Tribuna, octombrie 1888 (Anul 5, nr. 222-247)
1888-10-14 / nr. 233
re.’ a-PAoSSfohie: 1 an 14 fl. 1 lună 1 l fl. 20 cr., ty* an 3 fl. 50 cr., 1/2 an 7 fl. Sibiiu, Vineri 14/26 Octomvrie 1888 Anul Y ABONAMENTELE INSERTIUNILE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/i r cr'’ an ^ * an ^ Pentru ducerea cr. pe lună mai mult.. Pentru România și străinătate: u an 10 franci, 1/3 an 20 franc.• - ^ nn 40 franci. Abonamentele se fac numai t»L T^u-se înainte. Apare în şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr.; si timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un immer costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Uniunea personală1. Guvernul maghiar, în faţa progreselor politice ce fac naţionalităţile dincolo de Laita, începe a se nedumeri. Şi dacă guvernul maghiar îşi ese din fire, atunci trebue se cucem, că o grea povară apasă pe toţi politicii maghiari de orice nuanţă politică. Unui guvern nu-i este permis a se pronunţa prin organele sale de publicitate asupra unor cestiuni politice, fie cât de grave, decât numai în acel caz, când pertractările începute pe cale pacinică nu au putut ajunge la nici un resultat favorabil sau conciliatul. Pe această cale lucră diplomaţia înaltă europeană. Pe această cale ar trebui să lucre şi pretinşii cultivatori ai Orientului. Omul politic — întru adevăr politic — şi despre ceea ce scie cu siguritate, şi încă se face, că nu scie, car’ aceasta o face cu intenţiunea, ca să audă din gura prostului mai mult chiar decât scie. Sunt slabi politici Maghiarii, precum slabi au fost în toate timpurile. Ei întotdeauna nu au putut şi nici nu au fost în stare să păstreze secretul politic. Ear’ a trada un secret politic însemnează de multe ori a omorî o naţiune în planurile şi aspiraţiunile sale. Ni se pare, că politicii maghiari, îmbătaţi de supremaţia ce o au asupra naţionalităţilor nemaghiare din Ungaria, nu mai văd cele ce se petrec nici în monarchia noastră, nici în giurul monarchiei, dar’ nu văd nlici "cele ce se pregătesc chiar aici în propria noastră patrie şi chiar prin ajutorul lor. Ei ţin că Ungaria este maghiari- satâ. Acesta este un neadevăr ce se dovedesce Şi de ei. Ei ţin, că naţiunea maghiară este stavila neînvinsă faţă cu cutropitorul de la Nord. Un alt neadevăr, despre care a mai lungi vorba înseamnează a perde timpul. Şi tot ei se cred a fi normativi în politica externă a monarchiei. Un alt neadevăr acesta, care cu atât este mai ridicol, cu cât vedem pe Maghiari, că încep a se îmblânzi Şi de Şi. Şi iată cum! Curentul centralistic începe a se întări din ce în ce mai mult în ceealaltă parte a monarchiei noastre. Ministerul Taaffe se compune astăzi din tot atâţi patrioţi adevăraţi austriaci, care au în vedere binele şi prosperarea tuturor popoarelor din monarchia austro-ungară. Ministerul Taaffe voesce ca să se bucure de beneficiile statului deopotrivă toţi locuitorii monarchiei. Ministerul Taaffe voesce să introducă pe fiecare popor şi provincie din această monarchie în drepturile politice. Acest curent favoritor pentru toate naţionalităţile din întreaga noastră monarchie este salutat cu multă bucurie din partea naţionalităţilor. Singuri Maghiarii sunt aceia, care strigă, care se neliniştesc şi care nu pot suferi crearea unor stări de lucruri, care şi-ar jigni în domnia lor, câştigată şi aceasta prin trădarea de patrie de la anul 1866. După douăzeci-şi-doi de ani de domnie Maghiarii se văd tot în acele posiţii, din care au plecat la anul 1866. Aşa încât istoricul, care se va ocupa cu aceşti douăzeci-şi-doi de ani ai domniei unguresci, va trebui să însemneze pe paginile istoriei: douăzecişi-doi de ani de neputincioasă domnie ungurească. Precalculat a fost dualismul în forma cum s’a creat încă dela începutul lui. Precalculat a fost cu deosebire din partea politicilor maghiari, începând dela Deák şi pănă la actualul ministru-president Coloman Tisza. La început cu blândeţe, care la capăt cu furie, la început cu frate Ioane, la sfîrşit cu „teremtette“. Maghiarii cugetau, că prin noul sistem de guvernare dualistic Ungaria are să devină un stat curat naţionalmaghiar. Maghiarii cugetau, că Românii, Saşii şi Croaţii, de dragul car al crestei naţiuni maghiare o să se lapede de limbă, port şi datini, înhămându-se ca niste sclavi urgisiţi la carul triumfal al maghiarismului. Amară amăgire. Românul este astăzi mai român — aici în Ungaria, — decât la anul 1866. Şi tot asemenea Sasul, Croatul şi Slovacul. Aceasta pentru că naţionalitatea vătămată a revoltat conscienţa naţională a naţionalităţilor, îndemnându-le, de a respinge cu multă resoluţie atentatul îndreptat contra maiestăţii lor naţionale. Această resistenţă naţională dovedesce, că Maghiarii nu au fost în stare a ne câştiga dragostea noastră, dar nu au fost în stare nici a se încrede în propria lor domnie. Vădendu-se acum Maghiarii nesiguri acasă, văzându-se strîmtoraţi de politicii vienezi cu idei noue, încep a ameninţa lumea cu învechita idee: uniunea personală în potestarea domnitorului. Şi cine vine cu astfel de idei ? Cel mai acreditat ziar guvernamental, cunoscutul „ P e s t e r Li o y d “. Maghiarii se cugetau, că dînşii cârmuesc şi ceealaltâ parte a monarchiei noastre, întrupaţi în această idee, se cugetau în posiţia, de a pută încheia pace sau a declara răsboiu duşmanilor monarchiei. Lumea era sedusă a crede, că guvernul maghiar şede pe un Tron nerăsturnabil, de pe care numai poruncesce şi toate se întâmplă după voinţă. Ei erau, care ziceau, că nu există cestiunea naţionalităţilor în Ungaria. Şi tot ei erau, de altă parte, care puneau în gura Monarchului nostru cuvinte la adresa naţionalităţilor. O dovadă aceasta, că naţionalităţile existau, că naţionalităţile îşi reclamau drepturile lor. Şi ce minune! Chiar în momentul, când cu deosebire noi Românii ne afirmăm mai cu tărie, când noi Românii sacrificăm pentru binele patriei cei mai valoroşi oameni ai noştri prin închiderea în temniţile statului, pe atunci se arată pe arena politică contele Schönhorn. Şi este destul, ca se se arete un conte Schönhorn, nu pe pământul Ungariei, ci pe pământul Austriei, şi compatrioţii noştri să se simtă ameninţaţi în amorul lor, se se simtă loviţi în idealul lor, ca după toate acestea se zică. Afară de persoana Regelui nu avem nimic comun cu Austria că Un foarte periculos razim ’şi-au ales politicii maghiari, când în cestiuni politice de atâta importanţă vin a enunţa atari teorii. Deoarece tot cu acel drept, cu care se provoacă dînşii chiar astăzji la uniunea personală, tot aşa pot să se provoace mâne şi naţionalităţile din Ungaria la acea uniune. Ştim cu toţii, că Monarchia austroungară, nu este o monarchie compusă prin cuceririle unui singur popor. Monarchia noastră este compusă din ţeri şi popoare, care ’şi-au încredinţat existenţa lor glorioasei Case a Habsburgilor. Aşadar’ nici Germanul, nici Cechul, dar’ nici Polonul sau Maghiarul nu poate zice, că a cucerit prin forţe pământul numit astăzji Austro-Ungaria. Acest drept îl compete singur şi numai Casei domnitoare, care singură FOIŢA „TRIBUNEI“. Iermolai şi morâreasa. Din „Memoriile unui vânător“. De Ivan Turgenjeff. Traducere de I. C. Panţu. (Urmare.) Din gârlă se ridica ceaţă şi giur împregiur era linişte, se aufla numai glasul cârsteilor şi roatele dela moară, care făceau un sgomot regulat; stropii de apă se auzau catjând de pe spiţele roatelor, car’ iazul morii trecea repede preste zăgaz. Pe când Iermolai cocea piciorii în spuză, aţipiiu, dar’ în scurtă vreme un sgomot oarecare me trezi din somn. Ridicai capul și, spre marea mea mirare, zării pe morăreasa, că șede pe un ciubăr întors şi stă de vorbă cu prietenul meu de vânătoare, îndată ce am observat-o cum era îmbrăcată, cum își poartă corpul, cum vorbesce, am vezut, că morăreasa trebue se fi fost undeva în vre-o casă bună la vre un proprietar, căci se vedea, că nu era nici țerancă, dar’ nici fată de oraş. Privindu-o mai cu băgare de seamă, puteam se-m i dau treizeci de ani. Fata ei palidă şi slăbuţă arăta, că a fost odată o fată frumușică; cu deosebire ochii îmi plăcură foarte mult; erau mari şi exprimau tristeţă; ea îşi puse cotul pe genunchi şi faţa ’şi-o ţinea proptită în palmă, car’ Iermolai şedea întors cu spatele cătră mine şi arunca aşchii pe foc. „în Seliuchina s’a ivit iarăşi boala de vite“, grăi morăreasa, „tatălui meu ’i-au murit două vaci. Doamne apără“. „Cum sânt porcii voștri?“ — întreba Iermolai rar de tot. „Sânt buni, le merge bine“. „Nu ’mi-a dat nici un purcel nimenea, n’ai pute să-’mi dai unul?“ Morăreasa tăcu și suspină. „Cine este cu dumneata?“ întrebă ea mai apoi. „Proprietarul dela Costomarova“. Iermolai aruncă nişte vreascuri de brad în foc; vreascurile începură să pârăe vesel şi un fum alb şi des se ridică din toate părţile. „De ce nu ne-a lăsat bărbatul teu în casă ?“ „îi este frică“. „îi e frică? Lui bufta ăsta se’i fie frică ! Nu mai spune. Ascultă, dragă Arina Timofeevo, adă-’mi un păhărel de rachiu.“ Morăreasa se ridică şi se perdu prin întunerec, car’ Iermolai începu să cânte încetişor : Pe mândra ca s’o zăresc, Cişmele ’mi se tocesc. . . . Arina se întoarse cu un ulcior şi cu un păhărel. Iermolai se sculă în picioare, îşi făcu o cruce şi bea lacom. „îmi place“, grăi el scurt. Morăreasa se aşecta iarăşi la locul ei pe ciubărul întors ce se afla alături. „Ei, Arina Timofeevo, eşti încă tot bolnavă ?“ „Da, sânt bolnavă.“ „Ce-’ţi lipsesce?“ „Noaptea mă muncesce tusa.“ „Domnul de colo ’mi se pare, că doarme“, — zise Iermolai după o pausă. — „Nu merge la doftor Arina, căci şi aşa are să-’ţi fie mai reu.“ „Nici nu merg.“ „La mine însă a-’i pute veni.“ Arina plecă capul. „Am să-’mi alung nevasta la dracu“, — continuă Iermolai, — „aşa ’i se şi cuvine.“ „Ascultă, Iermolai, n’ar fi bine se scoli pe dl de colo, căci s’au mai copt piciorcile ?“ „Lasă-’i se horce“, — grăi pe aci încolo credincioasa mea slugă, — „a alergat mult şi-’i ticnesce somnul.“ Atunci începui se me mişc, car’ Iermolai sări drept în picioare, veni la mine şifise: „S’au copt piciorcile; vreţi să mâncaţi?“ Eşti din şopron; morâreasa se ridică şi ea şi voi să plece; eu însă îi vorbii: „De mult aveţi moara asta ?“ „Vor fi doi ani la Rusalii.“ „De unde e bărbatul teu?“ Arina n’a înţeles întrebarea. „De unde e bărbatul tău?“ — repeţi Iermolai cu glas tare. „Din Belev, el este un târgoveţ din Belev.“ „Şi tu eşti de acolo?“ „Nu, eu am fost fată în casă la un boer, eram pe proprietatea lui.“ „La cine ai fost ?“ „La d-nul Svercov, acum însă sunt liberă.“ *) „La Svercov? Cum îl cheamă altfel?“ „Alexandru Siliei“. „Ai fost fată în casă la el?“ „De unde scii? Aşa este“. Mă uitam la Arina cu o mare curiositate şi luam seama la mişcarea ei. „Cunosc pe stăpânul tău de mai înainte“ , „îl cunosci?“ grăi Arina şi-şi plecă capul spre pământ. Trebue să explic cetitorului de ce vorbele mele au impresionat-o pe Arina. Pe când eram în Petersburg am făcut cunoscinţă cu un domn Svercov; avea un post însemnat şi în societate trecea de un om foarte capabil şi studiat. El avea o nevastă foarte grasă, cam nebunatică, plângea lesne de tot şi era şi răutăcioasă, — era, pot Zme, un butuc de nevastă cum se află cu sutele. Avea şi un băiat, singurul, care avea să-şi poarte numele, un nebun şi un prostănac dela roată. Svercov avea o înfăţişeare, care nu prea plăcea lumii; într’o faţă lată aproape în patru muchi străluciau doi ochi şireţi de şoarece, car’ nasul lui mare şi ascuţit era prevăzut cu nişce nări căscate. Perul lui sur stătea drept în sus, ca coama porcului, deasu*) Fusese clăcaşe la proprietate boerească, ora frunţii sale pline de creţe, care buzele lui subţirele erau pururea în mişcare şi produceau un rîs greţos. Domnul Svercov stătea de obiceiu cu picioarele cam crăcite şi mânile lui grăscioare le ţinea pururea în buzunar. Odată mă primblam prin oraș cu el într’o trăsură. Ne petrecuserăm amândoi o bucată de vreme și vorbirăm multe de toate, pănă când el, ca un om plin de experiență și cu trecere, începu să-’mi arete, care este „calea cea adevărată“ în lume. „Permiteţi-’mi să vă observ“, zise Svercov în glasul lui ca de pasere, „că voi tinerii de astăzi vorbiţi de toate şi vă daţi părerea despre orice lucru. Voi vă cunoasceţi încă prea puţin ţeara voastră, Rusia, domnilor, nu o cunoasceţi de loc. .. aşa este! Voi cetiţi numai cărţi nemţeşci! îmi istorisiţi mie de cutare şi de cutare lucru, în sfîrşit să venim la clăcaşi; bine, nu am nimic în contră; dar’ una v’o spun, că nu cunoasceţi acest soiu de oameni!“ — Svercov strănută tare şi luă o prisă de tăbac. „Permite-’mi se vă istorisesc o anecdotă ca exemplu, care, cred, că te va interesa“. Svercov tuşi încetinel. „D-ta cunosci, ’mi se pare, pe nevastă-mea. Sânt convins, că anevoe se va afla o a doua mai bună, şi d-ta îmi vei da poate toată dreptatea. Servitoarele ei trăesc foarte bine pe lângă ea, trăesc ca în paradis! însă nevasta mea ’şi-a luat principiul, de a nu ţine servitoare măritate, nu-’i place şi s’a hotărît, soli ...... se întâmplă copii, şi cum e de obiceiu, — căci dacă datorinţa de căpetenie a unei servitoare a schit a cuceri inimile popoarelor sale şi a le încălzi pentru idealul patriei comune şi al Tronului. Aici este în toată puterea cuvântului uniunea personală, nu numai a Ungariei, ci a tuturor provinciilor din această monarchie. I. M. în şedinţa sa de ieri, direcţiunea Institutului tipografic a săvîrşit un act important. Locurile vacante de directori ai acestei societăţi s’au ocupat prin alegerea d-lor: Antonie Mocsonyi, Dr. Alexandru Mocsonyi, Vincenţiu Babeş şi Coriolan Brediceanu. REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 13 Octomvrie st. v. Reconstruirea ministerului austriac, respective apropierea contelui Taaffe, prin intrarea în cabinet a miniştrilor Za r e sk i şi Schönborn, tot mai mult de dreapta federală naţională a parlamentului austriac, prin care împregiurare tot mai mult devine minister de partid, care nu preste partide, cum a fost la început, îi face şi pe oposiţionalii Austriei să se strîngă laolaltă. Clubul germano-austriac, sub presidiul d-lui Piener a ţinut alaltăieri o şedinţă, în care numitul president, într’o vorbire lungă, a cerut indemnisarea, de a pută negocia cu celelalte fracţiuni oposiţionale, cu scopul de a le uni pe toate. Unirea oposiţiei austriace, a 78 dl Piener, este necesară, pentru a pută combate cu succes cabinetul, care prin numirea lui Schönborn a făcut un pas mare spre federalism şi spre dreptul de stat boem, în preajma alegerilor parlamentare din România primesce „Pol. Corr.“ din Bucuresci următorul comunicat: „Ministrul president şi ministru de interne Teodor Rosetti a adresat pe basa unui condus al consiliului de miniştri tuturor prefecţilor şi celoralalţi funcţionari, care au amestec în alegeri, o scrisoare circulară, prin care li se ordonă cu toată stricteţa să se reţină de la orice fel de influenţare ilegală a alegerilor, după ce cabinetul pune cel mai mare preţ, ca din alegeri să ese la lumină voinţa nefalsificată a naţiunii.“ Alarma răsboinică începută de „Fremdenblatt“ este serios discutată de presa Germaniei. Ea nu dubitează, că faptele împărtăşite de foaia austriacă sunt pe deplin motivate, dar’ nu crede, că Rusia ar ave în adevăr intenţiuni agresive faţă cu Apusul. „Die Post“ Zice, că este prin situaţiunea generală a Europei cu desăvîrşire exclus, ca Rusia să facă pregătiri pentru o acţiune răsboinică contra Apusului. Dela visita împăratului Wilhelm în Rusia au rămas relaţiunile neîntrerupt bune şi amicale. „De aceea, continuă foaia din cestiune, va face bine publicul să se ferească de orice îngrijire, despre care nu se scie prin cine şi în al cui favor a fost răspândită in lume.“ „Börsen-Zeitung“ numesce împărtăşirile lui „Fremdenblatt“ scrii tătăresci, care sunt causate numai prin confusiile interne din Austria. La schrea, că în Albaţia - Lorena circulă portretul prinţului Alexandru de Battenberg cu inscripţia „rege al ţerilor imperiale“, scrie „Die Post“ : „Sub împăratul Frideric s’a ventilat în adevăr cestiunea, de a concrede ţerile imperiale ex-principelui Bulgariei. Amicii Battenberg-ului, care fac acum propagandă atât de puerilă pentru dînsul, se vede că nu stiu, că causa lui dela început a fost fără prospecte, după ce n’a existat nici cea mai mică garanţie, câ prinţul Alexandru va fi mai credincios împăratului german decum a fost Ţarului rusesc.“ Apropierea între Turcia şi Rusia câştigă teren la Petersburg. Ea a fost iniţiată prin primirea cordială ce s-a făcut marelui principe Constantin la Constantinopol. Guvernul rusesc nu e nefavorabil acestui curent. „Extrablatt“ primesce din Petersburg scriea, că dacă evenimentele ar sili pe Turcia să iee măsuri pentru întărirea autorităţii sale în Macedonia, Rusia nu ar contrazice acestor măsuri, presupunând, că ele nu vor veni în conflict cu umanitatea şi cu politica tradiţională a Rusiei, de a protegia pe creştinii Orientului. Măsurile luate de guvernul francez contra străinilor, care petrec în Francia, au supărat foarte mult pe emigranţii polonezi, căci aceştia sunt loviţi în mod extraordinar de aceste măsuri. După cum se comunică foilor din Lemberg, guvernul francez a dispus, că pentru batirul Rusiei, Polonezii din Francia, care în urma măsurilor luate vor ară să declare, care le este patria, n’au să fie consideraţi ca Polonezi, ci ca Ruşi, cei din Litvania şi Poloniarusească, ca Germani cei din Germania şi ca austriaci cei din Galiţia. Această măsură se va aplica chiar şi faţă cu emigranţii polonezi, care sunt stabiliţi de 66 ani în Francia. Această „ignorare a naţiunii lor“ a indignat pe Polonezi. 2m