Tribuna, ianuarie 1889 (Anul 6, nr. 6-24)
1889-01-17 / nr. 12
A FOIȚA „TRIBUNEI“. Laoceon. — Notițe. — De O. B. Dincă. (Urmare.) Alt exemplu ne aduce mai ântâiu aminte de un caragioslîc caracteristic pentru naivitatea vederilor noastre despre sfera ori temperatura, la care poate înflori o poesie. „Familia“ reprodusese adecă poesia domnului Vlahuță. Iertare... Ce a „păcătuit“ poesia aceasta? Cine-i de vină, că o tânără frumseţă, cum este femeia din poveste, nu poate iubi pe. Un bătrân pleşuv şi gârbov, slab, nervos şi mic de stat? Natura-i foarte cuminte, ea nu vrea să împreune vlăstarul verde cu putregaiuri mucede: natural este să laşi femeei voinţa ei, să nu-’i impui voinţa ta, când e vorba de măritişul ei. Căci ea e măritată. O ce crudă ironie! Tocmai cine s’a găsit să-’şi lege soartea şi vieaţa lui cu tine ! De bunăvoe ea n’ar fi ales un gârbov. Alţii ’i-’l-au dat, trebue că alţii ’i-’l-au dat şi ea e atunci o jertfă a poftelor şi intereselor altora, căci numai de aceea vor fi dat-o. Acest fel de întâmplări nu sunt nici acum lucruri rari la noi, unde fetele mai sunt prea de multe ori obiecte, nu persoane. Dacă ea cade, cine va cuteza să o înfrunte? Cine-i va da ei vina pentru urmările faptelor, pe care fără voe le-a împlinit? Nici un om cuminte. Omul cuminte va împedeca primul rău, se va face luntre şi punte pentru libertatea voinţei, nu va batjocori şi desaproba natura. Tocmai aşa a făcut un om de ai noştri, nu-mi aduc aminte cine. Şi adecă? Tot în „Familia“ apăru după câteva numere un „răspuns la: Iertare de Vlăhuţă“, cu titlul Nu-i iertare! Drept este, sunteţi frumoase, femeilor, poeţii vă cântă, toţi doresc câte o clipă de plăcere, dar’ : Ce preţ are forma plastic Naturală. Dacă nu-i sublimă, castă şi morală? Dacă n’aveţi suflet, inimă şi minte, Sunteţi creature, făr’ de simţăminte, Făr’ de focul sacru al divinităţii, Care dă nobleţă şi umanităţii. Şi celelalte, pănă la: Fiţi columbe blânde, „fetele cuminte“, Cari păstrează uleiul în candela lor Pănă la sosirea mirelui cu dor! Dar’ în iertare sosise şi era gârbov. Cum s’ar păre, nu vrem să ne înţelegem şi apoi apelăm şi la patriotism şi la religie. Patria română, a ei societate. Cer familii bune, mame onorate... Ce va face cerul? Religiunea spune, în el întră numai sufletele bune! Cu alte vorbe, în lumea aceasta a „poetului“ dela noi individul trebue să se plece fiecărei întocmiri sociale ori convenţionale, fără să se silească a-’şi asigura liniştea şi mulţumirea sufletului, vieţii sale. Aceasta îi o lume şi mai imorală, perversă, barbară. Cine a scris răspunsul, n’a nimerit leacul. Şi ce ar zice cine a scris răspunsul şi cine ’l-a publicat, când alţii ’şi-ar lua voe să-’i spună lucruri de aceste: „O îndoeală preponderantâ în religie şi o destrăbălare în privirea moralităţii a fost atmosfera, în care răsufla societatea bună şi cu care se încungiura ea; şi nimic n’a putut fi mai favorabil şi mai fructifer pentru poesia ce tocmai încolţia“. Sunt vorbele excelentului Brandes; le spune vorbind despre şcoala romantică în Francia. Citez numai un cas. Ce ar zice? Dar’ sciu, că acesta ar fi un sensualism unilateral; noi n’avem şi nici nu putem să-’l provocăm, el vine singur cu vremile şi cu desvoltarea societăţii şi organismelor; dar’ nici unde îl vedem venind, n’avem să ne punem în calea lui, n’avem să-’i opunem religia şi patriotismul, dacă nu voim să producem numai himne călugâresci şi ode naţionale; căci şi grandiositatea te-ar obosi. Sensualismul complet, sensualismul cel mai nobil, resultă din întocmirea fină a organismelor, care simte frumseţile lumii externe şi a cărei energie se înalţă preste impresionabilitatea obicinuită omenească; el cuprinde toate sensurile; el îmbracă fiecare idee în forme calde plastice; el dă hrana fantasiei ; el este cea mai desvoltată floare a naturalismului. Din grupa poeţilor naturalişti englezi am arăta aici pe Keats cu degetul. *) Dar’ la altceva vream să ajung, la o poesie, care se rudesce după tendenţă cu poesia dlui Vlahuţă, dar’ este foarte timidă, naivă cu totul, personală, fără importanţa ideală a iertării, nevrednică să o citezi în paralelă, dar’ potrivită se ne mai dee un exemplu de goliciunea unor lirici dela noi, de lipsa de idei, şi cum am mai a fis, de mişcare, de ac*) Yeni Brandes, „Curentele literare în veacul XIX., vol. IV.“ ţiune. A scris-o un popă (din care pricină mă mir, că n’a primit şi dînsul nici un răspuns), este dl Simu; poesia a apărut într’unul din numerii mai din urmă ai „Amicului Familiei“. Fără comentar: Nevăstuţă cu păr galbin, Te-am visat, Că eşti la părinţi acasă şi că nu te-ai Măritat. Uită deci, că eşti ce eşti, Pe un minut Şi ’mi întinde de pe buze-’ţi un sublim şi cald Sărut. Şi de cumva va simţi Al tău bărbat, Că ’mi-ai dat şi mie ’n taină oare-când un Sărutat, Nu minţi, ci spune-’i numai C’a visat; El te-a crede. Ce nu crede la femeie un Bărbat! Socotesc, că exemplele aceste sunt suficiente să ne dovedească, că şi liricii noştri ar face bine să se cugete ceva mai serios la vederile lui Lessing, să se controleze singuri şi să nu mai arunce în lume producte, care numai cinste nu le pot face, în poesie aici nu ne mai place subţierea homeopatică a ideilor şi sentimentelor; cerem mai mult, cerem cât se poate de mult, sântem lacomi, pentru că firea ne este aşa, lacomă după hrana minţii şi inimii. De ce ne place Eminescu, de ce stăm vecinie cu el în mână? El te încleaştă şi te cuprinde ca un titan cu bogăţia talentului. El stă să-’ţi frângă inima şi să-’ţi îmoaie creerul cu mulţimea ideilor şi adâncimea sentimentelor. Ne place să ne stim pitici faţă cu autorul ce-’l cetim şi să-’l admirăm atunci. Admiraţia aceasta curată, neinteresată, este admiraţia adusă propriei noastre firi. Acesta este motivul, că oamenii sorb pe eroii contimporani intelectuali ori ai fantasiei şi sentimentului, cum soarbe beţivul de opiu cantităţile adormitorului mijloc, îţi place să te topesti în plăcerile aceste. Poetul mediocru nu-i aşa, el te supără, te ofensează, îndată ce ai simţit, că-i sub nivelul tău ori al vremii, îl arunci indignat din mână, fără să mai întrebi de împregiurările, care ’l-au făcut aşa cum este. Istoricul literar se va ocupa de el, când el totuşi este o pătenţă de ceva importanţă în desvoltarea unei literaturi. Dar’ ai noştri? De unde să fie aşa ceva? Şi publicul şi istoricul îi va pune unde se cuvine, în colţul uitării, într’un cimitir literar. Dar’ va fi vremea să mă întorc la premisele lui Laocoon şi să arăt cum contribuiau şi criticii şi esteticii la ştergerea marginilor dintre poesie şi pictură. Pe scurt, ei caută să o motiveze; ici-colo gustul unora îi feresce de unele defecte şi le aduce în condeiu observaţii exacte, frumoase, pe care criticul german le folosesce apoi clarificându-le, luminându-le şi nesfiindu-se de consecvenţele lor. Dar’ că pictura e poesie şi poesia e pictură, rămâne dogmă. Lessing va pomeni pe Dolce în capitolul XX, unde vorbesce despre descrierea frumseţii la Ariost. Lessing o osândesce. Dolce, de altfel un admirator şi imitator al lui Ariost, spune pictorilor, că dacă vreau să afle fără oboseală un exemplu de femeie frumoasă, să cetească acele câteva stanţe admirabile; din ele se vor mai încredinţa, că şi „poeţii buni sânt pictori buni.“ Spence, cu care Lessing se va ocupa mai mult (c. VII—X) Altul VI fostas&s ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., V* an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl . Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. .» Pentru monarchie: ..10 1 lună 1 fl. 20 er., V* an 3 fl. 50 er., V» an 7 fll? " " 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: V« an 10 franci, 1/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Marţi 17 (29 Ianuarie 1889 Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un muinăr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 16 Ianuarie st. v. Lungă a luat fost şi de astă-dată desbaterea în casa deputaţilor Ungariei. Multe au mai avut de a-şi spune unii altora deputaţii din feluritele partide, discutând asupra legii de armată. Dacă discuțiunea se termină adi sau se termină mâne, mult nu mai impoartă. Chiar adi dacă se termină, e destul de lungă, fiindcă se termină numai în partea generală. Strîns luat lucrul, discuţiunea are ce dureze încă. Întrebarea poate fi, că de acum înainte discuţiunea tot aşa de interesantă şi de picantă are să fie în adevăr bogăţia de termini drastici mai ales la adresa armatei comune, uneori şi la a regilor, care nu-şi ţin jurământul (Ugron Gábor), a cam exhaumat lexiconul parlamentar al d-lor parlamentariani maghiari. Posibil însă ar fi, că de unde au isvorît terminii de până aci, să isvorască şi în viitor în discuţiunea specială asupra legii de armată, cu aceeaşi profusiune ca la cea generală. Regatul unguresc şi mai cu seamă majoritatea locuitorilor dintr’însul poate fi încântată de spectacolul ce le presenta representanţii minorităţii din regat pe scena parlamentară. Cu atât mai încântată, cu cât majoritatea aceasta are conscinţa, că în cea mai mare parte pe socoteala ei merge torentul de cuvinte, deşi nu şi în folosul ei. Pentru că, cum am mai zis, nu de soartea popoarelor din Ungaria se face atâta vorbă în dieta din Budapesta. Nu. De teamă, că elementul maghiar nu va ave destulă influenţă asupra armatei comune. Şi în chipul acesta îi va scădă prestigiul, în puterea căruia să aibă dreptul de a domina preste concetăţenii de altă limbă, preste concetăţenii nemaghiari. Negreşit patriotice îngrijiri. Şi pentru aceste în socoteala majorităţii ţerii domnii situaţiunii discută cu săptămânile. Curioasă trebue să fie impresiunea cetăţenilor nemaghiari din Ungaria, văzând, cum în cea mai mare parte pe banii lor se vorbesce cu săptămânile tot de interesele pretinse periclitate ale concetăţenilor maghiari. Şi mai curioasă când aude, că şi guvernul, care ar trebui să fie al tuturor cetăţenilor din patrie, cântă pe aceeaşi coardă exclusiv maghiară, ca şi aceia, cu care se află în luptă. Dacă există vre-o deosebire între guvern şi contrarii lui, aceea consistă în împregiurarea, că până când contrarii guvernului nici habar nu mai au de cetăţenii nemaghiari, acesta îi pomenesce în discuţiune numai pentruca să sparie cu ei ca cu nisce dulce obstinata oposiţiune. Va să facă şi cu ocasiunea desbaterii din cestiune cetăţenii nemaghiari trebue să se mulţumească şi cu pagubă şi cu batjocura. Frumoasă perspectivă constituţională pentru cetăţenii nemaghiari. Dăr’ apoi sânt de tot interesanţi parlamentarianii maghiari, când desbaterea alunecă în materie de patriotism. Oposiţiunea strigă, că vrea ca Ungaria să se desfacă şi cu armata de partea monarchiei de preste Laita. Guvernul şi partidul seu răspunde: aceea voim şi noi, dar, mai încet dlor din oposiţiune, că stricaţi cu impetuositatea voastră toată treaba. Ce mai lucru ar fi, când cetăţenii nemaghiari ar fi la rîndul lor şi ei aşa de nesocotiţi ca concetăţenii lor maghiari ! Cum ar răsuna în presă şi în toate părţile cuvintele: „procuror“ şi „temniţă“ etc., când concetăţenii maghiari ar înţelege, că nemaghiarii iau în serios peroraţiunile despre stat naţional maghiar şi despre armată naţională maghiară şi, ca să-şi asigure şi ei existenţa naţională, ar căuta împregiurul lor după vre-o mântuire, cum caută dînşii pentru naţionalitatea lor. Naţionalităţile nemaghiare, afară de „Şvabi“, au fost totdeauna mai cuminte. Ele sânt şi de astă-dată. Nu se precipitează în ilusiuni şi în utopii ca domnii situaţiunii de astăzji. Ele sciu, că nici pohoiul oposiţiunii, nici torenţiala guvernamentalilor nu este decât apă, curată apă politică. Apa însă are să treacă: petrile să rămână. Şi în caşul de faţă încă nu este altfel. Legea are să se voteze aşa cum este, cu toate valurile oratorice de săptămâni şi care de săptămâni. Căci la Viena tot mai sânt oameni, care stiu, că în regatul Sfântului Ştefan naţionalitatea maghiară nu poate covîrşi cu totul pe celelalte popoare. Şi de aceea de acolo de bună seamă se va pretinde, ca legea să se voteze aşa cum este proiectată, care nu după gustul unilateral al concetăţenilor maghiari. Un corespondent de la Viena a scris înjiele aceste la „Allgemeine Zeitung“ din München, că nici o iotă nu e permis a se schimba din legea de armată. „Parlamentul unguresc trebue să o accepteze neschimbată. Altmintrelea Tisza se duce, trebue să se ducă, fiindcă are marș rută obligată“. Dar’ dacă domnul Tisza s’ar hotărî să se ducă? Aceasta nu ne-o putem închipui. Cu toate-că regatului unguresc ’i-ar face un mare bine. Ar deschide calea Coroanei să facă un apel la popoarele Ungariei, ca prin representanţii adevăraţi ai ţerii, nu numai proiectul din cestiune să se voteze, ci să se reguleze şi raporturile interne pe baza adevăratei egalităţi de drept a tuturor cetăţenilor, fără deosebire de naţionalitate şi religiune. Sântem încă departe de eventualitatea aceasta; ni se va obiecta din multe părţi. Cu putinţă este, ca să fim încă departe. Să nu uităm însă, că străbunii noştriziceau: „Incidit in puncto, quod non sperabatur in annum“. Ceea ce seamănă cu (^icetoai’ea românească, că de multe ori n’aduce anul ce aduce ciasul. „Revoluţionarii“ . Ne ocupăm pentru astăcji cu una din cele mai gingaşe cestiuni politice, rea însă atât pentru noi Românii, cât şi pentru compatrioţii noştri maghiari. Gingaşă însă cu deosebire pentru viitorul acestei patrii. Şi nici că ne-am ocupa de această afacere, — care este străină faţă cu poporul român, — dacă publicistica maghiară şi mai ales cea ardelenească nu ne-ar freca pe sub nas acum cu numirea de „agitatori“, acum cu numirea de „gravitatori în afară“ şi acum cu numirea de „revoluţionari ! “ Când nu ar fi compatrioţii noştri aceia, care ne dau atari numiri; şi când compatrioţii nu ar fi trăit împreună cu noi timp acuma de o miie de ani, nu ne-ar prinde mirarea, ci am'ce creştineste: „Doamne iartă-m i, că nu ştiu ce fac!“ Dupâ ce însă compatrioţii noştri ne cunosc de buni şi de răi, fără însă ca să le fi dat vreodată prilegiu să ne numească cum ne numesc, trebue să ne punem acum odată faţă în faţă cu compatrioţii noştri zicendu-le: greşiţi, ba foarte tare greşiţi, când botezaţi pe un neam de oameni, pe un popor consolit de sine şi de datorinţele sale cetăţenesci, cu atari epitete!! Că nu ne cunosc, bine este aşa; nu putem însă crede, ca compatrioţii noştri să fie atât de nesocotitori, încât să nu aibă cunoscinţă despre bunele noastre intenţiuni faţă cu patria şi viitorul ei. Noi însă susţinem, că ne cunosc atât în părţile noastre bune, cât şi în slăbiciunile noastre. Sânt însă îngrijaţi de mulţimea excelentelor însuşiri, de care se bucură poporul român mai mult decât multe alte popoare, mai mult şi decât chiar Maghiarii. Aceasta este apoi causa, pentru care poporul român nu este văzut cu ochi bani din partea compatrioţilor noştri. De aici vine apoi şi mulţimea insinuărilor, care nu au capăt. Sântem blânzi, ascultători ; ne supunem legilor existente ; plătim dările când şi cum putem; dăm cuvenitul contingent de armată ; sântem cei mai credincioşi fii ai patriei, cei mai dinastici, sântem mai pe scurt un popor de ordine aici la Ostul monarchia noastre ; sântem după toate aceste, alăturea cu Croaţii, cel mai compact popor din întreaga monarchie. Avem însă — după compatrioţii noştri şovinişti, — obiceiul de a tot protesta!! Şi foarte bine facem când protestăm. Noi Românii, un popor atât de numeros şi atât de spornic, să nu ne folosim de legea şi de drepturile ce ne compet în măsura numărului nostru ? Ba da! Şi până când ştim, că sântem ceea ce sântem, nu vom înceta chiar alături cu Maghiarii a pretinde drepturi şi car’ drepturi. Dar’ chiar pretinderea cu atâta tărie a acestor drepturi este causa, pentru care politicii maghiari aduc atâtea şi atâte invective asupra poporului român. Şi sciu ei pentru ce le fac toate aceste. Dar’ tot atât de bine le seim şi noi. Nimic nu este însă mai compromiţător pentru noi Românii, decât mârşava insinuare ce ni se face de revoluţionari. Românii sânt agitatori. Aşa s’a zist şi vorba s’a dus în deplinire. Domnii C. P. Păcurar, Bobancu, Slavici, generalul Doda şi Alba sânt, după insinuările compatrioţilor noştri, tot atâţia inimici ai patriei şi ai naţiunii unguresci. Care va să 4'c^» virtutea cetăţenească şi tăria convingerilor politice ce le profesează un popor ca Românii sânt socotite ca tradare de patrie, ca gravituire în afară de marginile monarchiei noastre şi ca ură neîmpăcată contra poporului maghiar. Neadevăruri toate aceste!! Noi sântem noi şi ne aflăm bine pe acest pământ, care este patria noastră şi pentru care, după cum pănă acum ne-am sacrificat, aşa ne vom sacrifica şi în viitor. Vom fi prin urmare sentinele neînvinse ale patriei şi ale înaltului Tron al Habsburgilor, de la care poporul român a primit atâtea şi atâtea binefaceri. Şi noi sântem siguri, că Tronul mai curând sau mai târziu se va convinge despre patriotismul şi marea noastră realitate. Ei bine, dar acum stăm atunci cu atâtea insinuări ce arberi ni se aduc ? Am arătat în atâtea rînduri, că nu sântem agitatori, că nu gravităm în afară, vom arăta, ca de atâtea ori, şi de astă-dată, că nu sântem revoluţionari. Că vor fi crezute cuvintele noastre, nu se ţine de noi a cerceta, noi vom fi odichniţi, sciind că şi cu aceasta ocasiune ne-am făcut datoria cetăţenească!! Şi este bine aşa, ca la fiecare ocasiune dată să spunem cu mândrie şi cu multă bărbăţie, ce sântem şi ce simţim. Pe această cale, aşa credem noi, vom pută convinge pe toţi cei ce nu voesc a fi convinşi, că adevărul este pe partea noastră. Că am fi revoluţionari sau aplecaţi spre revoluţie, după cum din când în când ni se aruncă în faţă, noi nu stim, şi nici că există pe întreg pământul Ardealului sau al Ungariei vre-un ţinut locuit de Români, în care să se fi auzit sau să se fi simţit vreodată semnele revoluţiunii. Ear’ pentru că sântem Români şi persistăm pe terenul politic prelângă pasivitate, este o copilărie a identifica pasivitatea politică a Românilor cu revoluţiunea. Am pută, chiar Maghiari fiind, să persistăm prelângă pasivitate, când am redă, că guvernul, care ne stâpânesce, lucră contra intereselor patriei şi ale naţiunii. Şi cu toate aceste lumea nu ne-ar pute timbra cu epitetul de „revoluţionari“. E trecut, compatrioţii noştri îşi permit luxul de a se juca cu foc. Toate ca toate, dar îi genează mai mult lupta ce o susţinem contra desnaţionalizării noastre. Dacă pe acest teren am fi cap plecat, atunci am fi numiţi patrioţi adevăraţi, care când ziacem patrioţi, am 48 totul ce poate crede Nr. 12