Tribuna, octombrie 1888 (Anul 5, nr. 222-247)

1888-10-14 / nr. 233

re.’ a-P­AoSSfohie: 1 an 14 fl. 1 lună 1 l fl. 20 cr., ty* an 3 fl. 50 cr., 1/2 an 7 fl. Sibiiu, Vineri 14/26 Octomvrie 1888 Anul Y ABONAMENTELE INSERTIUNILE­­ Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/i r cr'’ an ^ * an ^ Pentru ducerea­­ cr. pe lună mai mult.. Pentru România și străinătate: u an 10 franci, 1/3 an 20 franc.• - ^ nn 40 franci. Abonamentele se fac numai t»L T^u-se înainte. Apare î­­n şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr.; si timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un immer costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Uniunea personală­1. Guvernul maghiar, în faţa progre­selor politice ce fac naţionalităţile din­colo de Laita, începe a se nedumeri. Şi dacă guvernul maghiar îşi ese din fire, atunci trebue se cu­cem, că o grea povară apasă pe toţi politicii maghiari de ori­ce nuanţă politică. Unui guvern nu-­i este permis a se pronunţa prin organele sale de publici­tate asupra unor cestiuni politice, fie cât de grave, decât numai în acel caz, când pertractările începute pe cale pacinică nu au putut ajunge la nici un resultat fa­vorabil sau conciliatul. Pe această cale lucră diplomaţia înaltă europeană. Pe această cale ar trebui să lucre şi pretinşii cultivatori ai Orientului. Omul politic — întru adevăr po­litic — şi despre ceea­ ce scie cu sigu­­ritate, şi încă se face, că nu scie, car’ aceasta o face cu intenţiunea, ca să audă din gura prostului mai mult chiar de­cât scie. Sunt slabi politici Maghiarii, pre­cum slabi au fost în toate timpurile. Ei întotdeauna nu au putut şi nici nu au fost în stare să păstreze secretul politic. Ear’ a trada un secret politic în­semnează de multe­ ori a omorî o naţiune în planurile şi aspiraţiunile sale. Ni se pare, că politicii maghiari, îm­bătaţi de supremaţia ce o au asupra naţionalităţilor nemaghiare din Ungaria, nu mai văd cele­ ce se petrec nici în monarchia noastră, nici în giurul mo­­narchiei, dar’ nu văd nlici "cele­ ce se pre­gătesc chiar aici în propria noastră pa­trie şi chiar prin ajutorul lor. Ei ţin că Ungaria este maghiari- satâ. Acesta este un neadevăr ce se dovedesce Şi de ei. Ei ţin, că naţiunea maghiară este stavila neînvinsă faţă cu cutropitorul de la Nord. Un alt neadevăr, despre care a mai lungi vorba înseamnează a perde timpul. Şi tot ei se cred a fi norma­tivi în politica externă a monarchiei. Un alt neadevăr acesta, care cu atât este mai ridicol, cu cât vedem pe Ma­ghiari, că încep a se îmblânzi Şi de Şi. Şi iată cum! Curentul centralistic începe a se în­tări din ce în ce mai mult în ceealaltă parte a monarchiei noastre. Ministerul Taaffe se compune as­­tăzi din tot atâţi patrioţi adevăraţi au­striaci, care au în vedere binele şi pros­­perarea tuturor popoarelor din monar­chia austro-ungară. Ministerul Taaffe voesce ca să se bucure de beneficiile sta­­tului deopotrivă toţi locuitorii monar­chiei. Ministerul Taaffe voesce să intro­ducă pe fiecare popor şi provincie din această monarchie în drepturile politice. Acest curent favoritor pentru toate naţionalităţile din întreaga noastră mo­narchie este salutat cu multă bucurie din partea naţionalităţilor. Singuri Ma­ghiarii sunt aceia, care strigă, care se neliniştesc şi care nu pot suferi crearea unor stări de lucruri, care şi-ar jigni în domnia lor, câştigată şi aceasta prin tră­darea de patrie de la anul 1866. După douăzeci-şi-doi de ani de domnie Maghiarii se văd tot în acele posiţii, din care au plecat la anul 1866. Aşa încât istoricul, care se va ocupa cu aceşti douăzeci-şi-doi de ani ai domniei unguresci, va trebui să în­semneze pe paginile istoriei: douăzeci­­şi-doi de ani de neputincioasă domnie ungurească. Precalculat a fost dualismul în forma cum s’a creat încă dela înce­putul lui. Precalculat a fost cu deose­bire din partea politicilor maghiari, în­cepând dela Deák şi pănă la actualul ministru-president Coloman Tisza. La început cu blândeţe, care la ca­păt cu furie, la început cu frate Ioane, la sfîrşit cu „teremtette“. Maghiarii cugetau, că prin noul sistem de guvernare dualistic Ungaria are să devină un stat curat naţional­­maghiar. Maghiarii cugetau, că Românii, Saşii şi Croaţii, de dragul c­a­r al cr­es­­tei naţiuni maghiare o să se lapede de limbă, port şi datini, înhămându-se ca niste sclavi urgisiţi la carul triumfal al maghiarismului. Amară amăgire. Românul este astăzi mai român — aici în Ungaria, — decât la anul 1866. Şi tot asemenea Sasul, Croatul şi Slovacul. Aceasta pentru­ că naţionalitatea vătămată a revoltat conscienţa naţio­nală a naţionalităţilor, îndemnându-le, de a respinge cu multă resoluţie aten­tatul îndreptat contra maiestăţii lor na­ţionale. Această resistenţă naţională dove­desce, că Maghiarii nu au fost în stare a ne câştiga dragostea noastră, dar­ nu au fost în stare nici a se încrede în pro­pria lor domnie. Vădendu-se acum Maghiarii nesi­guri acasă, văzându-se strîmtoraţi de politicii vienezi cu idei noue, încep a ameninţa lumea cu învechita idee: uni­unea personală în potestarea domni­torului. Şi cine vine cu astfel de idei ? Cel mai acreditat ziar guvernamental, cunoscutul „ P e s t e r Li o y d “. Maghiarii se cugetau, că dînşii cârmuesc şi ceea­­laltâ parte a monarchiei noastre, întrupaţi în această idee, se cu­getau în posiţia, de a pută încheia pace sau a declara răsboiu duşmanilor monarchiei. Lumea era sedusă a crede, că gu­vernul maghiar şede pe un Tron ne­­răsturnabil, de pe care numai porun­­cesce şi toate se întâmplă după voinţă. Ei erau, care ziceau, că nu există cestiunea naţionalităţilor în Ungaria. Şi tot ei erau, de altă parte, care pu­neau în gura Monarchului nostru cu­vinte la adresa naţionalităţilor. O do­vadă aceasta, că naţionalităţile existau, că naţionalităţile îşi reclamau dreptu­rile lor. Şi ce minune! Chiar în momentul, când cu deo­sebire noi Românii ne afirmăm mai cu tărie, când noi Românii sacrificăm pen­tru binele patriei cei mai valoroşi oa­meni ai noştri prin închiderea în tem­­niţile statului, pe atunci se arată pe arena politică contele Schönhorn. Şi este destul, ca se se arete un conte Schönhorn, nu pe pământul Un­gariei, ci pe pământul Austriei, şi com­patrioţii noştri să se simtă ameninţaţi în amorul lor, se se simtă loviţi în idea­lul lor, ca după toate acestea se zică. Afară de persoana Regelui nu avem nimic comun cu Au­stria că Un foarte periculos razim ’şi-au ales politicii maghiari, când în cestiuni politice de atâta importanţă vin a enun­ţa atari teorii. Deoare­ce tot cu acel drept, cu care se provoacă d­înşii chiar astăzji la uniunea personală, tot aşa pot să se provoace mâne şi naţio­nalităţile din Ungaria la acea uniu­n­e. Ştim cu toţii, că Monarchia austro­­ungară, nu este o monarchie compusă prin cuceririle unui singur popor. Mo­narchia noastră este compusă din ţeri şi popoare, care ’şi-au încredinţat exi­stenţa lor glorioasei Case a Habsburgi­­lor. Aşadar’ nici Germanul, nici Ce­­chul, dar’ nici Polonul sau Maghiarul nu poate zice, că a cucerit prin forţe pământul numit astăzji Austro-Un­­g­a­r­i­a. Acest drept îl compete singur şi numai Casei domnitoare, care singură FOIŢA „TRIBUNEI“. Iermolai şi morâreasa. Din „Memoriile unui vânător“. De Ivan Turgenjeff. Traducere de I. C. Panţu. (Urmare.) Din gârlă se ridica ceaţă şi giur împre­­giur era linişte, se aufla numai glasul cârstei­­lor şi roatele dela moară, care făceau un sgomot regulat; stropii de apă se auzau catjând de pe spiţele roatelor, car’ iazul morii trecea re­pede preste zăgaz. Pe când Iermolai cocea piciorii în spuză, aţipiiu, dar’ în scurtă vreme un sgomot oare­care me trezi din somn. Ri­dicai capul și, spre marea mea mirare, zării pe morăreasa, că șede pe un ciubăr întors şi stă de vorbă cu prietenul meu de vânătoare, îndată­ ce am observat-o cum era îmbrăcată, cum își poartă corpul, cum vorbesce, am ve­­z­ut, că morăreasa trebue se fi fost undeva în vre-o casă bună la vre un proprietar, căci se vedea, că nu era nici țerancă, dar’ nici fată de oraş. Privindu-o mai cu băgare de seamă, puteam se-m i dau treizeci de ani. Fata ei pa­lidă şi slăbuţă arăta, că a fost odată o fată frumușică; cu deosebire ochii îmi plăcură foarte mult; erau mari şi exprimau tristeţă; ea îşi puse cotul pe genunchi şi faţa ’şi-o ţinea proptită în palmă, car’ Iermolai şedea întors cu spatele cătră mine şi arunca aşchii pe foc. „în Seliuchina s’a ivit iarăşi boala de vite“, grăi morăreasa, „tatălui meu ’i-au murit două vaci. Doamne apără“. „Cum sânt porcii voștri?“ — întreba Ier­molai rar de tot. „Sânt buni, le merge bine“. „Nu ’mi-a dat nici un purcel nimenea, n’ai pute să-’mi dai unul?“ Morăreasa tăcu și suspină. „Cine este cu dumnea­ta?“ întrebă ea mai apoi. „Proprietarul dela Costomarova“. Iermolai aruncă nişte vreascuri de brad în foc; vreascurile începură să pârăe vesel şi un fum alb şi des se ridică din toate părţile. „De ce nu ne-a lăsat bărbatul teu în casă ?“ „îi este frică“. „îi e frică? Lui buft­a ăsta se­’i fie frică ! Nu mai spune. Ascultă, dragă Arina Timofeevo, adă-’mi un păhărel de rachiu.“ Morăreasa se ridică şi se perdu prin în­­tunerec, car’ Iermolai începu să cânte înce­tişor : Pe mândra ca s’o zăresc, Cişmele ’mi­ se tocesc. . . . Arina se întoarse cu un ulcior şi cu un păhărel. Iermolai se sculă în picioare, îşi făcu o cruce şi bea lacom. „îmi place“, grăi el scurt. Morăreasa se aşecta iarăşi la locul ei pe ciubărul întors ce se afla alături. „Ei, Arina Timofeevo, eşti încă tot bol­navă ?“ „Da, sânt bolnavă.“ „Ce-’ţi lipsesce?“ „Noaptea mă muncesce tusa.“ „Domnul de colo ’mi­ se pare, că doarme“, — zise Iermolai după o pausă. —­ „Nu merge la doftor Arina, căci şi aşa are să-’ţi fie mai reu.“ „Nici nu merg.“ „La mine însă a-’i pute veni.“ Arina plecă capul. „Am să-’mi alung nevasta la dracu“, — continuă Iermolai, — „aşa ’i se şi cuvine.“ „Ascultă, Iermolai, n’ar fi bine se scoli pe dl de colo, căci s’au mai copt piciorcile ?“ „Lasă-’i se horc­e“, — grăi pe aci în­colo credincioasa mea slugă, — „a alergat mult şi-’i ticnesce somnul.“ Atunci începui se me mişc, car’ Ier­molai sări drept în picioare, veni la mine şi­­fise: „S’au copt piciorcile; vreţi să mâncaţi?“ Eşti din şopron; morâreasa se ridică şi ea şi voi să plece; eu însă îi vorbii: „De mult aveţi moara asta ?“ „Vor fi doi ani la Rusalii.“ „De unde e bărbatul teu?“ Arina n’a înţeles întrebarea. „De unde e bărbatul tău?“ — repeţi Iermolai cu glas tare. „Din Belev, el este un târgoveţ din Belev.“ „Şi tu eşti de acolo?“ „Nu, eu am fost fată în casă la un boer, eram pe proprietatea lui.“ „La cine ai fost ?“ „La d-nul Svercov, acum însă sunt li­beră.“ *) „La Svercov? Cum îl cheamă altfel?“ „Alexandru Siliei“. „Ai fost fată în casă la el?“ „De unde scii? Aşa este“. Mă uitam la Arina cu o mare curiosi­­tate şi luam seama la mişcarea ei. „Cunosc pe stăpânul tău de mai îna­inte“ , „îl cunosci?“ grăi Arina şi-­şi plecă ca­pul spre pământ. Trebue să explic cetitorului de ce vor­bele mele au impresionat-o pe Arina. Pe când eram în Petersburg am făcut cunoscinţă cu un domn Svercov; avea un post însemnat şi în societate trecea de un om foarte capabil şi studiat. El avea o nevastă foarte grasă, cam nebunatică, plângea lesne de tot şi era şi răutăcioasă, — era, pot Zme, un butuc de nevastă cum se află cu sutele. Avea şi un băiat, singurul, care avea să-şi poarte numele, un nebun şi un prostănac dela roată. Svercov avea o înfăţişeare, care nu prea plăcea lumii; într’o faţă lată aproape în patru muchi străluciau doi ochi şireţi de şoarece, car’ nasul lui mare şi ascuţit era prevăzut cu nişce nări căscate. Perul lui sur stătea drept în sus, ca coama porcului, deasu­*) Fusese clăcaşe la proprietate boerească, ora frunţii sale pline de creţe, care buzele lui subţirele erau pururea în mişcare şi produceau un rîs greţos. Domnul Svercov stătea de obi­­ceiu cu picioarele cam crăcite şi mânile lui grăscioare le ţinea pururea în buzunar. Odată mă primblam prin oraș cu el în­­tr’o trăsură. Ne petrecuserăm amândoi o bucată de vreme și vorbirăm multe de toate, pănă când el, ca un om plin de experiență și cu trecere, începu să-’mi arete, care este „calea cea adevărată“ în lume. „Permiteţi-’mi să vă observ“, zise Sver­cov în glasul lui ca de pasere, „că voi ti­nerii de astăzi vorbiţi de toate şi vă daţi pă­rerea despre ori­ce lucru. Voi vă cunoasceţi încă prea puţin ţeara voastră, Rusia, domnilor, nu o cunoasceţi de loc. .. aşa este! Voi ce­tiţi numai cărţi nemţeşci! îmi istorisiţi mie de cutare şi de cutare lucru, în sfîrşit să ve­nim la clăcaşi; bine, nu am nimic în contră; dar’ una v’o spun, că nu cunoasceţi acest soiu de oameni!“ — Svercov strănută tare şi luă o prisă de tăbac. „Permite-’mi se vă istorisesc o anecdotă ca exemplu, care, cred, că te va interesa“. Svercov tuşi încetinel. „D-ta cu­nosci, ’mi­ se pare, pe nevastă-mea. Sânt con­vins, că anevoe se va afla o a doua­ mai bună, şi d-ta îmi vei da poate toată dreptatea. Ser­vitoarele ei trăesc foarte bine pe lângă ea, trăesc ca în paradis! însă nevasta mea ’şi-a luat principiul, de a nu ţine servitoare mări­tate, nu-’i place şi s’a hotărît, soli ...... se întâmplă copii, şi cum e de obiceiu, — căci dacă datorinţa de căpetenie a unei servitoare a schit a cuceri inimile popoarelor sale şi a le încălzi pentru idealul patriei co­mune şi al Tronului. Aici este în toată puterea cuvân­tului uniunea personală, nu nu­mai a Ungariei, ci a tuturor provincii­lor din această monarchie. I. M. în şedinţa sa de ieri, direcţiunea In­stitutului tipografic a săvîrşit un act im­portant. Locurile vacante de directori ai acestei societăţi s’au ocupat prin alegerea d-lor: Antonie Mocsonyi, Dr. Alexandru Mo­­csonyi, Vincenţiu Babeş şi Coriolan Bre­­diceanu. REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 13 Octomvrie st. v. Rec­onstruirea ministeru­lui austriac, respective apropierea contelui Taaffe, prin intrarea în ca­binet a miniştrilor Z­a r e s­k i şi Schön­born, tot mai mult de dreapta fede­­rală­ naţională a parlamentului austriac, prin care împregiurare tot mai mult devine minister de partid, care nu preste partide, cum a fost la început, îi face şi pe oposiţionalii Austriei să se strîngă laolaltă. Clubul germano-austriac, sub presidiul d-lui Piener a ţinut alaltă­ieri o şedinţă, în care numitul presi­dent, într’o vorbire lungă, a cerut in­demnisarea, de a pută negocia cu cele­lalte fracţiuni oposiţionale, cu scopul de a le uni pe toate. Unirea oposiţiei au­­striace, a 7­8 dl Piener, este necesară, pentru a pută combate cu succes ca­binetul, care prin numirea lui Schön­born a făcut un pas mare spre federa­lism şi spre dreptul de stat boem, în preajma alegerilor par­lamentare din România primesce „Pol. Corr.“ din Bucuresci următorul comunicat: „Ministrul­ president şi mini­stru de interne Teodor Rosetti a adresat pe basa unui cond­us al consi­liului de miniştri tuturor prefecţilor şi celoralalţi funcţionari, care au amestec în alegeri, o scrisoare circulară, prin care li se ordonă cu toată stricteţa să se re­ţină de la ori­ce fel de influenţare ilegală a alegerilor, după­ ce cabinetul pune cel mai mare preţ, ca din alegeri să ese la lumină voinţa nefalsificată a naţiunii.“ Alarma răsboinică începută de „Fremdenblatt“ este serios discutată de presa Germaniei. Ea nu dubitează, că faptele împărtăşite de foaia austriacă sunt pe deplin motivate, dar’ nu crede, că Rusia ar ave în adevăr intenţiuni agresive faţă cu Apusul. „Die Post“ Zice, că este prin situaţiunea generală a Europei cu desăvîrşire exclus, ca Ru­sia să facă pregătiri pentru o acţiune răsboinică contra Apusului. Dela visita împăratului Wilhelm în Rusia au rămas relaţiunile neîntrerupt bune şi amicale. „De aceea, continuă foaia din cestiune, va face bine publicul să se ferească de ori­ce îngrijire, despre care nu se scie prin cine şi în al cui favor a fost răs­pândită in lume.“ „Börsen-Zeitung“ nu­­mesce împărtăşirile lui „Fremdenblatt“ scrii tătăresci, care sunt causate numai prin confusiile interne din Austria. La schrea, că în Al­b­a­ţ­i­a - L­o­­rena circulă portretul prin­ţului Alexandru de Battenberg cu inscripţia „rege al ţeri­lor im­periale“, scrie „Die Post“ : „Sub îm­păratul F­r­i­d­e­r­i­c s’a ventilat în adevăr cestiunea, de a concrede ţerile imperiale ex-principelui Bulgariei. Amicii Bat­ten­­berg-ului, care fac acum propagandă atât de puerilă pentru dînsul, se vede că nu stiu, că causa lui dela început a fost fără prospecte, după­ ce n’a existat nici cea mai mică garanţie, câ prinţul Alexandru va fi mai credincios împăra­tului german decum a fost Ţarului rusesc.“ Apropierea între Turcia şi Rusia câştigă teren la Petersburg. Ea a fost iniţiată prin primirea cor­dială ce s-a făcut marelui­ principe Con­stantin la Consta­n­­tino­pol. Gu­vernul rusesc nu e nefavorabil acestui curent. „Extrablatt“ primesce din Pe­tersburg scriea, că dacă evenimentele ar sili pe Turcia să iee măsuri pentru întărirea autorităţii sale în Macedonia, Rusia nu ar contrazice acestor măsuri, presupunând, că ele nu vor veni în con­flict cu umanitatea şi cu politica tra­diţională a Rusiei, de a protegia pe creş­tinii Orientului. Măsurile luate de guvernul francez contra străinilor, care petrec în Francia, au supărat foarte mult pe emigranţii polonezi, căci aceştia sunt lo­viţi în mod extraordinar de aceste măsuri. După­ cum se comunică foilor din Lem­berg, guvernul francez a dispus, că pentru batirul Rusiei, Polonezii din Francia, care în urma măsurilor luate vor ară să declare, care le este patria, n’au să fie consideraţi ca Polonezi, ci ca Ruşi, cei din Litvania şi Polonia­­rusească, ca Germani cei din Germa­nia şi ca austriaci cei din Galiţia. Această măsură se va aplica chiar şi faţă cu emigranţii polonezi, care sunt stabiliţi de 66 ani în Francia. Această „ignorare a naţiunii lor“ a indignat pe Polonezi. 2m

Next