Tribuna, iulie 1890 (Anul 7, nr. 148-173)

1890-07-24 / nr. 167

Nr. 167 Amil VII Sibiiu, Marţi 24 Iulie (5 August) 1890 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr.,­­* an 2 fl. 50 cr., */* an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., »/« an 3 fl. 50 cr., */* an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: l­ an 10 franci, */1 an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Gisnădiei 3. Se prenumeră și la poşte și la librării. în Bnomresoi primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusî. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 23 Iulie st. v. (@) intr’unul din numerii sei din urmă guvernamentalul din Cluj se ocupă cu cestiunea spionagiului rusesc în Ro­mânia. Şi o face aceasta în felul, în care sparele concetăţenilor noştri ma­ghiari se obicinuesc a tracta toate ce­­stiunile, câte privesc pe poporul româ­nesc , cu o mare ignoranţă şi cu o şi mai mare­­rea credinţă. Anteiu expune, că cei de dincolo de Carpaţi visează bucuros de o Româ­nie mare şi ar voi să extindă în toate părţile hotarele regatului, nebăgând de seamă, că ei prin aceasta fac servicii intereselor rusesci şi promovează lucra­rea spionilor rusesci. După părerea domnilor de la „Ko­lozsvár“, Rusia­­şi-a subjugat popoarele totdeauna cu propriile lor arme şi idei. Prin urmare visul unei mari Românii încă mină apa pe moara Ruşilor şi aceştia susţin şi nutresc precât se poate această idee. în interesul realizării ace­stei idei mari, spionii rusesci pun în perspectivă patrioților de dincolo de Carpați cucerirea Ardealului şi a Bu­covinei. Prin aceasta Rusul se face popular, se presentă ca anteluptătorul marei Românii şi astfel putând se strice intereselor austro-ungare, îndată­ ce își va fi ajuns scopul, are să pună Ţeara­ Românească sub puterea şi influenţa sa. „Spionii rusesci“, se z­ice într’un pasagiu al articolului din 4’arul citat, „nu vin în România pentru­ ca se în­tărească acolo dispositia pacinică față cu noi, ci pentru­ ca să o slăbească și se prefacă în antipatie simpatiile Ro­mânilor. La aceasta aspirează şi presa noastră română şi astfel face servicii intereselor ru­sesci. Prin urmare ea, în loc să apere în adevăr interesele liberalismu­lui, ale libertăţii, aspirează la sclăvie. Facă-o. Noi între toate împregiurările ne vom lupta în contra acestui cu­rent“. Nu polemisam cu domnii de la­­ziarele ungare din Cluj şi nu ne de­­mitem la nici un fel de discuţie nici în materia aceasta, căci am ajuns deja de­mult la convingerea, că ori­ce discuție serioasă cu ei nu înseamnă altceva, de­cât a se lupta în contra morilor de vânt. Ei pot să scrie şi să vorbească ce vreau. După spatele lor se află puterea statului, care-­i scutesce, şi o droaie de şovinişti şi coniţionali uşor creşători, care îi aplaudeazâ. Ei pot în dragă voe să bănuească, se insinue, se minţească, se calomnieze pentru ei nu există procurori, nici curţi cu juraţi, nici temniţe, decât sfârîmături din fondul de dispuţie şi un public foarte mulţumitor. Preste tot noi am avut în destule rînduri prilegiu, de a ne pronunţa asupra uneltirilor rusesci din regatul vecin, şi am arătat totdeauna, cât de puţin acce­sibil e poporul românesc pentru amă­girile dlui Hitrovo şi ale agenţilor săi. Pretinsul vis al Românilor despre o Românie mare, care ar avea să cu­prindă în sine Ardealul şi Bucovina, nu e altceva, decât o halucinaţiune a cree­­rilor înferbentaţi ai concetăţenilor noştri maghiari şi un mijloc cam tocit, de a discredita pe Români şi de a-­i presentă ca pe un element intransigent şi de disordine. Şi dacă e cineva, care promovează pretinsele interese ale Rusiei în România, apoi, după experienţele din trecut şi după atitudinea presei maghiare şovi­­niste faţă cu noi şi fraţii noştri din Ro­mânia liberă, aceia nu sânt alţii, decât tocmai concetăţenii noştri maghiari şi organele lor de publicitate. Dacă Ruşii merg în România pen­tru­ ca să slăbească disposiţia pacinică a poporaţiunii de acolo faţă cu monarchia noastră şi să prefacă simpatiile popo­rului românesc în antipatii, să ne creadă domnii dela „Kolozsvár“, că ei şi stă­pânii lor fac adevărate servicii intere­selor rusesci in această direcţiune. Tra­tamentul, la care sântem ex­puşi noi Românii cei de dincoace de Carpaţi, ca să ne folosim de însuşi ter­­minul chiarului clujan, pe toate terenele vieţii publice, prigonirile ce se fac 4’ de 4* în contra tuturor instituţiunilor noastre bisericesci şi * şcolare, persecu­tarea publiciştilor români şi întemni­ţarea lor nu sînt deloc lucruri potrivite a stîrni simpatiile fraţilor noştri de din­colo faţă cu monarchia austro-ungară şi în special faţă cu concetăţenii noştri maghiari. Noi ne aflăm numai în poziţie de legitimă apărare faţă cu aceia, care atentează la vieaţa şi existenţa noastră naţională şi aspiraţiunile noastre se măr­ginesc întru a ne câştiga drepturile ce ni­ le garantează însăşi constituţia ţerii şi întru a face pe stăpânitorii de ani ai ţerilor coroanei Sfântului Ştefan se în­ţeleagă, că administrarea acestor ţeri după sistemul, după care s’a adminis­trat timp de mai bine de douăzeci de ani şi se administrează încă şi astăzi, nu mai merge, dacă e vorba, ca deose­bitele popoare ce constituesc statul un­gar să fie mulţumite şi în idea acestui stat se afle totodată garanţiile cuvenite pentru libera lor desvoltare pe toate te­renele vieţi publice. în felul acesta noi nu contribuim deloc la înăsprirea relaţiunilor dintre România şi monarchia noastră; dimpo­trivă ne încercăm a obli calea pentru o bună înţelegere şi prietenie între am­bele state învecinate. Afirmaţiunea ţiarului clujan ră­mâne o insinuaţiune ca şi alte insinua­­ţiuni de ale lui de mai nainte. Mai între­băm numai: Aceasta e calea cea ade­vărată, de a câştiga simpatiile popo­rului românesc din regatul vecin ? FOIŢA „TRIBUNEI". Suferinţele tinerului Werther. De Goethe. Cartea II. (Urmare din Nr. 163.) Sus ! voi vânturi ale toamnei! Daţi nă­vală preste câmpia întunecoasă! Torenturi ale munţilor vîjiiţi ? Urlaţi, voi furtune în vîrfurile stejarilor! Mergi prin norii rupţi, o lună, arată-­ţi din când în când faţa palidă! Adă-­mi aminte de noaptea înspăimântătoare, când­­mi-au perit copiii, când a căzut Arin­­dal, puternicul, Daura, iubita. Daura, fiica mea, erai frumoasă! Fru­moasă ca luna pe colinele dela Fura, albă ca neaua proaspătă, dulce ca aerul respirului. Arindal, arcul tău era tare, lancea ta repede în câmp, privirea ta ca negura de pe valuri, pavăza ta un nor de foc în furtună! Armar, vestit în răsboiu, a venit și a cerut dragostea Daurei; ea n’a resistat mult. Frumoase au fost speranţele bucuriei sale. Erath, fiiul lui Odgal, s’a măniat, căci fratele lui a fost ucis de Armar. El a venit travestit ca marinar. Frumoasă era luntrea lui pe valuri, albe pletele lui de bătrâneţe, liniştită faţa lui serioasă. Cea mai frumoasă dintre fete, zise ea drăgălaşe fiică a lui Armin, acolo pe stâncă nu departe de mare, unde străluce poama roşie din pom, acolo aşteaptă Armar pe Daura. Eu vin să-mi duc iubita preste marea undulată. Ea îi urmă și strigă după Armar; ni­mic nu răspunse, decât vocea stâncei. Armar! iubitul meu! De ce mă sperii ? Ascultă, fiiule al lui Arnat, ascultă! Daura te chiamă! Erath, trădătorul, fugi rîzând cătră uscat. Ea își ridică vocea, strigă după tatăl seu, după frate-seu: Arindal ! Armin ! Nu este ni­menea să salveze pe Daura? Vocea ei veni preste mare. Arindal, fiiul meu, se scoborî de pe colină, cu prada vânatului, săgeţile îi zăngăniau la şold, arcul îl ţinea în mână, cinci zăvori negri surii erau în giurul lui. El văzu pe îndrăsneţul Erath la mal, îl prinse şi-­l legă de un stejar, îi în­făşură ţeapăn şoldurile, încătuşatul umplu vân­turile cu vaietele sale. Arindal calcă în unde cu luntrea sa, ca să aducă pe Daura. Armar veni mânios, slo­­bozi săgeata cu pene sure, ea vîjii și se îm­plântă în inima ta, o Arindal, fiiul meu. în loc de Erath, trădătorul, ai perit tu, luntrea a ajuns la stâncă, el căzui și m­iri. La picioa­rele tale a curs sângele fratelui tău, cât de mare ’ţi-a fost durerea, o Daura ! Valurile sdrobiră luntrea. Armar se aruncă în valuri să salveze pe Daura sa sau să moară. Iute se prăstăvili o undă dela mal, el se scufundă şi nu mai eşi deasupra. Singură pe stânca spălată de valuri au4fi vaietele fiicei mele. Mult şi tare a strigat, dar’ tatăl ei n’a putut-o scăpa. Toată noaptea am stat la mal, am văzut-o în raza debilă a lunei, toată noaptea ’i-am auzit vaietele; sgo­motos era vântul și ploaia bătea aspru cătră coasta dealului. Vocea ’i­ se făcu debilă, ea muri, ca vântul de seara între ierburile de pe stâncă, încărcată de durere a murit și a lăsat singur pe Armin. S’a dus puterea mea în răs­boiu, a câzut fala mea între fete. Când vin furtunile dela munte, când vântul de Nord ridică valurile înalte, şed la malul sunător şi privesc la teribila stâncă. Adese când luna se scoboară văd duhurile copiilor mei, în lumina amurgului se preumblă amândoi în tristă înfrăţire“. Un noian de lacrimi, care isbucni din ochii Lottei şi-­i răcori inima strîmtorată, în­trerupse cântarea lui Werther. El aruncă hârtia, îi apucă mâna şi plânse cu lacrimi amare. Lotta să răzimâ pe ceealaltă mână şi-­şi ascunse ochii în batistă. Emoţiunea amânduora era teribilă. Ei simţiau miseria lor proprie în soartea nobililor acelora, o sim­ţiau amândoi şi lacrimile li­ se împreunară. Buzele şi ochii lui Werther ardeau lângă bra­ţul Lottei; un fior îi cuprinse; ea voia să se depărteze şi durerea şi condolenţa apăsau ame­ţitoare ca plumbul asupra ei. Ea respiră, ca să se reculeagă, şi-­l rugă suspinând să con­tinue, îl rugă cu toată vocea cerului! Wer­ther tremura, inima îi era să crepe, ridică foaia şi începu să citească bâlbăind: „De ce mă trezesci, vânt de primăvară? Tu îmi 4‘ai desmerdător: Ud cu picuri ce­­resci ! Dar’ timpul vescejirii mele este aproape, aproape furtuna, care-’mi doboară frunzele ! Mâne va veni călătorul, va veni acela, care m’a văzut în frumseţa mea, giur împregiur mă va căuta ochiul lui în câmpie şi nu mă va găsi“. — Toată puterea acestor cuvinte căzu asu­pra nenorocitului. El se aruncă în cea mai mare desperare la pământ înaintea Lettei, îi apucă mânile, le apăsă la ochii sei, la frun­tea sa, car’ ei ’i­ se părea, că-’i sboară prin suflet o presimţire a teribilei lui intenţiuni. Simţirile ’i­ se turburară, îi strînse mânile, ’i­ le strînse la piept, se plecă cu o mişcare duioasă spre el şi obrajii lor înferbântaţi se atinseră. Erau ca duşi din lume. El o cuprinse în braţe, o strînse la piept şi­’i acoperi buzele tremurătoare şi bâlbăitoare cu sărutări tur­bate. „Werther!“ strigă ea cu vocea năduşită, întorcându-’și fața. „Werther!“ desfăcându-­și cu mâna debilă pieptul de la al lui. „Wer­ther“, zise ea cu vocea reculeasă a celui mai nobil sentiment. El nu­­i­ se opuse, o lăsă din brațe și se aruncă scos din fire la picioa­rele ei. Ea sări în picioare și în confusie ti­midă, cutremurându-se între dragoste și mănie, îi zise: „A fost ultima­ datâ, Werther, nu mă vei mai vede“. Și cu cea mai plină privire de dragoste cătră nenorocitul întră repede în camera laterală și închise uşa după ea. Wer­ther întinse mânile în urma ei, dar’ nu cu­teză a o reţină. Sta pe pământ răzimat de canapea şi în această posiţie rămase o jumă­tate de oară, pănă­ când îl deşteptă un sgomot. Era servitoarea, care voia să pună masa. El se plimbă prin casă şi când se văză car’ singur, se apropiă de uşa cabinetului şi strigă cu voce domoala: „Lottă ! Lottă ! Numai un cuvânt încă, un adio!“ — Ea tăcu. El aşteptă şi se rugă şi aşteptă, apoi se smulse şi strigă: „Adio ! Lottă, adio pe vecie!“ Ajunse la poarta oraşului. Păzitorii, care erau obicinuiţi cu el, îl lăsară fără vorbă să ese. Umblă vagabundând prin ploaie şi nin­soare și numai cătră oarele 11 bătu oar’ la poartă. Servitorul lui observă, când Werther ajunse acasă, că stăpânul seu nu are pălărie. Nu cuteză să­­ibcă nimica, îl desbrăcă, toate hainele erau ude. Mai târziu pălăria a fost aflată pe o stâncă, care se uită în vale de pe coasta dealului şi este de neînţeles, cum s'a putut urca pe ea fără să cadă, într’o noapte întunecată şi udă. Se culcă şi dormi mult. Servitorul îl află scriind, când dimineaţa îl strigă să-­i aducă cafeaua. El scrise următoarele în scrisoarea cătră Lotta: „Aşadar­ pentru ultima­ dată deschid aceşti ochi. Vai, ei n'au să mai vadă soa­rele; o­ri turbure neguroasă îi ţine coperiţi. Jelesce deci, natură! Fiiul tău, amicul tău, iubitul tău, se apropie de sfîrşit. Lottă­­ este un sentiment fără seamăn, şi totuşi este cel mai aproape de visul pe jumătate deştept, a­mice cătră sine: Aceasta este dimineaţa cea din urmă. Cea din urmă! Lottă, eu nu am sentiment pentru cuvântul: Cel din urmă ! Nu stau eu aici în toată puterea mea şi mâne voiu sta întins, voiu dormi pe pământ. A muri! Ce este asta? Uite, noi visăm, când vorbim de moarte. Am văzut pe mulţi mu­rind, dar­ atât de mărginită este omenimea. Procesele noastre de presă. Cu o rigoare f­ibrilă, ne mai­pomenită nici chiar faţă cu lim­ristica naţională­ română, au introdus organele judecătoresci cercetarea prealabilă în procesele de presă ce ni-a in­tentat procuratura uprema din Murăş-Oşorheiu. Nefiind această afacere numai a noastră, ci a publicului, care ne susţine şi pe care-­l r­e­presen­tăm, ne ţinem de da­tori­nţă a relata cele întâmplate pănă acum în cauză. Redactorul nostru responsabil a fost ci­tat deja de trei­ ori la tribunalul de aici pentru a fi ascultat de cătră judele de instrucţie. Ne­voind să anticipăm mersul justiţiei, nu vom raporta detailurile instrucţiei, ci ne mărginim a constata, că dl Albi ni a declarat, că nu este autorul articolilor încriminaţi, dar’ ia asupra sa toată responsabilitatea pentru publi­carea lor, care s’a făcut cu scriea și în­voirea sa. Presupunând, că organele guvernului, sau ca să fim mai corecți, ale justiției, vor să urmărească ziarul „Tribuna“, car’ nu per­soane singuratece, și pornind dela convingerea, că o foaie politică de ei este destul de bine representată prin redactorul seu responsabil, am creitat, că m­-am conformat pe deplin ju­stiției, dacă redactorul nostru responsabil s’a angageat să justifice singur înaintea judecă­toriei atitudinea „Tribunei“ și să-’și fee pe­deapsa dictată la cas de condamnare. Au venit însă lucrurile altcum. Organele instrucției aveau ordin să caute și să eroeze cu tot prețul pe autorul formal al articolilor încriminați, deşi domnul Albini a declarat, că el ni a publicat și răspunde de ei. în urmare domnul Albini a fost citat zilele trecute cu desăvîrşita desconsiderare a posițiunii sociale a unui­­j‘ar'st, „azonnali ele­­vezettetés terhe attattu (cu amenințarea de a fi dus numai decât sub escortă), ca preste o jumătate de oară să se presente la judele de instrucție. Sâmbăta trecută domnul Albini car’ a fost citat la judele de instrucție, cu care oca­­siune a persistat prel­ingă declaraţiunea, că nu poate numi pe autor, dar’ ia dînsul toată răspunderea. Nu a fost destul nici atâta. După ter­minarea protocolului de ascultare şi după­ ce ’i-a’a luat promisiunea, că nu va părăsi Sibiiul fără soirea judecătoriei, a fost demis. Dar’ înainte de a ajunge redac­torul nostru responsabil în biroul redacţional, ’l-au întimpinat pe stradă judele de instrucţie A. Becskor cu procurorul Dr. Szász, cu un actuar şi cu asistenţă poliţenească, împăr­­tăşindu-’i, că s'a decretat perchisiţiune domiciliară în localurile redacţiunii „Tri­bunei“, pentru a afla manuscriptele articolilor încriminaţi, eventual alte indicii spre eroarea autorului formal. Perchisiţiunea domiciliară în biroul re­dacţional a durat aproape două oare fără de a produce vr’un resultat. Asemenea fără re­­sultat a rămas şi ascultarea colaboratorilor şi a corectorului „Tribunei“, în urmă organele judecătoresci au co­municat dlui Albini, că perchisiţiunea domiciliară se va continua la locu­inţa sa privată, unde a mai durat aproape alte două oare. Aici după multă căutare din nefericire s’au aflat între scrisorile private ale urmăritului două scrisori de la autorul formal al articolilor încriminaţi, pe care dl Albini, nefiind pregătit la asemenea rigoare, fără pă­­rechie chiar şi în prada „Tribunei“, a avut neprecauţiunea de a nu le nimici. Din aceste scrisori, care au fost confis­cate, din întâmplare se vede prea lămurit, cine este autorul căutat. Astfel cercetarea se va continua acum contra lui, care despre resul­tat vom raporta la timpul seu, nevoind să anticipăm de acum nici treaba instrucţiei, nici atitudinea autorului, pe care spre acest sfîrşit nici nu-’l numim. Nu putem înţelege, nu seim şi nu cer­cetăm, din care motive nu este redactorul unei foi politice capabil să răspundă pentru ceea­ ce e­­­a publicat în foaia sa. Nu seim şi nu cercetăm mai ales, ce fel de autor anume s’a presupus şi s’a căutat, dar’ atâta este evident, că această energică urmă­rire, care nu s'a oprit nici înaintea scrisorilor intime şi familiare ale unui cetăţean, ridică această causă preste cadrul obicinuit al unui simplu proces de presă şi conţine criteriile unei adevărate goane asupra 4rariaicei ro­mâne, care ar fi să fie liberă, între asemenea împregiurări prea rău se potrivesce şi mult va da de gândit citito­rilor noştri următorul articol, cu care-’şi de­lectează publicul oficiosul „Kolozsvár“ de’a 2 August: „Contra foilor românesci s’au introdus două procese de presă. „A fost un timp, când câte un proces de presă intentat de fiscul reg, da în toată ţeara importanţă individului încriminat, cu deose­bire, când articolii şi publicaţiu­nile încriminate erau de natură po­litice Avea oare­care farmec, cu deosebire asupra generaţiunii scriitorilor mai tineri, pro­cesul de presă şi totdeauna era obiect de invidie acela, pe care fiscul îl punea înaintea curţii cu juraţi. Când sentenţa era achitătoare, individul era sărbătorit de la un corn la celalalt al ţerii, ca unul, care luptând pentru principii, ca un apostol al libertăţii nu cunoscea pericole, avea destul curagiu să stea faţă cu pu­terea şi să-mi spună adevărul. „Căci în zadar avem şi aveam legi. Astfel de indivizi nici­odată nu recu­­nosceau, că ei au comis vreo faptă urmărită de lege; totdeauna numai pu­terea, adecă guvernul era combătut; credeau, că în contratransgresiunilor puterii se lupta şi sângeră, totdeauna erau jert­fele puterii. „Dar­ de un timp încoace farmecul pro­ceselor de presă a dispărut. S’a experiat, că pentru a slobozi câteva boambe într’un z dar nu se recere mare curagiu, dar’ şi altcum s’a înţeles, că puterea ca atare nu mai există astăzi, ci există legea, pentru a cărei executare punctuală este responsabilă însăşi puterea; puterea nu mai e altceva, decât însăşi legea, în state libere aşa este, într’un stat ca Ungaria, care este liber în toate privinţele, în a cărui le­gislativă se poate trage guvernul pentru fie­care pas la răspundere, în care fiecine este oehiu și ureebie să fiecare pas stă sub cea mai mare controlă, unde nu mai există se­cret înaintea presei: — într’un asemenea stat nu se poate atribui importanță proceselor de presă. Pentru câteva trase nu se lasă nimenea să fie închis, pentru­ că publi­cul rămâne indiferent în cas de condamnare, idea martiriului nu-­i excită pe scriitorii no­ştri să se bage în temniță. „Preste acest morb Ungaria a trecut. Timpul proceselor de presă a trecut, presa liberă­­l-a făcut să treacă, ca niste abnormi­­tăţi ale ei. Astăzi procesele de presă sânt mărginite la raporturile dintre oamenii pri­vaţi: ofensele şi calomniile formează obiectele proceselor de presă, „însă naţionalităţile patriei noastre mai sufer de această boală. Scriitori tineri, care nu cunosc lumea, mai sânt munciţi de idea de a deveni martiri naţionali, căci la ei mar­tiriul mai are valoare. Nu multă, însă are. Această generaţie de scriitori tineri ne­copţi încă nu stie, că puterea şi legea este o noţiune şi cine vatămă pe una, vatămă interesul public şi trebue să-­şi fee pe­deapsa. Şi cu ori­ce trase sforăitoare ar arunca presa naţionalităţilor, trebue să experiăm, că procesele de presă nu mai au efect nici asu­pra naţionalităţilor, pe poporul, din care face

Next