Tribuna Poporului, ianuarie-iunie 1902 (Anul 6, nr. 1-119)
1902-06-11 / nr. 107
Anul VI Arad, Marţi, 11/14 Iunie 2003 No. 107 REDACŢIA Arad, Deák Ferencz-utcza nr. 20. ABONAMENTUL Pentru Austro-Ungaria: pe un an . . . 20 cor. pe V2 an ... 10 „ pe V4 an . . . 5 „ pe 1 lună ... 2 . N-nul de Duminecă pe an 4 coroane. Pentru România şi străinătate pe an 40 franci. Hanascripte nu se înapoiază. ADMINISTRAŢIA Arad, Deák Ferencz-utcza nr. 20. INSERŢIUNILE: de un şir garmond: prima dată 14 bani; a doua oară 12 bani; a treia oară 8 b. de fiecare publicaţiune. Atât abonamentele, cât şi inserţiunile sunt a se plăti înainte în Arad. Scrisori nefrancate nu se primesc Celibidachismul. Sub titlul de mai sus „Alkotmány ”, organ al partidului poporal, scrie următorul articol de fond: „Cerem scuze pentru acest monstru linguistic, dar răspunde pentru dînsul contele Eszterházy János, homo Bánffyánus, care după ce a găsit potrivit ca în chipul cel maî nemotivat să atace astă toamnă clerul antiliberal, ba să bănuiască şi sentimentele patriotice ale clerului catolic din părţile nordice ale ţării: în şedinţa de alaltăerî a Casei Magnaţilor cel puţin în mod neobicinuit a atacat un prelat greco-oriental. L’a numit „popa celibidache“, preot beţiv, l-a timbrat trădător de patrie, şi prejudicând întărirea preaînaltă, a cerut eschiderea respectivului prelat din Casa Magnaţilor. Vasilie Mangra, respectivul prelat, a respins îndată cu energie acusarea şi atacurile lui Eszterházy, iar ziarele mai nepreocupate liberale au constatat şi ele că superiorii bisericeşti nu au ridicat obiecţiuni contra lui Mangra, că el n’a conspirat niciodată iu contra Ungariei şi a neamului unguresc, şi că alegerea lui de episcop gr.or. al Aradului în toate privinţele sa petrecut corec. Şi contele Eszterházy János n’a revocat încă atacurile sale. „N’avem nimic cu Vasilie Mangra. Politiceşte nu-’l leagă nimic de noi. Noi între Românie avem aderenţi politici, după cum are partidul liberal şi cel kossuthist. Cum cugetă despre noi Mangra şi Românii săi, ne este indiferent, pentru că noi cu ei nici în politică nici in alte cele n’am pactat nici-odată. In chestia Mangra facem abstracţie de momentele subiective şi sentimentale, după cum şi de cele politice şi punem simplu întrebarea: Ce fel de stări de lucruri există azi? Unde a perit simţul de dreptate al unor anumite cercuri doritoare de a domina ? Şi ce fel de cause şi elemente au produs în vieaţa noastră publică această anarchie ? Cine este preşedintele Curiei: Szabó Miklós ori contele Eszterházy János! Preşedintele tribunalului criminal este oare Zsitvay Leo ori Olay Lajos? Procurorul Coroanei este oare Hammersburg Leo ori Vészi József? Prim-procuror este Székely Ferencz ori Rátky László? Cine a însărcinat pe contele Eszterházy János, pe Olay, Vészi, Rátksy şi soţii ca într’una să maşine după trădători de patrie? Cine i-a împuternicit ca faptele unor domni ce lor le sunt neplăcuţi să le timbreze drept trădare de patrie, ocolind litera şi spiritul legii ? De la cine au puterea să tragă în chip brutal la bara judecăţii opiniei publice jertfele ceşi-au ales şi numaidecât, fără vreo ascultare, să şi dea osânda? „ . . . Lupta noastră nu este înşelătorie, nici demagogie; armele noastre nu sunt ura şi bănuiala. Şi tocmai de aceea, întrebăm oară: Ce fel de stare este aceasta, în care unii domni zilnic şi cu orice preţ vor să descopere trădători de patrie! Ei bine, asta nu va să zică patriotism curat şi însufleţire nobilă, ci paroxism nearticulat. Asta-i celibidachisarea patriotismului. Starea asta-i patologică, şi cei cari trăiesc intr’însa, fără multă bătae de cap, osândesc pe toţi după gustul lor. Ei sunt unilaterali, preocupaţi şi atacă numai pe cei mai slabi decât dînşii.............. „ .... Şi toţi aceşti „trădători de patrie" sunt osiudiţi fără a fi ascultaţi. Dar dacă vor să se rectifice, glasul lor este covîrşit de sbierături. Celibidachiştiî parisieni astfel au făcut revoluţia cea mare franceză. Cine n’a vrut să cânte Qaira, — l’au trimis la guilotină; cine n’a vrut să se închine „zeiţei minţii“, guilotină i-a fost soartea. „Să numim copilul pe nume. De când există chestie naţională in Ungaria? Cine agită maghiarimea în contra nemaghiarilor? Aceia şi numai aceia, despre cari Széchenyi István a zis, înainte cu jumătate veac: „Acum îi recipiam noi pe ei, dar va veni vremea când ne vor recipia ei pe noi11. Pe Eszterházy l-au recipiat deja şi pe cine Vészi József nu-l recunoaşte de maghiar, acela simplu — nu e maghiar! Lucrurile azi stau aşa: Pichler gnjeşte de Ţeara Ungurească, Olay de preoţii catolici, ear Veszi de maghiari şi de naţionalităţi. Nu e aşa, că totuşi e fericit maghiarul ?! „A venit însă vremea să se pună odată capăt acestui celibidachism nebun. Ţeara stă în faţa resolvării unor probleme grele economice şi sociale, cetăţenii toţi, fără osebire de confesie, se găsesc in faţa unei crise. La ce bun deci dispreţul, ura, spionarea ce nu duce la nimic folositor şi d’alde „trădări de patrie* ridicole şi umflate în chip tendenţios ? Nici Ungurii, nici nemaghiarii n’au nevoie de asta. înainte de recepţie aceia s’au înţeles bine. Chiar dacă sau diferenţiat câteodatâ, s’au împăcat iute, dacă nu în alt loc, apoi pe câmpul de luptă, stând umor la umer şi vărsând sângele pentru aceiaşi patrie maghiară, in care dreptul de eghemonie al rasseî maghiare nemaghiar cu mintea trează niciodată nu l-a tras la îndoială. Ear cine a tras la îndoială, a fost un nebun; pe nebuni nu-i ia insă în seamă decât Celibidachi, care în fiecare zi de trei ori trebuie să se laude că el e Ungur, că altfel nu-l crede nimeni. „Cum trebue contrabalansat deci şi zădărnicit celibidachismul şovinist, mult mai primejdios decât chestia naţională ? Să citim vorbirea de la Aachen a „împăratului Germaniei şi să facem aşa şi noi Maghiarii: să punem ţeava sub protecţia crucei, pentru că numai creştinismul ne învaţă fundamental principiul cum să facem fericirea popoarelor şi mărirea ţărilor, ceea ce totodată este şi un princip de guvernare : principiul iubirei, princip pe care celibidachiî pripăşiţi aici din străini, nu-’l cunosc ! De mult nu ni s’a dat să citim in presa maghiară un articol care să cuprindă mai mult adever. Constatăm în acelaşi timp că „Pesti Hírlap11 de alaltăerî precum şi „Magyar Estilap” scriu de asemeni împotriva bădărăniei nobilului conte Eszterházy, iar foile maghiare toate, chiar cele semi-oficioase, au publicat la loc de frunte desminţirea energică şi doamnă a d-lui V. Mangra. Nou alesul nostru episcop dl V. Mangra a plecat încă de cri seară la Sibiiu, însoţit de secretarul consistorial V. Goldiş. Sinod episcopesc. Pe mâne. P. S. Sa Mitropolitul Meţianu a convocat sinodul episcopesc pentru a se rosti, din punct de vedere canonic, asupra alegerii de episcop al Diecesei Aradului. P. S. Sa Episcopul N. Popea a şi trecut azi prin Arad, însoţit de vicarul său, Prea Cuviosul archimandrit Filaret Musta, pentru a participa la Sinod. Sub scutul crucii. Discursul rostit de Imperatul Wilhelm în oraşul Aachen, reşedinţa vechilor împăraţi romano-germani, pe care Joi l-a visitat puternicul imperat, împreună cu imperateasa şi moştenitorul tronului german, a atras atenţiunea iuraei şi e viu comentat de presă. Ca întotdeauna, Imperatul Wilhelm e puternic şi avântat în discursurile sale, căci conştienţa forţei şi destoiniciei poporului sau şi individualităţii sale, îi servesc de basă pentru atitudinea sa. De asemenea, ideile pe care le expune sunt ca întotdeauna cănd el vorbeşte, de actualitate, şi precizează o direcţie în politica al cărei fruntaş conducător este, o direcţie, în care fapte vor urma, vorbelor, expunerilor, acestei mari personalităţi. Ştiut este, că în vieaţa politică socială din zilele noastre, două curente mari domină. Şi anume: tendinţa liberală extremă, care rupe cu totul cu trecutul, cu desvoltarea succesivă, şi tendinţa desvoltării politice sociale, pe base tradiţionale. Nici când n’a fost atât de perfect marcate liniile de despărţire între aceste două curente ca azi, întrupându-se, aşa zicând, cele două direcţii in politica de stat din Franţa şi cea din Germania. In Franţa sunt francmasonii, libercugetătorii la suprafaţă, — în Germania: crucea. Iar cel ce sub scutul crucii pune mărirea pământească, este însuşi Imperatul Wilhelm. Iată discursul său: Adânc mişcat, în numele meu şi al împărătesei. Vă mulţumesc, cu toată inima mea, pentru primirea entusiastâ şi patriotică, de care am fost împărtăşiţi din toate părţile oraşului Aachen. O veche dorinţă a sufletului meu a fost să visitez oraşul Aachen, şi vă mulţumesc că mi-aţî dat ocasiune prin Invitarea d-voastră. Pe cine nu ’l ar răpi, într’un astfel de loc istoric, cum este oraşul Aachen, inspiraţia trecutului şi presantului, şi cine nuşi-ar aduce aminte de destinele din ceriuri, parcurgând istoria veacurilor, pe care a trăit-o patria noastră împreună cu oraşul Aachen ? Aachen este leagănul imperiului german. Căci aici şi-a ridicat Carol cel Mare tronul, care a dat strălucire oraşului Aachen. Atât de însemnată şi atât de mare a fost figura domnitorului german, încât din Roma i s’a oferit demnitatea cesarilor, şi el a fost desemnat pentru a lua moştenirea imperiului roman — o minunată recunoaştere a calităţilor poporului german atunci apărut la istorie. Căci domeniul roman căzuse din mânile cesarilor şi urmaşilor lor, imperul sfărmat şi putred se clătina, şi numai apariţia Germanilor cu suflet nestricat şi dornici de glorie a fost In stare să indice istoriei universale drumul pe care ’l-a bătătorit pân’atunci. E foarte natural lucru, că marele rege francez, Carol- cel-Mare a atras atenţia Romei, care tatr’nusul a văzut scut şi salvare. Dar a fost un lucru foarte greu, reunirea datoriei şi menirea împăratului roman cu demnitatea şi firea regelui german. Ceea ae dînsul cu inteligenţa’l luminată a putut, a retusat soartea urmaşilor săi, şi preocupaţi de imperiu, urmaşii de neam împărătesc au perdut poporul german. Au mers spre sud, ca să susţină imperul universal şi au uitat pe germani. Astfel ţeara şi poporul nostru german ca Încetai au început să decadă. Ca şi aloe, când înfloreşte, toată puterea plantei sa concentrează pentru floare, răpind admiraţie, dar Însăşi planta se prăpădeşte, rădăcina ’i se usucă, — tot aşa a păţit şi imperiul roman-german naţional. Acum un nou imperiu s’a născut, poporul german şi-a câştigat din nou împărat, singur, cu sabia In mână şi-a eruptat acea coroană, iar steagul imperiului iarăşi fâlfă e înălţat. Noului imperiu i-a dat vieaţă aceeaşi dragoste şi însufleţire, care atârna de gândul vechei împărăţii germane. Dar alta este acum menirea. In afară, trebue să ne mărginim la hotarele ţării noastre, ca din nou oţelindu-ne, înlătura să ne pregătim pentru acele meniri, cari aşteaptă de-acum poporul german, şi care în eva! media nu puteau fi resolvite. Aci vedem, că imperiul deşi e tină, se fortifică an da an, ear încrederea nn el tot mai mult se iatăreşte din toate părţile, — ear puternica armată germană e sprijin pentru pacea europeană. Corăspunzător caracterului german in afară punem stavilă pentru a lucra inlăuntru fără stavilă. Limba noastră Îşi întinde hotarele departe peste mărî, departe se întinde ştiinţa noastră şi cercetările noastre. Nu există operă, între cercetările moderne, care să nu existe in limba noastră, nu se iveşte idee ştienţifică pe care să n’o păzim noi întâia, ş’apoi s’o transmitem celoralalte naţiuni. Acesta este imperiul spre care tinde spiritul german. Dacă deci, vrem să corăspundem mareî noastre meniri în toate direcţiunile, nu este permis să uităm că casa străveche, pe care s’a întemeiat imperiul, îşi are rădăcina în simplitatea, frica de Dumnezeu şi principiile de înaltă moralitate a înaintaşilor noştri. Cât de greu se lăsase la începutul veacului trecut asupra noastră mâna pedepsitoare a lui Dumnezeu! Dar nu cuptorul mizeriei mâna provedinţei a făurit o forţă puternică, a legat felul, din care s’a pregătit arma. Aşa aştept dela d-voastră, dela toţi, preoţi şi mireni, să mă ajutaţi la susţinerea religiunei în popor. Să ne îngrijim împreună, ca să păstrăm forţa sănătoasă a neamului german, basa morală. Aceasta însă numai atunci este cu putinţă, dacă ne păstrăm religiunea, atât una cât şi ceealaltă din confesiuni (catolici, protestanţi. Cu atât mai mare este bucuria mea astăzi, că domnilor bisericani, cari sunt representaţi aci, le pot aduce o aşa veste, pe care cu mândrie v’o fac cunoscută. Iată generalul Lee, e aci, serv credincios al regelui său. L’am trimis la Roma, la jubileul sfântului Părinte; şi când l’a felicitat şi i-a predat darurile mele jubilare, ear In conversaţie intimă m i-a expus stările de lucruri din ţările germane, sfântul Părinte ’i-a răspuns, că Ii place să-’i spună, că totdeauna a preţuit mult blândeţa germanilor şi a soldaţilor germani; dar ’i-a mai spus şi alte lucruri, însărcinându-i să le comunice împăratului. Acea ţeară din Europa, unde mai este ordine şi disciplină, unde organele de stat au autoritate, unde orice catolic poate trăi neconturbat pentru credinţa sa, este imperiul german, — şi aceasta este a se mulţumi împăratului german. Aceasta mă îndreptăţeşte să declar, că amândouă confesiunile noastre au înaintea ochilor neîncetat înalta ţintă, de a susţinea şi întări frica lui Dumnezeu şi cinstirea religiunei. Ori suntem oameni moderni, ori lucrăm pe cutare sau cutare teren, e tot una; cel ce nu-şi întemeiază vieaţa pe religiune, e perdut. Aceasta o vreau şi eu. Şi fiindcă în această zi şi la acest loc se cuvine nu numai să vorbim ci şi să facem legături, fac aci făgăduinţa, că Întreaga Împărăţie, întreg poporul, armata mea representată prin corpul statului major, Împărăţia însăşi, casa mea, o pun sub scutul crucii, sub scutul Aceluia, despre care sf. apostol Petru a zis, că afară de Drnsul nu este mântuire şi oamenilor nici nu s’a dat alt nume prin care s’ar mântui, decât al aceluia care a putut zice despre sine: „Pamentul şi cerul se vor sfirşi, dar cuvântul meu nu va avea sfîrşit*.