Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1911 (Anul 1, nr. 27-52)

1911-07-31 / nr. 31

Anul î. Arad, Duminecă, 31 Iulie (13 August) 1911 Nr. 31 A bona m e n t u 1: Pe un an . . . 4 Cor. I Pentru România şi America: Pe un jum. an . 2 Cor. Pe un an . . . 10 cor. Un număr 4­ fi­neri. Apare în fiecare Duminecă. Redacţia şi Administraţia: Strada Deák Ferenc 20. Inserţiunile se primesc la administraţie. — Manuscripte nu se înapoiază. — Telefon pentru oraş şi comitat 502. Mulţumite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fii. Să iubim dreptatea! Temelia vieţii pacinice, a bunei înţelegeri şi a înaintării în viaţa pământească este iu­birea dreptăţii. Nu vorba, ce se laudă pe sine că-i dreaptă, ci dreptatea judecăţii şi a faptelor noastre Omul care iubeşte drepta­tea, care trăieşte călăuzit de acest simţă­mânt, va fi omul cel adevărat, ori în ce îm­prejurări ale vieţii s’ar afla. El nu numai va trăi după dreptate, ci se va năzui, din toate puterile, ca dreptatea să învingă în viaţa al­tora, în luptele unui neam întreg. Păşim pe pământ tare, până când simţământul drep­tăţii ne luminează. Ne simţim neînfricaţi, până când ştim că nu facem nimic ce s’ar împo­trivi acestui simţământ. îndată ce lucrăm împotriva lui, pământul ni­ se clatină sub pi­cioare, şi simţim, cu groază, că poate în toată clipa să ne înghită. Noi, ca popor, luptăm pentru învingerea dreptăţii. Să băgăm de seamă ca şi în viaţa noastră de-acasă, din sat ori din oraş, să a­­vem acelaş imbold de luptă. In zilele acestea am auzit tânguirea unui om, care se plângea de nedreptăţirea ce i se făcea din partea unor oameni ai săi, Ro­mâni din sat ca şi el. Bietul om cumpă­rase un petec de vie, înainte cu vre­o cinci ani. Acum, primăria comunală cică vrea să-i ieie jumătate, pentru că ar fi loc al comunei. El ştie că are dreptate şi totuş se teme să nu piardă. «Sunt om sărac. Dar’ aşi fi avut, nu m’aş teme. Dar vezi d-ta, că cei ce au pu­tere nu se leagă de cei avuţi, ci tot de noi, sărăntocii. Nu ne văd cu ochi buni, dacă prindem şi noi ceva chiar.» Să ne oprim puţin şi să judecăm vorbele acestui om. Gândindu-ne cum se întâmplă lucrurile în multe din satele noastre, va tre­bui să-i dăm dreptate. Avem până acum, aproape în toate satele româneşti, primar român. In unele şi notarul e de-un neam cu noi. După ce în administraţia mai înaltă, de la pretor în sus nu mai dăm de pui de român, nu mai întâlnim o judecată româ­nească, ar trebui ca judecata satului, ca cea dintâi instanţă în unele afaceri, să fie tot­deauna o judecată dreaptă şi nepărtinitoare. Prin aceasta s’ar sluji întâi şi întâi drepta­tea, şi nu s’ar alege nime cu păcat pe su­flet. A doua oară ar pătrunde în sufletele tuturor convingerea că noi Românii suntem un popor mai iubitor de adevăr şi de drep­tate, decât cei ce ne fac judecăţile celea mari. S’ar întemeia astfel o încredere mai mare în conducătorii satelor, şi de aici, în con­ducătorii mai înalţi ai neamului nostru. A treia oară oamenii ar fi mulţămiţi cu jude­cata de-acasă şi n’ar mai alerga, risipindu-şi avutul, la judecăţile dela oraş. Orice primar, notar, ori jurat român ar trebui să nu uite nici odată lucrurile acestea. Să-şi dee fiecare seamă, că dela felul cum vor sluji ei drep­tatea atârnă foarte mult. Că sunt răspunză­tori pentru purtarea lor nu numai înaintea satului, ci a întregului neam românesc. Pen­tru că e mare lucru să-ţi pierzi încrederea în cineva. Când începi să nu crezi în judecata unuia, te vei clătina în multe lucrări ale tale. Acum noi aflăm într’unele sate primari şi notari de-ai noştri cari au o vorbă pe care-o spun cu fală, de câte­ ori nu mai pot: «O să-i arăt eu lui». Ca şi când ar zice : «Eu am pu­terea, eu sunt mai tare. Dacă se prinde cineva cu mine, o să-l turtesc. Pentrucă de­­aceea-s în frunte!» Ori, dacă nu poate dintr’untâi să-l «tur­tească», aşteaptă, pândeşte prilejul să-şi poată răzbuna şi zice: «O să-mi mai cadă el în mână!» Bieţi oameni rătăciţi! Ca şi când de-a­­ceea li­ s’ar fi dat puterea în mână ca să-şi răzbune, să se războiască. Uită că chema­rea lor e să facă pace, slugind dreptatea. Astfel se aduce zavistia într’un sat, astfel se coboară un sat de oameni în întunerecul tu­turor patimilor. Căci de vom băga de seamă vom vedea, că unii oameni din frunte într’adevăr altfel se poartă faţă de săraci, şi altfel faţă de cei bogaţi. In ziua de azi, când se dă o luptă tot mai straşnică pentru pământ între neamurile ţării noastre, fiecare român ar trebui să se bucure când un seamăn de-al lui îşi poate înmulţi moşia cu o bucată. Ar trebui să se bucure, ştiind că, astfel, Pasările nopţii. De Ion Agârbiceanu. Pădurile dormiau. Pe culmile mai depărtate căzu întunerecul în răstimpuri veniau şoapte uşoare, aduse de adierile serii Dintr’o afundă­­tură se auzi un ţipet jalnic, prelung, plin de du­rere: »Chiau-chiau«. Şi alte ţipete, tot aşa reci, porniră deodată din mai multe părţi. In liniştea însărării se auziau departe, aveau răsunete pre­lungi în pădurea înfiorată »Auzi-le ? Iar au început tortoriţele! zise moş Ioniţă De-i noros, de-i senin, ele abia aş­teaptă să vină seara Când toate vietăţile se trag la hodină, ele n’au linişte. —­ Sunt pasări de noapte? — Da, buha, cu tot neamul ei Mici, cât pum­nul, cu ochii rotunzi de sticlă, cu urechi de pene cât un vârf de chibrit, mari cât un snop de tre­stie, cu penele împrăștiate, cu coarne un boc de urechi, ele au acelaș glas care nu samănă a pa­săre. Mai de g­abă crezi că-i un pui de godină, de sălbătăciune. Zice că nu văd ziua. De aceea trăesc ele n nea. Ziua stau ascunse în scorburi pu­trede, fug de lumina zilei. Noaptea văd departe. Eu nu prea cred în poveştile astea Eu zic că ele iubesc întunerecul şi au legături cu duhurile rele. Nu înzădar ciuvica, buhă şi ea, cobeşte a moarte de cântă pe o casă de creştini. Aproape la poalele pădurii se auzi un strigăt ciudat, ca de un om răguşit, care ar chema pe cineva de departe. »Hu! hu-hu-hu-hu!» «Iacă şi Faraon, bată-i Precista» zice moş Ioniţă, ridicându se într’un cot pe ţelină. Cânii începură să bată ca la om. Ş’au tot bătut pân’au băgat de seamă că-i pasărea ce-i înşală în toate serile. «Mie paserile astea de noapte nu-mi plac, zise moşul. Iată şi huhurezul ăsta. Zice că vine iarna grea, de cântă mult peste vară Nu ştiu Ştiu însă c’am puşcat până acum douăzeci. Şi de-oi mai trăi am să mai puşc.» Se ridică şi se furişe în colibă. Ieşi cu puşca subţioară. «Ce vrei, moş Ioniţă? — Ia să-l opresc, îmi ţine urechile Pasările de noapte au legături cu necuratul. Nu-mi place să-i aud aproape!» Şi se strecură uşor pe povîrniş, spre marginea pădurii. Pasărea husuriza, tăcea un răstimp, apoi cânta iar. Cânii porniră după moş Ioniţă, dar se întoarseră în curînd. Aşteptau acum lângă mine Mă gândeam: cum are să-l puşte pe întunerec? In depărtări bubele chem­au mereu, plângător ca nişte pisici. Deodată puşca trăsni sec şi tunetul ei trecu, fulge­rnd pa’’că, umplând depărtările c’un ţiuit metalic. Cânii se repeziră, hăpăind rar, spre marginea pădurii. Huhurezul nu se mai auzi. Tăcură şi buhele departe, şi un răstimp fu linişte desăvârşită. Apoi, urechiatele din scorburi începură iar. Moş Ioniţă nu se mai întorcea. Să-l fi atins? Aşteaptă poate, să se pună pasărea într’alt loc? Priveam câmpia înflorită a cerului şi cercam să desluşesc stelele în calea laptelui. Strălucea verziu, ca un ochiu de smarald, trimițînd raze scumpe, ca prin lungi gene catifelate, luceafărul sării deasupra măgu­rii. In fulger de lumină căzu o stea de­asupra coastei cornului. In aer plutea răsufletul pămân­tului, ca o aromă. «Blăstămată lighioană! zise moş Ioniţă, res­pirând adânc, zvârlind de-o parte o pasăre lun­găreaţă, ce părea numai pene. — Ai nimerit-o? — Asta nu-i greu și vezi ce ghiare a prăsit scorpionul. II puşti, dar cu ghiarele se acaţă aşa de tare de coaja lemnului, de nu cade. Trebuie să te urci în copac, dacă vreai să-l duci cu tine. Ăsta-i al douăzeci şi unulea«, zise mulţămit, cău­tând după un chibrit în curea,. Pasărea era urâtă la vedere, şi cânii se feriră de-o parte. «Şi te-ai urcat acum pe întunerec după ea, moşule? — De, ce să faci. Am şi eu o patimă: să pră­pădesc pasări de noaptea. Altă pasăre n’am puş­cat în viaţă. Celealaite pasări au un rost pe lumea asta Unele cântă, altele culeg omida. Dar nea­mul buhei nu-i de nici un folos. Cine iubeşte, nepoate, întunerecul şi fuge de lumină, fie om, fie pasăre, e fire rea şi duşmănoasă. Pasărea asta, huhurezul, are de altfel la no în sat o poveste. Să vezi numai ce se pune în socoteala împănatului ăstuia» Moş Ioniţă luă pasărea şi o zvârli mai de­parte. «Acum zice că erau odată doi oameni, un băr­bat ş’o nevastă. Aveau ei casa lor şi moşie - multă, puţină, cât le-a dat Dumnezeu. Trăiau îi destuliţi, că erau harnici. Numai cu ceva nu-i m­­uise cel de sus: n’aveau copii. Mare supărat pe femeie, că se simţea voinică şi sănătoasă, şi­:

Next