să nu uităm însă că epoca pe care o trăim este alta, că împrejurările de acum diferă hotărîtor de cele din trecut. Literatura și arta, cultura în genere și spiritul ei au părăsit sferele restrînse și au pătruns în cercuri din ce în ce mai largi de cititori, au cucerit, cu alte cuvinte, toate straturi­le populației. Țara întreagă, pînă în cel mai depărtat colț al ei, se bucură azi de luminile artei și culturii, de produsele spi­ritului creator, care înfrumusețează și dau un sens înalt vieții noastre. Ceva din a­­ceastă lumină se răsfrînge și asupra ce­naclurilor literare. Ele fac parte dintr-o nouă structură culturală, foarte complexă și cu multiple rosturi social-educative și politice. Faptul modifică deci în oarecare măsură fizionomia cenaclurilor literare, lărgindu-le totodată obligațiile și răspunde­rile. Așa se face că nu mai putem vorbi despre ele în termenii restrictivi și poate „idilici“ de altădată. Acum cenaclurile ființează pretutindeni și reprezintă întîia treaptă a activității literare de masă, pri­mul for un de talente tinere și mai puțin (Continuare în pag. a 14-a) VICTOR FELEA (J)nneLp.Lu.L Litte at­rim­it tebaen­ — Cetatea nu e nimic altceva decît în­sumarea acestor case bine rînduite în ju­rul agorei, în jurul acropolei, împrejmui­te de ziduri și șanțuri, păzite de turnuri și porți, a spus arhitectul. — La noi suntem­ cetatea — îl contra­ziseră cetățenii — noi, cu familiile noas­tre, areopagul și strategii, legile drepte după care ne cîrmuim. Fără noi n-ar fi existat nici agora și nici zidurile. — Ce-ați fi fost voi fără aceste ziduri ? Pînă și numele, de la cetate vi se trage ! — Tu însuți, arhitecture, ești — mai întîi de toate — cetățean, te supui și tu acelorași legi. Grecii și-au botezat cetatea polis, iar priceperii de a o cîrmui i-au zis politike. E un truism afirmația că între arhitec­tură și politică există o legătură; cea mai evidentă legătură este, desigur cea etimo­logică. Dar există, oare, numai una ? Politica organizează, ea însăși, un anu­me spațiu, structurează relații sociale, în­tr-un scop bine definit. Cum arhitectura guvernează organizarea spațiului fizic, po­litica nu se poate lipsi de învățăturile ei; un mare om politic trebuie să fie și un mare arhitect pentru ca edificiul statal, la a cesrui înălțare trudește cu mintea și cu inima, să fie solid, funcțional și armonios. Iar cei mai străluciți ctitori au fost marii oameni de stat: Nabucodonosor, Pericle, August, Justinian, Ștefan cel Mare, Ludo­vic al XIV-lea, Petru cel Mare ... Mulți gînditori au definit arhitectura ca pe o replică, realizată în materiale dura­bile, a sociologiei, ca pe o matrice a socie­tății, a istoriei, ca pe o carte de aur a omenirii. într-adevăr arhitectura reflectă cu fidelitate structura socială, transpune în plan spațial toate instituțiile acesteia, în conexiunea lor organică. Organizarea spațiului fizic — și, implicit, arhitectura — reprezintă una dintre principalele atri­buții ale statului și, prin urmare, ele au un pregnant caracter politic. E întru to­tul întemeiat să se vorbească despre o po­litică a statului în domeniul arhitecturii, de vreme ce arhitectura însăși constituie un element al politicii de stat. Arhitectu­ra nu-i doar influențată de politică — așa cum se întîmplă în cazul artelor, în general, sau al altor manifestări supra­structurale — ci este comandată progra­matic de către aceasta. Poate cel mai elocvent argument în sprijinul unor asemenea afirmații l-au adus, fără s-o bănuiască, acei utopiști ca­re, vrînd să descrie alcătuirea unei so­cietăți ideale, au început prin a imagina orașe perfecte, cetăți ale soarelui ! Iluzia a continuat. Le Corbusier îndemna — în finalul admirabilului manifest al arhitec­turii moder­­­, intitulat Vers une architec­ture — șf o profilaxie a revoluției sociale prin revoluție arhitecturală. Evident, pro­punerea păcătuiește printr-o inversare a rolurilor în relația societate-arhitectură, dar, ca și la socialiștii utopici, ea probea­ză o intuire — absolutizatoare, e drept — a vocației politice a arhitecturii. Mai sînt încă arhitecți care își închipuie că „fac“ politică doar dacă iau cuvîntul la adunări, sau, în cazul cel mai bun, da­că proiectează sediul unei primării, ei vorbesc în proză fără să o știe. Nu există realizare arhitecturală — oricît de neîn­semnată ar părea — care să nu angajeze, cu toată gravitatea, răspunderea deplină — a celui care a conceput-o — în fața milioanelor de cetățeni, în numele și în interesul cărora este exercitată puterea politică. Cea mai umilă casă este un discurs, rostit de la tribuna națiunii. Ar­hitectura rămîne incompatibilă cu apolitis­(Continuare în pag. a 14-a) Arh. GHEORGHE SÄSÄRMAN STAȚIUNEA VENUS (Despre arhitectura românească, în paginile 6, 7, 10, 12, 13, 14, 15)

Next