Tribuna, ianuarie 1890 (Anul 7, nr. 1-24)
1890-01-28 / nr. 22
Nr. 22 Anul VII Sibiiu, Duminecă 28 Ianuarie (9 Februarie) 1890 ABONAMENTELE Pentru Sitivi: L lună 85 cr., ‘/* an 2 fl. 50 cr., l/a an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., /* an 3 fl. 50 cr., ‘/s an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/4 an 10 franci, ‘/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Gisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom.! La Abonament lunar pentru Februarie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiuneaiarului „TRIBUNA“, Sibiiu, 27 Ianuarie st. v. (A) Nu stim, ce impresiune va fi făcut asupra cetitorilor spirea telegrafică despre duelul cel fără prihană între Orsich şi Erdődy. Sânt mulţi, care n’au norocirea de a cunoasce pe aceşti cavaleri. Desigur mai mulţi, care nu sciu cine sânt purtătorii celor două nume necunoscute, decât aceia, care sciu. O lume întreagă însă de oameni este, pe care nici că o interesează cine sânt. Dar’ dela Budapesta biroul telegrafic a aflat cu pare a-’i denunţa lumii prin mediul firului telegrafic. Verosimil, ca să se vadă, câţi şi ce fel de oameni are naţiunea conducătoare, care se simte chnemată a ne ridica şi pe noi popoarele nemaghiare la nivelul „culturii“ moderne maghiare. Se înţelege, că dând afacerii atenţiunea cuvenită, băgăm de seamă, că se reduce la aceeaşi însemnătate, care o avuse mai anii trecuţi alta, denunţată publicului deasemenea prin o telegramă a biroului telegrafic, în care se spunea, că în Pesta nouă s’a aprins un urbiu, dar’ fără ca „evenimentul“ să lase urme mai remarcabile după sine. S’ar pare, că despre astfel de lucruri nici notiţă nu merită să fie cineva. Şi nici că ar merita să luăm notiţă, dacă nu ne-am întâlni în toate cailele cu felurite alusiuni şi laude făţişe din partea oamenilor îmbuibaţi de noroc, că ei sunt aceia, cărora le zace la inimă ridicarea popoarelor nemaghiare din ţerile unguresci la nivelul de cultură, în care ţin că se află dînşii. Şi este o adevărată ironie a sorţii, că mai de câte ori corifeii compatrioţilor noştri maghiari păşesc în lume cu câte o grandomanie lor obicinuită, sare de sub te miri ce tufă şi iepurele unei prostii, care desminte în mod inexorabil capabilitatea de dimensiuni mari ce îndrăzneţii grandomanişi-o atribue, pentru ca să apară poporaţiune civilisătoare, poporaţiune singură cultivătoare. Câte dovecji nu ne ofere în privinţa aceasta chiar presa corifeilor din cestiune! Insă ce să umblăm să cărâm apă în mare? în coloanele acestuia dar am înregistrat de atâtea ori fapte, care pot servi orişi când de dovedi aşa dupăcum ne trebue, fapte, care deşi nu sânt tocmai aşa de ridicole cum este duelul dintre Orsich şi Erdődy şi care cu toate că au trecut în domeniul şi au să rămână aparţinătoare domeniului istoriei, poartă aceeaşi caracteristică a oamenilor uşurei şi grandomani totodată. Cetitorii noştri de sigur, că Încă n’au uitat posna cu sabia de onoare oferită lui Kerim-Paşa mania de a purta fesuri turcesci ca semn de rudenie cu Turcii şi de simpatie pentru dînşii; aplaudarea Sârbilor, când se pregătiau să primească bătaie de la Bulgari ; aclamarea lui Battenberg, care a bătut pe Sârbi etc. etc. Şi totuşi astfel de oameni vor să treacă de oameni foarte serioşi, de iscusiţi politici şi de educatorii altor popoare. Ei vor, ca noi şi ceealaltă lume nemaghiară să-i credem, când ei ne asigură, că ne vreau binele şi căvor să ne ridice la nivelul, în care cred că se află dînşii, deşi tendenţa li se vede cât de colo. Cât de bine ni-ar pără, mai ales nouă Românilor, când corifeii compatrioţilor maghiari ar fi aşa cum pretind ei să-i ţinem, că sînt. Căci ar fi bine şi de poporul lor, ca şi de al nostru, şi în fine de toate popoarele hotărîte de soarte să fie laolaltă pe acelaşi teritor în ţerile coroanei unguresci. Ar fi bine, dar’ nu este, precum nu a fost nici în trecut. Conscienţa naţională maghiară, representată de corifeii compatrioţilor maghiari, n’a fost, se vede, niciodată la atâta înălţime şi nu este, ca să cunoască ce ’i-a dat Dummheii în poporul român. De aceea, în loc de a-’i da poporului român ceea ce presa maghiară susţine, pe nedrept, de atâtea ori, că şi-a dat, asupresce şi acum fără de nici o socoteală, ca şi în trecut, pe acest popor. Prin aceasta însă dovedesce, că posiţia din trecut tronează şi acum în detrimentul poporului maghiar şi român în acelaşi loc, unde s’a aşettat de secoli. Românii locuesc în estul regatului unguresc într’o massă compactă de trei milioane, poate şi mai bine de trei milioane, între Tisa şi Carpaţi. Numai un milion şi jumătate fac celelalte naţionalităţi: Maghiari, Sârbi, Germani, Ruteni, Bulgari, Armeni, Ţigană, Ovrei, risipite printre Români. Cât au fost la putere Maghiarii pănă la 1848 şi cât sânt astăzji dela 1867, au făcut representanţii conseienţei naţionale ceva pentru Români ? Da, au făcut. Au pus la cale conjuraţiuni celebre contra Românilor, prin care au pătat liberalismul politic, cu care se lăudau, şi au întunecat şi libertatea religionară în cea mai flagrantă contradicţiune cu principiile evangeliei creştine. Da, aşa au făcut şi ’i-au scos din vieaţa publică, ’i-au oprit dela cea culturală, ’i-au aservit economicesce, făcându-’i sclavi robotitori, şi în fine li-au ruinat şi scutul moralităţii şi religiosităţii, distrugându-le biserica. Aceasta în trecut, în present? Tot cam aşa merge treaba. Cele vre-o 600.000 Maghiari dintre Tisza şi Carpaţi nu s’au mai conjurat cu nimenea, dar’ au confiscat toată vieaţa publică numai pentru sine. Instrucţiunea, se înţelege, cu vre-o câteva excepţiuni, tot aşa. Sclavagiul cu robotele a încetat, dar’ pre lângă fiscalismul, care absoarbe tot sucul din statul întreg, s’a mai închis comerciul spre Sud-Est, prin ceea ce Românii sânt mai mult loviţi. Numai biserica se bucură de o umbră de libertate. Va săică, cele trei milioane de Români sânt scoase din vieaţa publică, precând cele şese sute de mii de Maghiari o stăpânesc întreagă întreguţă; cele trei milioane de Români n’au decât patru gimnasii mari şi unul mic şi şcoale mai mari elementare, susţinute însă toate din asudoare proprie, pănă când cele şese sute de mii de Maghiari au o universitate, o academie de drepturi, 18—20 gimnasti, şcoale reale şi nenumărate şcoale civile de stat şi comunale, susţinute în partea cea mai mare din visteria statului, la care Românii contribue mai mult, sau din dotaţiuni vechi, emanate tot dela stat; bar după cum sânt deja informaţi cetitorii noştrii, Maghiari au luat şi unul din patru gimnasii mari de ale noastr’e, susţinute de noi Românii, şi ’l-au pus în serviciul celor şese sute de mii de Maghiari. Dar’ cele trei milioane de Români au vrut să-’şi mai ridice un gimnasiu la Arad şi altul la Caransebeş din averea lor privată, însă, precum solul este, nu li s’a permis din partea acelor corifei maghiari, care au destinele regatului la disposiţiunea lor. Nu fac dar’ pentru Români ce ar trebui să facă, dar’ fac aceea ce nu trebue să facă şi ce e în detrimentul şi al lor şi al patriei preste tot. Iată dar’ cum le zace la inimă ridicarea Românilor, de care au lipsă, la acelaşi grad de cultură, care corifeii maghiari cred că îl au conaţionalii lor, împedeca, în loc să ridice. Şi ceea ce fac cu Românii, fac şi cu alte naţionalităţi cu aceleaşi urmări. Este ridicolă lauda din presa maghiară, când susţine, că corifeii maghiari sprijinesc cultura popoarelor din regatul unguresc, căci este o contradicţiune nedisputabilă faţă cu adevărul real. Ridicolul însă aici e mai primejdios ca în duelurile cavalerilor maghiari, ale căror gloanţe sânt aşa de cuminte, încât nu nimeresc niciodată. Ridicolul acesta provoacă resentiment, care divisează, când e timpul să împreune puterile patriei spre unul şi acelaşi scop salutar. Bine ar fi, când conscienţa naţională a Maghiarilor ar sili pe corifeii maghiari la o cumpănire mai serioasă a situaţiunii regatului unguresc şi ar contribui, ca patria să scape de absurditatea asupririlor, precum şi de uşurinţa civică, cu care se ia act oficios de afaceri de „onoare“ ale unor bărbaţi obscuri, mai mult de sigur fiindcă sânt Maghiari. Interesele adevărate ale patriei pretind egalitate adevărată dar nu jocuri cu cuvinte menite a seduce pe necunoscătorii de causă. FOIŢA „TRIBUNEI“ NĂPASTA. Dramă în două acte. De I. Ii. Caragiale. Doamnei Ana T. Maioreseu. Actul I. (Urmare.') Scena Vil. Anca (singură coboară la ușa din stânga și ascultă, o deschide binișor și se uită în lăuntru; trece apoi și șede la masă): Vrea să plece. . . Ce se fac? ... Să mă duc să strig în gura mare ... se dau pe vinovatul adevărat pe mâna judecătorilor și se scap pe nevinovat. . . Dar’ dovada? Bănueala mea. Dar’ ce dovadă o să fie asta, dacă el o tăgădui? ... Ia stai. . . Care vase el mai are un an să o ducă cu frica în sin . . . anul ăsta o să umble fugar și preste un an își poate spune singur fapta, și . . . s’a isprăvit. . . Se rămână nepedepsit. . . Așa e legea, bine; dar’ eu pot să-’l las așa? ... Nu . .. nu se poate (pausâ). Nebunul ăsta tot e osândit odată. . . Pentru un păcat, două ori zece, un om tot cu o vieața plătesce. . . Și fără altă vină nouă, nebunul tot are să fie prins pănă la urmă și întors acolo, de unde a fugit. . . (pausă) Și dacă e vorba, ce este mai bine pentru nebun ? Să-’şi tîrască vieaţa pribeag şi chinuit, fără adăpost, fără o sdreanţă pe el, fără hrană, ori să trâească la închisoare îmbrăcat, hrănit şi îngrijit la vreme şi adăpostit? . . Să fie slobod e mai bine? Să se bucure de lumina soarelui în bunăvoe? . . Dar’ e nebun.. . Mai are nebunul bunăvoe ? . . Lumina soarelui fără lumina minții. . . O să-’i țină lumina soarelui singură iarna de cald ori de foame vara? O să găsească ori nu un suflet de creștin să-’l miluească cu o fărâmă de pâne . . . o să degete, ori o să se coacă toată nemâncat, gonit de lipsa lui de voe, şi seara o să adoarmă de foame pe pământul gol. . . Aşa-aşa . . . locul lui e la ocnă. . . Dumnezeu, cine stie pentru ce păcatel-a aruncat în prăpastie, dar’ a fost şi bun şi ’i-a luat mintea, cu care să-’şi judece ticăloşia, ’i-a dat greutatea . . . dar ’i-a luat cumpăna! (Stă pe gânduri.) Scena VIII. Anca, Dragomir. D r a g o m ir (întră şi se opreste în prag, e palid şi cam ameţit). Anco! . . . Anco! Anca (tresărind). Ai venit? (Se scoală). Dragomir. Da. . . îţi pare rău? Dacă îţi pare rău ... mă duc ear'. . . (şovăie). Anca. Nu-mi pare rău, că ai venit, îmi pare rău, că ai venit ear’ beat. Dragomir. Asta așa e . . . sânt ... ce e drept, sânt cam beat. . . Am beat. . dar’ de năcaz am beat (oftează). Da, să scii tu . . . numai de năcazul tău! Anca. De ce ai beat nu sciu, sciut că ești beat . . . culcă-te. Dragomir. Nu voiu să mă culc. . . Am de vorbă cu tine. . . » Anca. Las’ că mai vorbim mâne dimineaţă, acum nu poţi vorbi. . . Dragomir. Ba pot. . . Dă-’mi să beau. Anca. Tot mai vrei ? Dragomir. Tot mai vreau. . . Adu vin şi stai aici, că am să vorbesc cu tine. (El stă la masă, ea îi aduce o cană cu vin.) Anca: Na . . . să-’ţi treacă năcazul. Dragomirridică la gură cana şi se opresce): Tu ! (rînjesce la ea) tu, n’autji ? . . . De ce vrei tu să mă otrăvesc! pe mine? Anca: Eşti nebun, vai de capul tău! Da de ce să te otrăvesc? Dragomir. Ca să te scapi de mine, ştiu eu! . . . Şi să trăesci cu altul. . . Poate-că ai pus ochii pe George, învăţătorul. . . Am cam mirosit eu ceva. . . (rinjind) Vai de voi! Vă puiu capul la amândoi! (Aduce cana la gură și car’ se opresce.) Anca. Vorbesci aiurea . . . Dragomir. Să me otravesci, ai ? (îi dă cana, și aspru.) Naicî! Bea tu ântâiu ... să te văd eu că beai. Anca (ia cana, bea și ’i-o dă înapoi): Na. Dragomir. Tu, Anco, spune drept, ce gândesci tu de mine? Anca (luându-l și lucrul). Bine gândesc. Dragomir. Bine ? . . . Bine să fie . . . Las-o încurcată . . . (pausa). Anca. Aha, Dragomire, când pleci tu? Dragomir. Unde să plec ? Anca, în lume . . . stiu eu unde? Am auzjit că vrei să mă lași și să te duci încătro îi vede cu ochii . . . Dragomir. Cineţi-a spus? Anca. Ce-’ţi pasă ... De ce, Dragomire ? . . . Dragomir. Pentru că nu trăesc bine cu tine ... nu mă iubesci ... tu nu-mi eşti nevastă, îmi eşti vrăşmaş . . . pentru că tu m’ai nenorocit pe mine. . . Anca. Eu? Aş vrea să sciu şi eu cum. Dragomir. Da, tu... Dacă nu te cunosceam pe tine, eu era să fiu altfel de om . . . (bea şi oftează). Hehe! Ce om era să fiu eu . . . Dar’ s'a dus . . . acum e degeaba . . . las-o încurcată ! Anca. Şi vrei să mă laşi? Dragomir. Da, numai câtăva vreme .... să vezi cum îţi este şi fără de mine . . . (bea). Ascultă ici la mine . . . unde ’ţi-e gândul ? . . . Eu am o daraveră departe . . . trebue să plec mâne dimineaţă ... Tu ... fii cuminte ... stai acasă şi m’aşteaptă. Să nu dee dracul!... că te taiu! Anca. O să zăbovesci mult? Dragomir. O lună, două, trei, mai mult ... un an, nu sciu . . . Anca. Dar’ ai să vii înapoi? Dragomir. Firesce că viu ... Tu ai să iei cu înscris dela popa, — să-’mi aduci aminte să-’ţi dau înscrisul, — cinci sute de lei . . . Hanul poţi să-’l dai cu chirie; tot popa vrea să-’l iee . . . Şiţa de sub şură poţi să o vin aji . . . Scândurile dela deal o să le aducă proste cu REVISTĂ POLITICĂ, Sibiiu, 27 Ianuarie st. v. Din parlamentul maghiar, în şedinţa dietei de alaltăieri s-a terminat desbaterea generală asupra budgetului ministerului de justiţie. Ministrul de justiţie a răspuns la o întrebare a deputatului Komlossy şi a declarat, că el nu are de gând să modifice §-ul 53 al codicelui de transgresiuni (botezuri necompetente), ci din contră va îndruma pe preoţi să se ţină strict de lege. După ce Madarász s-a indignat în numele partidului independent pentru crudelitatea ministrului din şedinţa premergătoare şi după ce Polónyi a voit însuşi să dovedească, că Szilágyi, precând se afla în oposiţie, într’un cas concret, încă nu a fost mai cu cruţare faţă cu ministrul de justiţie de atunci, ministrul a mai luat de două ori cuvântul, spre a-şi dovedi îndreptăţirea păşirii lui din şedinţa premergătoare, precum şi deosebirea între tactica lui ca oposiţional şi între tactica lui Polónyi. A urmat apoi discuţiunea specială, care a consistat numai într’aceea, că ministrul de justiţie a dat desluşiri cu privire la afacerea arestelor şi a pus în perspectivă încă pentru anul acesta proiecte pentru îndeplinirea celor mai urgente reforme. Şedinţa s-a terminat deja la oarele 122 din aoi, punându-se la ordinea cailei pentru şedinţa proximă budgetul ministerului de agricultură. Ordinele împăratului Wilhelm în cestiunea lucrătorilor. Ordinele de cabinet, pe care împăratul Germaniei le-a emis în privinţa îmbunătăţirii sorţii lucrătorilor, a surprins pe mulţi din cauză, că ele nu au fost subscrise şi de cancelarul imperiului. Din Berlin se depeşează, că lipsa contrasignării din aceste ordine nu are nici o importanţă politică. Trebuinţa contrasignării nu s’a simţit de astădatâ, pentru că aci nu se tractează de acte de ale guvernului, ci numai de pregătirea acelora. Cu toate aceste în cercurile parlamentare din Berlin se afirmă mereu, că între împăratul şi cancelarul imperiului există diferenţe esenţiale. Afiarele germane se ocupa exclusiv cu aceste ordine; singură „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“ face cu desăvîrşire. „Die Post“ aproabă acest pas al împăratului, dar vorbesce cam cu răceală despre el. „Nationalzeitung“ rămâne foarte reservată şi revine din nou asupra lipsei contrasignării din partea lui Bismarck. Şi tocmai din atitudinea reservată a acestor Ţare , mai ales din tăcereaziarului „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“ se deduce, că a existat şi poate exista încă o încordare oarecare între împăratul Wilhelm şi principele de Bismarck, în Francia ordinele împăratului german au făcut mare efect. Cu toate că cele mai multe ziare franceze sânt cam reservate, unele, ca de exemplu „Paris“, apostrofează guvernul, declarând, că Franciei nu-i e permis a lucra împreună în cestiunea lucrătorilor, deoarece aceasta ar involva totodată şi o apropiere politică către Germania. Presa engleză aproabă ordinele din cestiune şi „Pall Mall Gazette“ obicei că Salisbury va trebui să primească învitarea împăratului german, dacă nici nu a voit să participe la conferenţa din Bern, pusă în perspectivă pe luna lui Maiu a. c. Acest ziar declară totodată, că cele două ordine sânt unul dintre cele mai importante evenimente în istoria modernă a Europei. Evenimentele din Bulgaria şi presa rusească. Cele din urmă scrii din Bulgaria dau ziarului „Novosti“ prilegiu la contenaplaţiuni, care sânt foarte caracteristice pentru speranţele şi aşteptările Ruşilor, înainte de toate expune, că ofiţerii bulgari deja demult sânt nemulţumiţi cu măsurile militare ale principelui Ferdinand, deoarece acesta, de dragul patronilor săi austriaci, a înarmat armata bulgară cu pușci, care în Austria au fost declarate de nefolosi-