Tribuna, 1987 (Anul 31, nr. 1-53)

1987-01-15 / nr. 3

Proletari (fin toate țările, uniți-văi 3 (1569) ANUL XXXI 15 IANUARIE 1987 SĂPTĂMÎNAL DE CULTURA, editat de CONSILIUL CULTURII ȘI EDUCAȚIEI SOCIALISTE • DIRECTOR FONDATOR: IOAN SLAVICI (1884) • 3 lei IDEI MAGISTRALE ALE EPOCH NI­CO­LAE CEAUȘESCU Știința și pacea România socialistă, președintele Nicolae Ceaușescu și-au cu­cerit un loc de frunte în viața internațională prin promovarea cu consecvență a poziției potrivit căreia știința, tehnica mo­dernă, oamenii de știință, cercetătorii trebuie să devină aliați de nădejde în lupta pentru împlinirea aspirațiilor de pace și progres, împotriva pericolului înarmărilor, în primul rînd a ce­lor nucleare. Astăzi, „mai mult ca oricînd s• sublinia președin­tele Nicolae Ceaușescu — oamenii de știință au înalta îndato­rire de a-și ridica glasul hotărît și de a face totul pentru ca minunatele cuceriri ale geniului uman să nu mai slujească fa­bricării armelor de nimicire în masă, pregătirilor de război, politicii de agresiune, de forță și dominație. Menirea cea mai nobilă a savanților, a cercetătorilor din toate domeniile și de pretutindeni, este de a face ca întregul potențial al științei și tehnicii contemporane să fie consacrat progresului, bunăstării, libertății și independenței popoarelor, asigurării dreptului su­prem al oamenilor la viață, la pace“. Este un fapt incontestabil: astăzi, întreaga cursă a înarmări­lor, pregătirile de război de orice fel, se bazează din ce în ce mai mult, în mod hotărîtor chiar, pe cercetarea științifică. S-a ajuns astfel, din păcate, ca unele dintre cele mai importante cuceriri ale științei și tehnologiei moderne, descoperiri epoca­le, care ar putea influența adtinc toate laturile existenței uma­ne, să fie transformate în adevărate motoare ale aberanței și periculoasei curse a înarmărilor. Nu sunt puține cazurile în care, în căutările permanente ale mult invocatului „echilibru de forță“, realizările din știință să fie utilizate cu prioritate tocmai în scopuri distructive. Uneori, chiar înainte de a se ști care vor fi „consecințele“ unei descoperiri sau alteia, anumite cercuri militare și politice acționează pentru aplicarea acelei descoperiri în fabricarea de arme din ce în ce mai sofistica­te, mai puternice, mai distrugătoare. Absurdul acestei acțiuni nu rezultă însă numai din faptul că în acest fel nestăvilita cursă a înarmărilor sustrage un uriaș potențial științific de la menirea lui de resursă pentru progresul tehnic, de factor activ al dezvoltării economice și sociale a omenirii. Absurdul rezultă și din aceea că promo­torii unei asemenea acțiuni își motivează faptele prin aceea că atingerea unei (iluzorii) superiorități militare ar avea me­nirea, chipurile, să asigure pacea. Este evident o afirmație lip­sită de logică elementară. Orice om cu bun simț realizează faptul că această idee nu face decît să conducă la continuarea iraționalei curse a înarmărilor, la sporirea astfel la cote in­imaginabile a pericolului la adresa păcii, a vieții pe planeta noastră. Și totuși, așa s-a ajuns ca în prezent, peste două cincimi din cheltuielile mondiale alocate pentru știință, cercetare, noi tehnologii să ia drumul unor programe militare, iar aproxi­mativ 20 la sută din numărul oamenilor de știință și ingineri­lor din întreaga lume să își desfășoare activitatea în cerceta­rea militară. Așa s-a ajuns ca astăzi, prin deturnarea cuce­ririlor fizicii nucleare să se acumuleze în supraîncărcatele ar­senale militare capacități de distrugere egale cu 36 de mili­oane de bombe de tipul celei de la Hiroshima. Și aceasta, în pofida concluziei celor mai autorizați oameni de știință, po­trivit căreia întreaga cerință de energie a globului ar putea fi satisfăcută numai prin folosirea exclusiv pașnică a atomului. Sau alt exemplu: în timp ce în dotarea unor forțe militare au intrat arme ultraperfecționate, bazate pe noile descoperiri în domeniul electronicii, laserului, chimiei, tehnicii spațiale și care măresc de zeci și zeci de ori precizia și eficiența lovituri­lor, utilizarea laserului în ramuri cum ar fi medicina a fost lăsată pe un plan cu totul secundar. Așa s-a ajuns la pregă­tirea unor proiecte în vederea transferării în Cosmos a cursei înarmărilor de pe Pămînt, însăși denumirea sub care sînt cu­noscute aceste proiecte — „războiul stelelor“ — demonstrînd cit de departe s-a mers pe calea pervertirii scopurilor firești ale științei. Așa s-a ajuns — după cum dezvăluie presa in­ternațională — ca în diverse laboratoare militare să se afle în curs ample cercetări și experiențe privind elaborarea unor planuri militare bazate pe folosirea unor descoperiri „de ulti­mă oră“ în care sunt luate în considerație posibilitatea de pro­vocare de fenomene meteorologice — ploi, inundații, secetă, distrugerea faunei și florei, stimularea undelor seismice, folo­sirea proprietăților antimateriei, crearea unor mijloace de pro­ducere a perturbațiilor cerebrale etc. Fără îndoială, deturnarea științei de la rolul ei de forță creatoare, menită să slujească progresului civilizației, al uma­nității în ansamblu, este una dintre consecințele cele mai gra­ve ale nefastei curse a înarmărilor. Pentru că această detur­nare grevează deopotrivă atît asupra prezentului, cît și asupra viitorului întregii omeniri. In condițiile în care omenirea este confruntată cu gravele probleme ale subdezvoltării cu tot cor­tegiul sărăciei și mizeriei, cînd peste un miliard de oameni su­feră de foamete iar un miliard și jumătate de oameni nu au asigurată apa potabilă necesară, cînd există peste 800 milioa­ne de analfabeți, cînd în fiecare an, în lume, 15 milioane de copii mor din lipsă de hrană și asistență medicală, și cînd vii­torul însuși al existenței planetei depinde de modul în care omenirea va reuși să ofere soluții viabile unor probleme cardi­nale cum ar fi înainte de toate evitarea unei catastrofe nu­cleare, în aceste condiții în laboratoarele menite să creeze „noutăți militare“ lucrează 500 000 de savanți, cercetători și specialiști de înaltă calificare. Iar fondurile destinate cerce­tărilor științifice în scopuri militare — unul dintre indicatorii cei mai expresivi ai proporțiilor cursei înarmărilor — cunosc o sporire exorbitantă. Iată de ce, pornind de la asemenea situații, România socia­listă, tovarășul Nicolae Ceaușescu consideră că știința, tehnica modernă, minunatele izbînzi ale creației umane trebuie să nu fie puse în slujba morții, a distrugerii, ci dimpotrivă, să ser­vească omului, fericirii, dezvoltării civilizației umane pe noi culmi de progres, păcii și colaborării între popoare. Președin­tele Nicolae Ceaușescu s-a adresat nu o dată oamenilor de știință din întreaga lume cu îndemnul de a acționa pentru ca­nalizarea tuturor cuceririlor științei și tehnicii exclusiv pe fă­gașul cerințelor fundamentale ale păcii și progresului. Oame­nii de știință — care cunosc cel mai bine nu numai forța de (Continuare în pag. 6) Al. Pintea Calitatea In înțelesul cel mai larg, calitatea este o ca­tegorie filosofică ce exprimă sinteza laturilor și însușirilor esențiale ale obiectelor, precum și ale proceselor materiale și spirituale. Concep­tul modern de calitate se referă, însă, și la scopul producției, acesta fiind acela de a satis­face optim trebuințele și exigențele societății. Marx spunea că „utilitatea transformă un obiect în valoare de întrebuințare“. Calitatea nu numai că delimitează obiectele utile socie­tății de cele inutile, dar determină și gradul de utilitate a obiectului pentru societate, adică valoarea lui pentru societate. Calitatea determină „măsura“ în care pro­dusele și serviciile satisfac cerințele beneficia­rilor și — în final ■— ale societății ca atare. Calitatea nu este o noțiune abstractă; ea­ se caracterizează prin însușirile unui produs, iar teoretic numărul acestora este nelimitat. Din punct de vedere practic, însă, esențiale sunt ace­le însușiri care conferă produsului capacitatea de a îndeplini, în condiții tehnico-economice optime, un anumit serviciu, de a satisface func­ția sa. Atît un bun de consum, cît și­ un mijloc de producție au „valoare“ pentru beneficiari numai prin serviciul pe care-l aduc, prin misiu­nea pe care o îndeplinesc. Rezultă clar că pentru un beneficiar produ­sul este „purtătorul“ material al unui servi­ciu, al misiunii îndeplinite de acesta și că, în același timp, el apreciază calitatea produsului raportînd serviciul la costul cu care îl obține. Calitatea produselor și serviciilor exercită o puternică influență asupra nivelului de trai, a condițiilor de viață, asupra securității și sănă­tății oamenilor. Calitatea vieții omului este pre­dominant determinată de calitatea produselor. Accentuarea caracterului de masă al produc­ției și consumului — trăsătură dominantă a so­cietății moderne — conferă calității o funcție complexă: satisfacerea unei utilități în condiții­le minimizării cheltuielilor și maximizării can­tității și calității serviciilor, cu luarea în con­siderare a tuturor implicațiilor sociale aferen­te. In procesul de producție se asigură totalita­tea însușirilor calitative ale produselor ce se vor etala în aria consumului. Deci, în rela­ția producției-consum apar două noțiuni, și anu­me: calitatea produselor și calitatea producției. Aceste două concepte sunt în raport de totală interdependență, deoarece calitatea producției determină și creează condițiile materiale pen­tru ridicarea necontenită a calității produse­lor. In acest sens, calitatea capătă un aspect dinamic: trecutul, acumulările de gîndire și ma­terializare a acesteia influențînd decisiv vii­torul. Calitatea produselor exprimă gradul în care acestea satisfac trebuințele sociale în funcție de o serie de parametri tehnici, economici, eco­logici, estetici și sociali; atributele calității se constituie din caracteristicile funcționale, psi­­ho-senzoriale, sociale, de fiabilitate și mentena­­bilitate, de disponibilitate, din capacitatea unui produs de a-și păstra calitatea și, deci, de a funcționa, potrivit destinației, în condiții deter­minate de exploatare și timp, de a-și menține performanțele pe întreaga perioadă de utilizare. Din perspectiva posibilităților de determina­re, caracteristicile calitative ale produselor sunt măsurabile direct sau indirect, comparabile o­(Continuare în pag. 6) Ion Aurel antologie Ia­r* Se bate miezul n­opții Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă, Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă. Pe căi bătute-adesea vrea moartea să mă poarte, S-asamăn între-olaltă viață și cu moarte; Ci cumpăna gîndirii-mi și azi nu se mai schimbă, Căci între amîndouă stă neclintita limbă. (1883, decembrie) MIHAI EMINESCU EMINESCIANA Eminescu La sfîrșit de an mijloacele de informare de masă — ca de obicei cu asemenea prilejuri — ne-au oferit sumede­nie de statistici pentru a ne desluși caracterul trepidant al vieții, ritmul rapid care ne învîrtejește, care ne face să credem că timpul se duce mai iute decît pentru toate ge­nerațiile trecute iar spațiul nostru este tot mai larg și mai dens­ populat cu întîmplări ce ies tot mai frecvent din or­dinea obișnuinței. Și totuși lumea noastră este plină de con­tradicții. Insolitul parcă repetă cîte ceva din ceea ce au trăit alții; și atunci căutăm un ceas de răgaz, un prilej de a ne reîntoarce la noi înșine și în vîrtejul în care suntem­ prinși căutăm un punct de sprijin, însetați de o certitudi­ne, dornici de puterea care să ne ajute să întîmpinăm ziua de mîine. Atunci gîndul nostru aleargă la Eminescu și în tainițele sufletului regăsim puterea ant­ică a părinților, a moșilor și strămoșilor noștri care ne îmbie cu apa vie a credinței în ziua de mîine. Căci Eminescu nu este numai substanția­­lizarea sevelor creatoare ale unui popor ci întîi și întîi izvorul propriei noastre puteri de a ne căuta identitatea ca oameni. Fără El iubirile ar fi mai puțin romantice, natura mai fadă, cosmosul mai liniștit și istoria mai liniară, fără El n-am ști ce înseamnă nuanțele confruntării clipei cu eternitatea, n-am ști că în mersul lor stelele au o muzică omenească, iar codrii foșnesc pentru a ne înfiora în ceas de seară trudită. Eminescu e în noi ca o componentă a codului genetic al spiritualității cu care ne legăm de semeni, de femeia iu­bită, de prietenul în care credem, de ceasul de singurăta­te în care ne pot bîntui spaimele, în care ne pot muri speranțele, în care îndoiala ne poate roade în inimă. El ne redeșteaptă la asumarea propriului destin și ne învață ma­gica taină a vieții: a trăi în iubirea pentru fapta ce zămis­lește, a dura puțin cîte puțin, ca o stavilă în fața eternei deveniri. Cum bine s-a spus, Eminescu este marele nostru spirit tutelar, unul în toate laturile creației în care gîndirea și sensibilitatea sa l-au îndreptat. Pentru unii autori Eminescu a etalat o personalitate de mare bogăție a însușirilor, cu o plurivalență care îi în­găduia să se preumble cu lejeritate în universul metafo­rei, în peisajul ideatic, metafizic, combinînd printr-o al­chimie la care genialitatea sa era hotărîtoare abstracția cu lirismul, singularul cu generalul, verbul cu epitetul. Un asemenea creator părea că întrunește straturi ale persona­lității așa cum erele geologice au suprapus feluritele roci și argile unele peste altele, evidențiindu-le în rupturile se­culare, în momentele de discontinuitate, așa cum Emines­cu însuși a însemnat pentru vremea sa, un geniu ce sin­tetiza în opera lui o întreagă istorie a devenirii noastre cu toate atributele creativității dar care, rupîndu-se de firul care l-a adus în epocă, a creat un univers sufletesc nou, un (Continuare în pag. 3) Liviu Zăpîrțan Eminescu și romantismul german Iată o problemă care a împlinit aproape un veac, aceea a relației dintre Eminescu și romantismul german. Și to­tuși, pe planul unei soluții integrale nu se atinsese pînă acum decît periferia problemei, cu convingerea falsă, sau, în orice caz, iluzorie, a unei dezlegări mulțumitoare. Iar tentativele lăudabile de a fixa această preocupare într-o ecuație mai exactă, cum ar fi, abia în ultimele decenii, printre multe altele, aceea atît de serioasă a Vioricăi Niș­­cov, referitoare la relația Eminescu—Novalis, nu ocupă decît un volum foarte restrîns din ansamblul problemei. De acea ne apare atît de binevenită actuala sinteză mo­numentală a Zoei Dumitrescu Bușulenga, Eminescu și ro­mantismul german (Editura Eminescu, 1986). Autoarea este poate persoana cea mai indicată a lua curajos asupră-și ceea ce a și realizat cu strălucire. De ce spunem că ar fi persoana cea mai indicată? Fiindcă, în gîndirea domniei sale, o asemenea preocupare s-a bucurat de un îndelung (Continuare în pag. 6) Edgar Papu

Next