Tribuna, ianuarie 1890 (Anul 7, nr. 1-24)

1890-01-28 / nr. 22

Nr. 22 Anul VII Sibiiu, Duminecă 28 Ianuarie (9 Februarie) 1890 ABONAMENTELE Pentru Sitivi: L lună 85 cr., ‘/* an 2 fl. 50 cr., l/a an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., /* an 3 fl. 50 cr., ‘/s an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/4 an 10 franci, ‘/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Gisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom.! La Abonament lunar pentru Februarie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea­­­iarului „TRIBUNA“, Sibiiu, 27 Ianuarie st. v. (A) Nu stim, ce impresiune va fi făcut asupra cetitorilor spirea telegrafică despre duelul cel fără prihană între Orsich şi Erdődy. Sânt mulţi, care n’au norocirea de a cunoasce pe aceşti cavaleri. De­sigur mai mulţi, care nu sciu cine sânt purtătorii celor două nume necunoscute, decât aceia, care sciu. O lume întreagă însă de oameni este, pe care nici că o interesează cine sânt. Dar’ dela Budapesta biroul tele­grafic a aflat cu pare a-’i denunţa lu­mii prin mediul firului telegrafic. Ve­rosimil, ca să se vadă, câţi şi ce fel de oameni are naţiunea conducătoare, care se simte chn­emată a ne ridica şi pe noi popoarele nemaghiare la nivelul „cul­turii“ moderne maghiare. Se înţelege, că dând afacerii aten­ţiunea cuvenită, băgăm de seamă, că se reduce la aceeaşi însemnătate, care o avuse mai anii trecuţi alta, de­nunţată publicului deasemenea prin o telegramă a biroului telegrafic, în care se spunea, că în Pesta­ nouă s’a aprins un urb­iu, dar’ fără­ ca „evenimentul“ să lase urme mai remarcabile după sine. S’ar pare, că despre astfel de lucruri nici notiţă nu merită să fie cineva. Şi nici că ar merita să luăm notiţă, dacă nu ne-am întâlni în toate cailele cu fe­lurite alusiuni şi laude făţişe din partea oamenilor îmbuibaţi de noroc, că ei sunt aceia, cărora le zace la inimă ridicarea popoarelor nemaghiare din ţerile ungu­­resci la nivelul de cultură, în care ţin că se află dînşii. Şi este o adevărată ironie a sorţii, că mai de câte­ ori corifeii compatrioţilor noştri maghiari păşesc în lume cu câte o grandomanie lor obicinuită, sare de sub te miri ce tufă şi iepurele unei prostii, care desminte în mod inexorabil capabilitatea de dimensiuni mari ce în­drăzneţii grandomani­­şi-o atribue, pen­­tru­ ca să apară poporaţiune civilisătoare, poporaţiune singură cultivătoare. Câte dovecji nu ne ofere în pri­vinţa aceasta chiar presa corifeilor din cestiune! Insă ce să umblăm să cărâm apă în mare? în coloanele acestui­a dar am înre­gistrat de atâtea­ ori fapte, care pot servi ori­şi­ când de dovedi aşa după­­cum ne trebue, fapte, care deşi nu sânt tocmai aşa de ridicole cum este duelul dintre Orsich şi Erdődy şi care cu toate­ că au trecut în domeniul şi au să rămână aparţinătoare domeniului istoriei, poartă aceeaşi caracteristică a oamenilor uşurei şi grandomani totodată. Cetitorii noştri de sigur, că Încă n’au uitat posna cu sabia de onoare oferită lui Kerim-Paşa­ mania de a purta fesuri turcesci ca semn de ru­denie cu Turcii şi de simpatie pentru dînşii; aplaudarea Sârbilor, când se pre­­gătiau să primească bătaie de la Bul­gari ; aclamarea lui Battenberg, care a bătut pe Sârbi etc. etc. Şi totuşi astfel de oameni vor să treacă de oameni foarte serioşi, de iscusiţi politici şi de educatorii altor popoare. Ei vor, ca noi şi ceealaltă lume nemaghiară să-­i credem, când ei ne asigură, că ne vreau binele şi că­­vor să ne ridice la nivelul, în care cred că se află dînşii, deşi tendenţa li­ se vede cât de colo. Cât de bine ni-ar pără, mai ales nouă Românilor, când corifeii compatrio­ţilor maghiari ar fi aşa cum pretind ei să-­i ţinem, că sînt. Căci ar fi bine şi de poporul lor, ca şi de al nostru, şi în fine de toate popoarele hotărîte de soarte să fie laolaltă pe acelaşi teritor în ţerile coroanei unguresci. Ar fi bine, dar’ nu este, precum nu a fost nici în trecut. Conscienţa naţională maghiară, representată de co­rifeii compatrioţilor maghiari, n’a fost, se vede, nici­odată la atâta înălţime şi nu este, ca să cunoască ce ’i-a dat Dummheii în poporul român. De aceea, în loc de a-’i da poporului ro­mân ceea­ ce presa maghiară susţine, pe nedrept, de atâtea­ ori, că şi-a dat, asupresce şi acum fără de nici o soco­teală, ca şi în trecut, pe acest popor. Prin aceasta însă dovedesce, că posiţia din trecut tronează şi acum în detri­mentul poporului maghiar şi român în acelaşi loc, unde s’a aşettat de secoli. Românii locuesc în estul regatului unguresc într’o massă compactă de trei milioane, poate şi mai bine de trei mi­lioane, între Tisa şi Carpaţi. Numai un milion şi jumătate fac celelalte na­ţionalităţi: Maghiari,­ Sârbi, Germani, Ruteni, Bulgari, Armeni, Ţigană, Ovrei, risipite printre Români. Cât au fost la putere Maghiarii pănă la 1848 şi cât sânt astăzji dela 1867, au făcut repre­­sentanţii conseienţei naţionale ceva pen­tru Români ? Da, au făcut. Au pus la cale con­­juraţiuni celebre contra Românilor, prin care au pătat liberalismul politic, cu care se lăudau, şi au întunecat şi libertatea re­­ligionară în cea mai flagrantă contra­­dicţiune cu principiile evangeliei creştine. Da, aşa au făcut şi ’i-au scos din vi­­eaţa publică, ’i-au oprit dela cea cul­turală, ’i-au aservit economicesce, fă­­cându-’i sclavi robotitori, şi în fine li-au ruinat şi scutul moralităţii şi religiosi­­tăţii, distrugându-le biserica. Aceasta în trecut, în present? Tot cam aşa merge treaba. Cele vre-o 600.000 Maghiari dintre Tisza şi Carpaţi nu s’au mai conjurat cu nime­nea, dar’ au confiscat toată vieaţa publică numai pentru sine. Instrucţiu­nea, se înţelege, cu vre-o câteva ex­­cepţiuni, tot aşa. Sclavagiul cu robotele a încetat, dar’ pre lângă fiscalismul, care absoarbe tot sucul din statul întreg, s’a mai închis comerciul spre Sud-Est, prin ceea­ ce Românii sânt mai mult loviţi. Numai biserica se bucură de o umbră de libertate. Va să­­­ică, cele trei milioane de Români sânt scoase din vieaţa publică, precând cele şese sute de mii de Maghiari o stăpânesc întreagă­ întreguţă; cele trei milioane de Români n’au decât pa­tru gimnasii mari şi unul mic şi şcoale mai mari elementare, susţinute însă toate din asudoare proprie, pănă când cele şese sute de mii de Maghiari au o uni­versitate, o academie de drepturi, 18—20 gimnasti, şcoale reale şi nenumărate şcoale civile de stat şi comunale, sus­ţinute în partea cea mai mare din vis­­teria statului, la care Românii contribue mai mult, sau din dotaţiuni vechi, ema­nate tot dela stat; ba­r după­ cum sânt deja informaţi ce­titorii noştrii, Maghiari au luat şi unul din patru gimnasii mari de ale noastr’e, susţinute de noi Românii, şi ’l-au pus în serviciul celor şese sute de mii de Maghiari. Dar’ cele trei milioane de Români au vrut să-’şi mai ridice un gimnasiu la Arad şi altul la Caransebeş din ave­rea lor privată, însă, precum solul este, nu li­ s’a permis din partea acelor co­rifei maghiari, care au destinele regatu­lui la disposiţiunea lor. Nu fac dar’ pentru Români ce ar trebui să facă, dar’ fac aceea ce nu tre­bue să facă şi ce e în detrimentul şi al lor şi al patriei preste tot. Iată dar’ cum le zace la inimă ridicarea Românilor, de care au lipsă, la acelaşi grad de cultură, care corifeii maghiari cred că îl au conaţionalii lor, împedeca, în loc să ridice. Şi ceea­ ce fac cu Românii, fac şi cu alte naţiona­lităţi cu aceleaşi urmări. Este ridicolă lauda din presa ma­ghiară, când susţine, că corifeii ma­ghiari sprijinesc cultura popoarelor din regatul unguresc, căci este o contradic­­ţiune nedisputabilă faţă cu adevărul real. Ridicolul însă aici e mai primej­dios ca în duelurile cavalerilor ma­ghiari, ale căror gloanţe sânt aşa de cu­minte, încât nu nimeresc nici­odată. Ridicolul acesta provoacă resentiment, care divisează, când e timpul să îm­­preune puterile patriei spre unul şi acelaşi scop salutar. Bine ar fi, când conscienţa naţio­nală a Maghiarilor ar sili pe corifeii maghiari la o cumpănire mai serioasă a situaţiunii regatului unguresc şi ar contribui, ca patria să scape de absur­ditatea asupririlor, precum şi de uşu­rinţa civică, cu care se ia act oficios de afaceri de „onoare“ ale unor băr­baţi obscuri, mai mult de sigur fiindcă sânt Maghiari. Interesele adevărate ale patriei pre­tind egalitate adevărată dar­ nu jocuri cu cuvinte menite a seduce pe necunoscă­torii de causă. FOIŢA „TRIBUNEI“ NĂPASTA. Dramă în două acte. De I. Ii. Caragiale. Doamnei Ana T. Maioreseu. Actul I. (Urmare.') Scena Vil. Anca (singură coboară la ușa din stânga și ascultă, o deschide binișor și se uită în lăuntru; trece apoi și șede la masă): Vrea să plece. . . Ce se fac? ... Să mă duc să strig în gura mare ... se dau pe vi­novatul adevărat pe mâna judecătorilor și se scap pe nevinovat. . . Dar’ dovada? Bănueala mea. Dar’ ce dovadă o să fie asta, dacă el o tăgădui? ... Ia stai. . . Care va­se el mai are un an să o ducă cu frica în sin . . . anul ăsta o să umble fugar și preste un an își poate spune singur fapta, și . . . s’a is­prăvit. . . Se rămână nepedepsit. . . Așa e le­gea, bine; dar’ eu pot să-’l las așa? ... Nu . .. nu se poate (pausâ). Nebunul ăsta tot e osândit odată. . . Pentru un păcat, două ori zece, un om tot cu o vieața plătesce. . . Și fără altă vină nouă, nebunul tot are să fie prins pănă la urmă și întors acolo, de unde a fugit. . . (pausă) Și dacă e vorba, ce este mai bine pen­tru nebun ? Să-’şi tîrască vieaţa pribeag şi chi­nuit, fără adăpost, fără o sdreanţă pe el, fără hrană, ori să trâească la închisoare îmbrăcat, hrănit şi îngrijit la vreme şi adăpostit? . . Să fie slobod e mai bine? Să se bucure de lu­mina soarelui în bunăvoe? . . Dar’ e nebun.. . Mai are nebunul bunăvoe ? . . Lumina soa­relui fără lumina minții. . . O să-’i țină lu­mina soarelui singură iarna de cald ori de foame vara? O să găsească ori nu un suflet de creștin să-’l miluească cu o fărâmă de pâne . . . o să degete, ori o să se coacă toată nemâncat, gonit de lipsa lui de voe, şi seara o să adoarmă de foame pe pământul gol. . . Aşa-aşa . . . locul lui e la ocnă. . . Dumnezeu, cine stie pentru ce păcate­­l-a aruncat în pră­pastie, dar’ a fost şi bun şi ’i-a luat mintea, cu care să-’şi judece ticăloşia, ’i-a dat greu­tatea . . . dar­ ’i-a luat cumpăna! (Stă pe gânduri.) Scena VIII. Anca, Dragomir. D r a g o m i­r (întră şi se opreste în prag, e palid şi cam ameţit). Anco! . . . Anco! Anca (tresărind). Ai venit? (Se scoală). Dragomir. Da. . . îţi pare rău? Dacă îţi pare rău ... mă duc ear'. . . (şovăie). Anca. Nu-­mi pare rău, că ai venit, îmi pare rău, că ai venit ear’ beat. Dragomir. Asta așa e . . . sânt ... ce e drept, sânt cam beat. . . Am beat. . dar’ de năcaz am beat (oftează). Da, să scii tu . . . numai de nă­cazul tău! Anca. De ce ai beat nu sciu, sciut că ești beat . . . culcă-te. Dragomir. Nu voiu să mă culc. . . Am de vorbă cu tine. . . » Anca. Las’ că mai vorbim mâne dimineaţă, acum nu poţi vorbi. . . Dragomir. Ba pot. . . Dă-’mi să beau. Anca. Tot mai vrei ? Dragomir. Tot mai vreau. . . Adu vin şi stai aici, că am să vorbesc cu tine. (El stă la masă, ea îi aduce o cană cu vin.) Anca: Na . . . să-’ţi treacă năcazul. Dragomir­­ridică la gură cana şi se opresce): Tu ! (rînjesce la ea) tu, n’autji ? . . . De ce vrei tu să mă otrăvesc! pe mine? Anca: Eşti nebun, vai de capul tău! Da de ce să te otrăvesc? Dragomir. Ca să te scapi de mine, ştiu eu! . . . Şi să trăesci cu altul. . . Poate-că ai pus ochii pe George, învăţătorul. . . Am cam mirosit eu ceva. . . (rinjind) Vai de voi! Vă puiu capul la amândoi! (Aduce cana la gură și car’ se opresce.) Anca. Vorbesci aiurea . . . Dragomir. Să me otravesci, ai ? (îi dă cana, și aspru.) Na­icî! Bea tu ântâiu ... să te văd eu că beai. Anca (ia cana, bea și ’i-o dă înapoi): Na. Dragomir. Tu, Anco, spune drept, ce gândesci tu de mine? Anca (luându-l și lucrul). Bine gândesc. Dragomir. Bine ? . . . Bine să fie . . . Las-o încur­cată . . . (pausa). Anca. Aha, Dragomire, când pleci tu? Dragomir. Unde să plec ? Anca, în lume . . . stiu eu unde? Am auzjit că vrei să mă lași și să te duci încătro îi vede cu ochii . . . Dragomir. Cine­­ţi-a spus? Anca. Ce-’ţi pasă ... De ce, Dragomire ? . . . Dragomir. Pentru­ că nu trăesc bine cu tine ... nu mă iubesci ... tu nu-­mi eşti nevastă, îmi eşti vrăşmaş . . . pentru­ că tu m’ai nenorocit pe mine. . . Anca. Eu? Aş vrea să sciu şi eu cum. Dragomir. Da, tu... Dacă nu te cunosceam pe tine, eu era să fiu altfel de om . . . (bea şi of­tează). Hehe! Ce om era să fiu eu . . . Dar’ s'a dus . . . acum e degeaba . . . las-o în­curcată ! Anca. Şi vrei să mă laşi? Dragomir. Da, numai câtăva vreme .... să vez­i cum îţi este şi fără de mine . . . (bea). Ascultă ici la mine . . . unde ’ţi-e gândul ? . . . Eu am o daraveră departe . . . trebue să plec mâne dimineaţă ... Tu ... fii cuminte ... stai acasă şi m’aşteaptă. Să nu dee dracul!... că te taiu! Anca. O să zăbovesci mult? Dragomir. O lună, două, trei, mai mult ... un an, nu sciu . . . Anca. Dar’ ai să vii înapoi? Dragomir. Firesce că viu ... Tu ai să iei cu în­scris dela popa, — să-’mi aduci aminte să-’ţi dau înscrisul, — cinci sute de lei . . . Hanul poţi să-’l dai cu chirie; tot popa vrea să-’l iee . . . Şiţa de sub şură poţi să o vin aji . . . Scândurile dela deal o să le aducă proste cu­ REVISTĂ POLITICĂ, Sibiiu, 27 Ianuarie st. v. Din parlamentul maghiar, în şedinţa dietei de alaltăieri s-a terminat desbaterea generală asupra bud­getului ministerului de justiţie. Ministrul de justiţie a răspuns la o întrebare a deputatului Komlossy şi a declarat, că el nu are de gând să modifice §-ul 53 al codicelui de transgresiuni (botezuri necompetente), ci din contră va îndruma pe preoţi să se ţină strict de lege. După­ ce Madarász s-a indignat în numele partidului independent pentru crudelitatea ministrului din şedinţa pre­mergătoare şi după­ ce Polóny­i a voit însuşi să dovedească, că Szilágyi, pre­când se afla în oposiţie, într’un cas concret, încă nu a fost mai cu cruţare faţă cu ministrul de justiţie de atunci, ministrul a mai luat de două­ ori cu­vântul, spre a-­şi dovedi îndreptăţirea păşirii lui din şedinţa premergătoare, precum şi deosebirea între tactica lui ca oposiţional şi între tactica lui Polónyi. A urmat apoi discuţiunea specială, care a consistat numai într’aceea, că minis­trul de justiţie a dat desluşiri cu pri­vire la afacerea arestelor şi a pus în perspectivă încă pentru anul acesta pro­iecte pentru îndeplinirea celor mai ur­gente reforme. Şedinţa s-a terminat deja la oarele 12­2 din aoi, punându-se la ordinea cailei pentru şedinţa proximă budgetul ministerului de agricultură. Ordinele împăratului Wilhelm în cestiunea lucrătorilor. Ordinele de cabinet, pe care îm­păratul Germaniei le-a emis în pri­vinţa îmbunătăţirii sorţii lucrătorilor, a surprins pe mulţi din cauză, că ele nu au fost subscrise şi de cancelarul impe­riului. Din Berlin se depeşează, că lipsa contrasignării din aceste ordine nu are nici o importanţă politică. Tre­buinţa contrasignării nu s’a simţit de astădatâ, pentru­ că aci nu se tractează de acte de ale guvernului, ci numai de pregătirea acelora. Cu toate aceste în cercurile parla­mentare din Berlin se afirmă mereu, că între împăratul şi cancelarul imperiului există diferenţe esenţiale. Afiarele germane se ocupa exclu­siv cu aceste ordine; singură „Nord­deutsche Allgemeine Zeitung“ face cu desăvîrşire. „Die Post“ aproabă acest pas al împăratului, dar­ vorbesce cam cu răceală despre el. „Nationalzeitung“ rămâne foarte reservată şi revine din nou asupra lipsei contrasignării din partea lui Bismarck. Şi tocmai din atitudinea reservată a acestor Ţare ,­ mai ales din tăcerea­­ziarului „Norddeutsche Allge­meine Zeitung“ se deduce, că a existat şi poate exista încă o încordare oare­care între împăratul Wilhelm şi prin­cipele de Bismarck, în Francia ordinele împăratului german au făcut mare efect. Cu toate­ că cele mai multe ziare franceze sânt cam reservate, unele, ca de exemplu „Paris“, apostrofează guvernul, declarând, că Fran­ciei nu-­i e permis a lucra împreună în cestiunea lucrătorilor, deoare­ce aceasta ar involva totodată şi o apropiere poli­tică către Germania. Presa engleză aproabă ordinele din cestiune şi „Pall Mall Gazette“ obicei că Salisbury va trebui să primească în­­vitarea împăratului german, dacă nici nu a voit să participe la conferenţa din Bern, pusă în perspectivă pe luna lui Maiu a. c. Acest ziar declară totodată, că cele două ordine sânt unul dintre cele mai importante evenimente în is­toria modernă a Europei. Evenimentele din Bulgaria şi presa rusească. Cele din urmă scrii din Bulgaria dau ziarului „Novosti“ prilegiu la con­­tenaplaţiuni, care sânt foarte caracteris­tice pentru speranţele şi aşteptările Ru­şilor, înainte de toate expune, că ofiţerii bulgari deja demult sânt nemulţumiţi cu măsurile militare ale principelui Ferdi­nand, deoare­ce acesta, de dragul pa­tronilor săi austriaci, a înarmat ar­mata bulgară cu pușci, care în Aus­tria au fost declarate de nefolosi-

Next