Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1911 (Anul 1, nr. 27-52)
1911-07-31 / nr. 31
Anul î. Arad, Duminecă, 31 Iulie (13 August) 1911 Nr. 31 A bona m e n t u 1: Pe un an . . . 4 Cor. I Pentru România şi America: Pe un jum. an . 2 Cor. Pe un an . . . 10 cor. Un număr 4 fineri. Apare în fiecare Duminecă. Redacţia şi Administraţia: Strada Deák Ferenc 20. Inserţiunile se primesc la administraţie. — Manuscripte nu se înapoiază. — Telefon pentru oraş şi comitat 502. Mulţumite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fii. Să iubim dreptatea! Temelia vieţii pacinice, a bunei înţelegeri şi a înaintării în viaţa pământească este iubirea dreptăţii. Nu vorba, ce se laudă pe sine că-i dreaptă, ci dreptatea judecăţii şi a faptelor noastre Omul care iubeşte dreptatea, care trăieşte călăuzit de acest simţământ, va fi omul cel adevărat, ori în ce împrejurări ale vieţii s’ar afla. El nu numai va trăi după dreptate, ci se va năzui, din toate puterile, ca dreptatea să învingă în viaţa altora, în luptele unui neam întreg. Păşim pe pământ tare, până când simţământul dreptăţii ne luminează. Ne simţim neînfricaţi, până când ştim că nu facem nimic ce s’ar împotrivi acestui simţământ. îndată ce lucrăm împotriva lui, pământul ni se clatină sub picioare, şi simţim, cu groază, că poate în toată clipa să ne înghită. Noi, ca popor, luptăm pentru învingerea dreptăţii. Să băgăm de seamă ca şi în viaţa noastră de-acasă, din sat ori din oraş, să avem acelaş imbold de luptă. In zilele acestea am auzit tânguirea unui om, care se plângea de nedreptăţirea ce i se făcea din partea unor oameni ai săi, Români din sat ca şi el. Bietul om cumpărase un petec de vie, înainte cu vreo cinci ani. Acum, primăria comunală cică vrea să-i ieie jumătate, pentru că ar fi loc al comunei. El ştie că are dreptate şi totuş se teme să nu piardă. «Sunt om sărac. Dar’ aşi fi avut, nu m’aş teme. Dar vezi d-ta, că cei ce au putere nu se leagă de cei avuţi, ci tot de noi, sărăntocii. Nu ne văd cu ochi buni, dacă prindem şi noi ceva chiar.» Să ne oprim puţin şi să judecăm vorbele acestui om. Gândindu-ne cum se întâmplă lucrurile în multe din satele noastre, va trebui să-i dăm dreptate. Avem până acum, aproape în toate satele româneşti, primar român. In unele şi notarul e de-un neam cu noi. După ce în administraţia mai înaltă, de la pretor în sus nu mai dăm de pui de român, nu mai întâlnim o judecată românească, ar trebui ca judecata satului, ca cea dintâi instanţă în unele afaceri, să fie totdeauna o judecată dreaptă şi nepărtinitoare. Prin aceasta s’ar sluji întâi şi întâi dreptatea, şi nu s’ar alege nime cu păcat pe suflet. A doua oară ar pătrunde în sufletele tuturor convingerea că noi Românii suntem un popor mai iubitor de adevăr şi de dreptate, decât cei ce ne fac judecăţile celea mari. S’ar întemeia astfel o încredere mai mare în conducătorii satelor, şi de aici, în conducătorii mai înalţi ai neamului nostru. A treia oară oamenii ar fi mulţămiţi cu judecata de-acasă şi n’ar mai alerga, risipindu-şi avutul, la judecăţile dela oraş. Orice primar, notar, ori jurat român ar trebui să nu uite nici odată lucrurile acestea. Să-şi dee fiecare seamă, că dela felul cum vor sluji ei dreptatea atârnă foarte mult. Că sunt răspunzători pentru purtarea lor nu numai înaintea satului, ci a întregului neam românesc. Pentru că e mare lucru să-ţi pierzi încrederea în cineva. Când începi să nu crezi în judecata unuia, te vei clătina în multe lucrări ale tale. Acum noi aflăm într’unele sate primari şi notari de-ai noştri cari au o vorbă pe care-o spun cu fală, de câte ori nu mai pot: «O să-i arăt eu lui». Ca şi când ar zice : «Eu am puterea, eu sunt mai tare. Dacă se prinde cineva cu mine, o să-l turtesc. Pentrucă deaceea-s în frunte!» Ori, dacă nu poate dintr’untâi să-l «turtească», aşteaptă, pândeşte prilejul să-şi poată răzbuna şi zice: «O să-mi mai cadă el în mână!» Bieţi oameni rătăciţi! Ca şi când de-aceea li s’ar fi dat puterea în mână ca să-şi răzbune, să se războiască. Uită că chemarea lor e să facă pace, slugind dreptatea. Astfel se aduce zavistia într’un sat, astfel se coboară un sat de oameni în întunerecul tuturor patimilor. Căci de vom băga de seamă vom vedea, că unii oameni din frunte într’adevăr altfel se poartă faţă de săraci, şi altfel faţă de cei bogaţi. In ziua de azi, când se dă o luptă tot mai straşnică pentru pământ între neamurile ţării noastre, fiecare român ar trebui să se bucure când un seamăn de-al lui îşi poate înmulţi moşia cu o bucată. Ar trebui să se bucure, ştiind că, astfel, Pasările nopţii. De Ion Agârbiceanu. Pădurile dormiau. Pe culmile mai depărtate căzu întunerecul în răstimpuri veniau şoapte uşoare, aduse de adierile serii Dintr’o afundătură se auzi un ţipet jalnic, prelung, plin de durere: »Chiau-chiau«. Şi alte ţipete, tot aşa reci, porniră deodată din mai multe părţi. In liniştea însărării se auziau departe, aveau răsunete prelungi în pădurea înfiorată »Auzi-le ? Iar au început tortoriţele! zise moş Ioniţă De-i noros, de-i senin, ele abia aşteaptă să vină seara Când toate vietăţile se trag la hodină, ele n’au linişte. — Sunt pasări de noapte? — Da, buha, cu tot neamul ei Mici, cât pumnul, cu ochii rotunzi de sticlă, cu urechi de pene cât un vârf de chibrit, mari cât un snop de trestie, cu penele împrăștiate, cu coarne un boc de urechi, ele au acelaș glas care nu samănă a pasăre. Mai de gabă crezi că-i un pui de godină, de sălbătăciune. Zice că nu văd ziua. De aceea trăesc ele n nea. Ziua stau ascunse în scorburi putrede, fug de lumina zilei. Noaptea văd departe. Eu nu prea cred în poveştile astea Eu zic că ele iubesc întunerecul şi au legături cu duhurile rele. Nu înzădar ciuvica, buhă şi ea, cobeşte a moarte de cântă pe o casă de creştini. Aproape la poalele pădurii se auzi un strigăt ciudat, ca de un om răguşit, care ar chema pe cineva de departe. »Hu! hu-hu-hu-hu!» «Iacă şi Faraon, bată-i Precista» zice moş Ioniţă, ridicându se într’un cot pe ţelină. Cânii începură să bată ca la om. Ş’au tot bătut pân’au băgat de seamă că-i pasărea ce-i înşală în toate serile. «Mie paserile astea de noapte nu-mi plac, zise moşul. Iată şi huhurezul ăsta. Zice că vine iarna grea, de cântă mult peste vară Nu ştiu Ştiu însă c’am puşcat până acum douăzeci. Şi de-oi mai trăi am să mai puşc.» Se ridică şi se furişe în colibă. Ieşi cu puşca subţioară. «Ce vrei, moş Ioniţă? — Ia să-l opresc, îmi ţine urechile Pasările de noapte au legături cu necuratul. Nu-mi place să-i aud aproape!» Şi se strecură uşor pe povîrniş, spre marginea pădurii. Pasărea husuriza, tăcea un răstimp, apoi cânta iar. Cânii porniră după moş Ioniţă, dar se întoarseră în curînd. Aşteptau acum lângă mine Mă gândeam: cum are să-l puşte pe întunerec? In depărtări bubele chemau mereu, plângător ca nişte pisici. Deodată puşca trăsni sec şi tunetul ei trecu, fulgernd pa’’că, umplând depărtările c’un ţiuit metalic. Cânii se repeziră, hăpăind rar, spre marginea pădurii. Huhurezul nu se mai auzi. Tăcură şi buhele departe, şi un răstimp fu linişte desăvârşită. Apoi, urechiatele din scorburi începură iar. Moş Ioniţă nu se mai întorcea. Să-l fi atins? Aşteaptă poate, să se pună pasărea într’alt loc? Priveam câmpia înflorită a cerului şi cercam să desluşesc stelele în calea laptelui. Strălucea verziu, ca un ochiu de smarald, trimițînd raze scumpe, ca prin lungi gene catifelate, luceafărul sării deasupra măgurii. In fulger de lumină căzu o stea deasupra coastei cornului. In aer plutea răsufletul pământului, ca o aromă. «Blăstămată lighioană! zise moş Ioniţă, respirând adânc, zvârlind de-o parte o pasăre lungăreaţă, ce părea numai pene. — Ai nimerit-o? — Asta nu-i greu și vezi ce ghiare a prăsit scorpionul. II puşti, dar cu ghiarele se acaţă aşa de tare de coaja lemnului, de nu cade. Trebuie să te urci în copac, dacă vreai să-l duci cu tine. Ăsta-i al douăzeci şi unulea«, zise mulţămit, căutând după un chibrit în curea,. Pasărea era urâtă la vedere, şi cânii se feriră de-o parte. «Şi te-ai urcat acum pe întunerec după ea, moşule? — De, ce să faci. Am şi eu o patimă: să prăpădesc pasări de noaptea. Altă pasăre n’am puşcat în viaţă. Celealaite pasări au un rost pe lumea asta Unele cântă, altele culeg omida. Dar neamul buhei nu-i de nici un folos. Cine iubeşte, nepoate, întunerecul şi fuge de lumină, fie om, fie pasăre, e fire rea şi duşmănoasă. Pasărea asta, huhurezul, are de altfel la no în sat o poveste. Să vezi numai ce se pune în socoteala împănatului ăstuia» Moş Ioniţă luă pasărea şi o zvârli mai departe. «Acum zice că erau odată doi oameni, un bărbat ş’o nevastă. Aveau ei casa lor şi moşie - multă, puţină, cât le-a dat Dumnezeu. Trăiau îi destuliţi, că erau harnici. Numai cu ceva nu-i muise cel de sus: n’aveau copii. Mare supărat pe femeie, că se simţea voinică şi sănătoasă, şi: