Tribuna Poporului, ianuarie-martie 1912 (Anul 2, nr. 1-10)

1912-01-15 / nr. 3

A­bona 1« c 11 t u 1. Pe un an ... 4 Cor.­­ Peatru Ramaria ţi Affl«rtr.a. Pe un jum. an . 2 Cor. Pe un an ... 10 cor. Un num&r 4- Filer­. Apare în fiecare Duminecă. Nr. 3 Redacţia şi Administraţia: Strada Deák Ferenc 20. Inserţiunile se primesc la administraţie. — Manuscripts rm se înapoiază. — Telefon pentru oraş şi comitat 502. Mulţumite publice şi Loc deschis costa fiecare şir 20 fii. Pricinile emigrării. Ziarele ungureşti scriu că în un comi­tat din Nordul Ungariei a fost pedepsit, cu închisoare de 2 săptămâni, un agent care îndemna oamenii să­ emigreze în America. Zilele trecute guvernul Statelor­ Unite din America a publicat un raport amănun­ţit despre creşterea populaţiei din America. Din acest raport vedem că, în afară de naşteri, în anul 1911 populaţia Americei de Nord a crescut cu aproape un milion numai din imigrări. Anume au venit în­­America. 1.198.037 de inşi şi s’au întors .180.418. Pe noi ne priveşte în rîndul întâi nu­mai numărul de suflete cu care contribu­im noi, popoarele din Ungaria, la sporul populaţiei din America. Şi numărul acesta este mare. In cursul anului 1911 din Ungaria, au emigrat în America 123.519, întorcându- -se în aceiaş vreme numai 22.060. Faţă de anul 1910 numărul emigranţilor noştri a crescut cu aproape 50.000 In toate ţările mai înaintate în cultură se iau măsuri pentru micşorarea emigră­rilor, căci bărbaţii conducători ai acestor ţări îşi da­u bine seama de marea pierdere ce-o îndură ţara lor prin sutele de mii de braţe muncitoare de cari rămâne lipsită ţara. Căci nu părăsesc ţara cei neputin­cioşi, cari sunt o sarcină şi pentru ai lor şi pentru comune, ci o părârsesc elementele cele mai sănătoase, elementele dornice de muncă răsplătită cuvenit, care să-ţi dea putinţa de a trăi liniştit, la adăpostul gri­jilor şi nevoilor. Şi în Ungaria care merge în fruntea ţărilor ce sporesc, prin emigranţii lor, A­­merica — sau luat în repeţite rînduri măsuri cari tindeau sa micşoreze emigra­rea. Dar ca şi pe alte tărîmuri, astfel şi pe acest tărîm guvernanţii noştri n’au căutat nici odată să lecuiască rana, ci sau mul­ţumit s'o ascundă pentru ochii altora. Gu­vernanţii noştri n’au căutat nici odată să lecuiască relele din cari isvoreşte emigra­rea, n’au căutat să descopere şi să înlătu­re pricinile cari duc la emigrările aceste îngrozitoare ca număr, — ci s’au mulţu­mit să aducă fel şi fel de legi cari să îngre­uneze emigrarea, hotărînd spre pildă că emigrarea se poate face numai prin Fiume şi pedepsind pe agenţii cari îi îndeamnă pe oameni să emigreze. Dacă guvernanţii noştri şi-ar da cât de puţină trudă să cunoască adevăratele ne­voi ale poporului, în curînd ar ajunge, la convingerea că nu agenţii societăţilor sunt cei mai aprigi îndemnători la emi­grare, — agenţii aceştia sunt: mizeria, sar­­cinele mari de tot felul, marile şi micile neîndreptăţiri la cari sunt expuşi cetăţe­nii din partea administraţiei, legile ce se aduc împotriva celor mici şi săraci, ingreu­­nându-le şi mai mult condiţiile de train. Nu aşa, în alte ţări. In Germania spre pildă, la 1881, numărul emigranţilor era de 220.902, oare în urma măsurilor sănă­toase luate de guvernele ţării a scăzut şi scade mereu. La 1891 numărul emigran­ţilor era numai de 120.089, la 1901 de 22.073, iar la 1910 numărul emigranţilor nu atingea nici cinci mii.. La reducerea aceasta a numărului e­­migranţilor germani, a ajuns prin încura­jarea industriei, a comerţului şi a meserii­lor, cari an de an au oprit în ţară, oferind muncă şi câştig, miile şi sutele de mii de braţe muncitoare, cari îşi căutau mai nain­­te traiul în ţările de peste mare. Prin între­cerea aceasta pe tărâmul industriei şi me­seriilor, s’a micşorat şi preţul mărfurilor produ­se de ele, aşa încât pe lângă plăţi mai bune în Germania muncitorimea tră­ieşte mai ieftin decât spre pildă la noi, cari abia putem vorbi de­ o industrie mai în­semnată. La noi majoritatea locuitorilor trăieşte din agricultură, chiar în urma lip­sei acesteia de stabilimente industriale. La noi ţăranul îşi munceşte pământul; el îl ară, îl­­amână şi tot el seceră şi adu­nă roadele, reducând cheltuielile la cât mai puţin. De aceea la noi nici nu­­se poate vedea goana înfierbântata a locuitorilor dela ţară — spre oraşe. De aceea la noi In amintirea lui Creangă. Din copilărie am­­avut dragoste mare pentru opera lui Creanga. Găsittm poate în poveştile şi povestirile lui graiul înflorit al mamei, poezia ele expresii a Moldovei; mă simţeam cu el aşa bine ca cu unul din vechii povestitori cari mi-au în­cântat copilăria vn seri de iarnă la vatra cu jar; simţiam pătrunzându-mă blândeţa nesfârşită a peisagiului­i moldovenesc, glasul patriei întregi vibra în opera lui şi mă fermeca aşa cum nu m a fermecat nici un alt scriitor vreodată, îmi aduc aminte de clipe rare, când citeam anume pagini din amintirile copilăriei. Odată stăteam­­într’un pod cu fin, şi un soare strălucit intra pe bagete; o viespe vrîsteată galben cu negru mă tot năcăja şi eu o alungam cu cartea. Altă-dată era într’o vălcică spre toamnă, în dosul târgului Paşcani, şi gara, şi valea Siretului, se desfăşurau până în depărtări; şi eu citeam Harap-alb, şi in juru-mi se strecura oftând vîntul care scutura frunzele; până în adăpostul meu n’ajungea, mă simţeam fericit, mângâiat de razele unui soare palid, şi din când în când, urmărind in închipuire păţaniile Fătului-frumos, rămâneam cu ochii a­­ţintiţi în păci de depărtărilor. Altă data eram la şcoală, în cerdacul larg, împleteam la plajă cu băieţii, şi domnu Trandafir, învăţătorul nostru, ne citea aşa cum n’am mai auzit pe altul citind pe Creangă... Creangă s’a amestecat de aproape lui viaţa mea, mi-a, fost prieten, mi-a fost bunic; cartea lui a fost pentru mine mângâiere în mai mute ceasuri amare. Pentru dineul, in înflăcărarea vîrstei de 15 ani, am rupt bucăţi şi am călcat în picioare bro­şura „Stil şi Gândire” a lui Gruber, care îndrăz­nea să scadă pe Creangă faţă de Alexandru Odo­­bescu; pentru dânsul m’am luptat cu pumnul şi cu cuvântul împotriva colegilor munteni) cari nu-l înţelegeau şi nu-l preţuiau aşa cum voiam eu. Pentru mine Creangă era o mândrie, era un stri­găt de luptă ; unele din cele mai entuziaste clipe ale tinereţii mele au fost atunci când, în clasa a 7-a a liceului, am putut spune la lecţia de română câteva cuvinte despre el, cu ochii înflă­căraţi, şi când am cetit câteva pagini cari încep cu cuvintele acestea, pe cari şi azi le ştiu pe de rost: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gân­desc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o sfoară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele ju­­cându-se cu ei..” In anii mai târzii am urmărit pe cât am pu­tut viaţa lui­­Creangă. El nu mai era; îşi părăsise pentru totdeauna bojdeuca din Ţicău; trudită­­ suflet dobîndise alinare; dar­ rămăseseră locurile pe unde sălăşluite el, rămăseseră oameni cari îl cunoscuseră. Pe cei ce îl văzuseră şi grăiseră cu el, îi soc.)­,­team pe atunci cei mai fericiţi oameni de pe pă­mânt. Pe Zacheu Creangă, care vindea tutun în­­tr’un debit strimt, pe una din străzile Iaşului, îl judecam drept un om cu totul deosebit. Nu mai zic nimic de Ţinea Var­tic cu care a­­trăit, o vreme Creangă. El îl auzise spunînd atâtea, ea îi ascul­tase amintirile şi poveştile, ea rîsese întâi­u de I­­van Tribincă şi de Moş­ Nech­if­or Coţcarul. Tre­ceam pe uliţa unde locuia şi unde stătuse Creangă şi măcar de departe cătam s’o văd, cum umbla prin ogradă cu caţaveica între umere, ori cum sfătu­ieşte la zăplaz cu vecinele. Locul naşterii lui, Humuleştii, cu Ozana, lim­pede curgătoare, l-am văzut, mai tfirziu. Am văzut, şi casa aceea prefăcută după vremurile nouă. Am ascultat unele istorisiri cari se păstrau în partea locului despre viaţa lui. Am văzut şi pe copila sprinţară şi plină de drăcii cu care se hârjonea Nică a lui Ştefan a Petrii (cum îi zicea pe atunci lui Ion Creangă). Acu e bătrână şi sbîrcită, şi­­ ţine bine minte pe Nică cel de demult. Era vorba într’o vreme, când înfloresc tinăreţele, să-şi lege vieţile, dar pe urmă valurile lumii l-au dus pe Nică într’o parte, ea a avut parte de altă soarte. E preoteasă acum şi-i mulţămită de viaţa ei. De. Ion Creangă a auzit aşa vorbindu-se prin lume, că, ar fi scris cărţi şi altele, dar ştie ea că la urmă n’a ieşit bine, — aşa că mai bine a fost aşa cum e!... Multe din cele ce am aflat despre Creangă, mulţi din cei cari i-am auzit vorbind despre el, erau întristat. Carie au trăit cui scriitorul (cum e în orînduirea lucrurilor aici), nu l-au ştiut cu­noaşte îndeajuns; alţii, cari au avut de-a face cu omul, n’au ştiut cunoaşte în sufletul lui părticica de dumnezeire. * Un profesor al meu, într’un îtîrndi, îmi citea un fel de povestire. Descria frumos o adunare literară, în saloane luxoase. Oameni măreţi, cu îngrijire îmbrăcaţi, gesticulau observându-şi mişcările, vorbeau cum­pănit. Era o atmosferă parfumată, era o atmos­feră de idei înalte, frumos spuse, era o atmosferă

Next