Tribuna, octombrie 1890 (Anul 7, nr. 223-248)

1890-10-14 / nr. 234

Anul YI Sibiu­), Duminecă 14(26 Octomvrie 1890 ABONAMENTELE Pentru Sibliu: 1 lună 85 cr., llt an 2 fl. 50 cr., */» an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu ÎS cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., */« an 3 fl. 50 cr., */, an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V, an 10 franci, l/1 an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru MNr. 234 INSERTIUNILE­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11, — Administraţia: Str. Cisnădiei 3 Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole r­efrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiuu, 13 Octomvrie v. Ne aflăm în ajunul conferenţei ge­nerale a partidului naţional. Poimâne se va deschide în sala istorică dela „împăratul Roman ”-­­ e­ru adunarea celor­ ce representă pe poporul românesc din Transilvania şi Ungaria. Din semnele ce s’au arătat până aci, din mişcarea ce a produs convoca­rea conferenţei preste tot locul unde se află Români, din numeroasele manifestaţiuni ce s’au făcut pentru această întrunire a bărbaţilor de încredere ai poporului fiecine va fi primit convingerea, că con­­ferenţa de poimâne a Românilor a fost o necesitate ce s’a impus. în toate cercurile poporului nos­tru s’a simţit trebuinţa, de a ne trage odată seamă cu situaţiunea, în care ne aflăm. Este deci un lucru firesc, dacă ochii tuturor se îndreaptă acum asupra representanţilor acestui popor, precât de leal, pe atât de asuprit. Nu nu­mai membrii partidului naţional, nu numai întreg poporul român privesce eu viu interes la această adunare, dar­ şi naţionalităţile neromâne din pa­trie, străinătatea chiar nu poate să ascundă importanţa ce-­i atribue adunării. Cu toţii stim, că aici se tractează de o însemnată cestiune. Nu puncte de program de o valoare problematică au să fie discutate, nu fusiuni şi îm­păcări formează ordinea de 4‘ a discu­­ţiunilor, ci este vorba ca Românii, ei înşişi, să-’şi tragă seamă, dacă mai simt în sine destulă putere pentru a resista atacurilor ce se îndreaptă din 4* 4* mai cu îndrăsneală asupra chiar fiinţei lor; să-’şi tragă seama, dacă ei pot să se mai afirme aici în ţeară ca un po­por cu limba sa, cu obiceiurile sale, cu cultura sa şi cu aspiraţiunile sale. Maghiarii, ajunşi prin împregiurâri particulare stăpânitorii patriei noastre, ţintesc la transformarea statului poli­glot într’un stat maghiar naţional. De sine se înţelege, că în realizarea acestui scop Maghiarii trebue să înfrângă pu­terea naţională a popoarelor nemaghiare din ţ­ară şi în prima linie a poporului român ca cel mai numeros şi cel mai resistent. Autonomia Transilvaniei a trebuit să fie suspendată, car’ legea na­ţionalităţilor delăturată şi s’au decretat legi excepţionale pentru a înăbuşi ori­ce afirmare a naţionalităţii poporului român. Pentru a se tăia rădăcinile unei desvoltări culturale naţionale, Ro­mânii au fost excluşi dela ori­ce func­ţiune de stat, ei au fost loviţi nu nu­mai în aşedâmintele lor de învăţământ, ci au fost opriţi a-­şi înfiinţa din averea lor proprie institute de cultură. Presa română, care în mod patriotic şi real a combătut măsurile de ma­­ghiarizare ale guvernului, bărbaţi frun­taşi ai poporului, care aveau curagiul civic, de a protesta contra neîndrep­­tăţirii poporului lor, cu toţii au fost traşi înaintea barei judecâtoresci şi arun­caţi în temniţă. Partidul naţional, care este identic cu poporul român, nu poate, precât timp el mai există, să privească în nepăsare la acest atentat ce se face cu atâta cu­tezanţă la limba şi naţionalitatea popo­rului, pe care îl representă şi din care s’a format. Importanţa ce se dă din toate păr­ţile hotărîrilor adunării generale de poi­mâne este deci foarte firească. Românii vreau să stie, dacă mai este aici în ţeară cu putinţă o luptă legală pentru apă­rarea drepturilor naţionale; neromânii din patrie vreau să scie, dacă ei pot conta în lupta lor la ajutorul valoros al Românilor. Maghiarii vreau să scie, dacă au să se lupte contra unui popor slab, care este neconsolit de îndreptă­ţirea sa de existenţă, sau are de a face cu un popor, care scie să-­şi apere sub toate împregiurările limba şi naţionali­tatea sa; monarchia întreagă vrea să scie, dacă Maghiarii sânt sau nu sânt destul de puternici pentru a schimba statul ungar poliglot într’un stat naţional ma­ghiar ; Coroana vrea să scie, dacă po­porul român, care a dat atâtea doverzi despre credinţa sa, se scie afirma cu destulă putere; străinătatea în sfîrşit vrea să scie, dacă Românii, aşezaţi la marginile orientale ale monarchiei habs­­burgice, representă sau nu represesentă un factor, cu care trebue socotit în po­litica puterilor mari apusene ! FOIŢA „TRIBUNE!“ Niţă Boboc. Novelă. Prelucrată şi localisată de Ioan Russu Abrudeanul. Acesta era numele tinărului literat din satul Suseni, înzestrat de la natură cu dar prusaic şi poetic, amuşa publicul când cu no­vele, când cu poesii. Niţă Boboc poseda o bogată fantasie, dar’ prelunga aceasta era și tare sârguincțos. Nu demult gatase o nouă novelă întitulată „V i s si r e a l i t a te“, și când mă întâlnii cu el, abia stete cinci minute de vorbă cu mine, deoare-ce — îmi spunea el, — se grăbeste spre casă, ca să revideze operatul ce număra tocmai 220 pagine de tipar. Niţă Boboc avea tot dreptul, căci dimineaţa tre­buia să expedeze manuscriptul editorului. Seara se apucase de lucru şi percurgea cu o deosebită atenţiune paginile „fătului seu“, care-­l costase o muncă intensivă de vre­o 4 luni de 4 ore. La posiţiunile dramatice sta şi se gândia foarte mult. Cu o voce curată citia proposiţiune de proposiţiune şi încerca să guste din impresiunea, pe care voia el să o facă asupra cititorului. într’aceea oarele treceau; petr­oleul din lampă scădea, şi când Boboc îşi isprăvise cu revisiunea, erau 2 oare după meciul nopţii, îşi ridicase ochii de pe manuscript şi proptindu-­şi capul cu mâna dreaptă, se puse pe gânduri. O grea melancolie îi cuprinse faţa şi iritat se sculă de pe şezutul seu şi traversă odaia cu paşi mari. „Şi tu“, grăi el, aruncându-’şi privirea pe manuscriptul de pe măsuţa de scris, „şi tu vei descrie soar­tea fraţilor tăi mai bă­trâni. Amăgitoare aprobare va însoţi păşirea ta în lume; vre-un articol binevoitor, proba­bil la îndemnul editorului, va saluta apari­ţiunea ta; vre-o câţiva cititori, poate chiar şi cititoare, vor mulţumi autorului strîngându -i mâna ... şi apoi . . . apoi­­ţi­ se va face şi ţie loc în biblioteci. Pentru acest scop am scormonit şi studiat eu focul sfânt al idealu­lui, nutrit în pieptul meu? Pentru aceasta te-am botezat eu „Vis şi realitate ?“ Pentru aceasta mă numesc eu Niţă Boboc ? „Ce bine este, că nu sunt arogant !“ „Adevărat! Zace ceva tragic în soartea celor mai multe cărţi, care trec ca şi o um­bră pe dinaintea publicului. Se pare, ca­ şi­­când ar suna din internul lor strigătul gla­diatorilor romani: „Fii binevenit, Ce­sar, te salută cei muritori!“ însă cu căr­ţile se întâmplă mai rău decât cu gladiatorii; ele mor, înainte de ce s’ar fi luptat. Când apar, germenul morţii ’i­’l aduc deodată cu ele în lume“. „O, dacă sobolii, pe care eu îi numesc bibliotecari, ar fi oameni de spirit, — ce epi­grame muşcătoare ar pute scrie! Ei primesc şi înregistrează pe copiii maselor. Ar trebui să se formuleze o n­o­uă r­ubr­ic­ă, aceea a morţilor din nascere, precum e caşul cu listele stărilor fa­miliare. Ce ironie amară pentru o carte cu le­gătură bogată şi gustoasă, cu scumpe figuri tăiate la aur, cu frumoasă hârtie velină, cu format nimerit şi elegant, cu un titlu potrivit şi recomandabil, care poate poartă data unui an următor, — de a se afla lângă tomurile roase de cari din secolii trecuţi şi de a-­şi zice: „Eu sânt cu un an, — cu o lună, — cu o 4* mai bătrână şi zac îngropată pre­­când celelalte de secoli stau lângă mine ne­muritoare şi înzestrate cu o frumseţă uimi­toare“. „Sânt aşadară şi cărţi nemuritoare, alese, care conduse de geniul omenesc, strălucind în lumină olimpică, cu faţa ceea ce am păşesc ca amici şi consolători ai generaţiunilor tre­cute şi viitoare?“ „Ce întrebare nebunească! Acolo este răspunsul“. Niţă Boboc stete în loc şi privi spre biblioteca sa, în mulţimea cărţilor sale află şi 20 sau 30 tomuri de acele, în care ade­­se­ori bucuros citia şi răsfoia. „Şi secretul unei puteri de vieaţă nici­odată sleite“, vorbia el mai departe, reluân­­du-­şi eară monologul seu, „cine ’mi-’l va des­coperi? Nu este vrednică de nemurire nici una din cărţile, care de un îndelungat timp stau prăvuite şi date uitării? Nici una dintre cărţile scrise astăzi nu va fi citită după o vreme mai scurtă? Trebue ca norocul, în­tâmplarea oarbă să-’şi exerciteze influenţa sa şi asupra gloriei? Sau doară măreţul şi răs­pânditul nume este într’adevăr un copil al meritului ? Şi dacă aceasta aşa este, de unde vine boarea, care ve păzesce pe voi, sem­i- zeilor, de putreziciune ? Din minte sau din inimă? Din jale sau din bucurie? Din iubire sau din ură? Din credinţă sau din îndoeală? Din odichnă sau din nelinişte? Cine poate spune aceasta!“ „E posibil, că preste tot nu există nici o lege, care să valoreze în acelaşi chip pentru tot omul şi care, sub presupuneri egale, se lase a se desvolta în mod egal floarea sufle­tului lui. Unul află prin adâncă cugetare, ceea­ ce pe altul îl învaţă dulcea nevinovăţie a inimii. Unui om isvorul inspiraţiunii sale este o durere simţitoare, o grea vătămare, răsbunare, chinul exilului şi ghimpele foa­metei; altuia îi cresc aripile fantasiei sale în o linişte adâncă, în sanctuarul casei, între glumele şi vorbele dulci ale copiilor sei. Unul se simte măreţ în speranţă, altul în îndoeală. Unul are trebuinţă de singurătatea şi stric­­teţa călugărului, altul de ceea a femeii, însă şi femeia nu însemnează pentru toţi una şi aceeaşi. Odată e­u a­m f i r ă , odată e Susană şi altă­dată Rusandă. Este spirit şi este materie. Pentru mulţi femeile sânt nimic, şi ei to­tuşi au lipsă de ele. Goethe şi Petrarca n’ar fi soitit să înceapă nimic cu iubirea ideală, care­­i-a fost destulă masei lui Petrarca. Satisfăcând, sub cele mai diferite raporturi, nesuferitelor criterii de artă, respingând şi batjocorind regulele tuturor şcoalelor, se nasce capul de operă, se nasce cartea nemuririi...“ Niţă Boboc se opri deodată în mijlocul odăii, aruncând niste priviri tare gânditoare; tăcu un moment şi apoi cuprins de noue cu­gete strigă: „Cartea nemuririi! N’ar trebui să se numească cu mai mult drept: foaia ne­muririi? Da, aici zace cheia la toate. O foaie, o singură foaie, asigură adese­ori vieaţa eternă a unei cărţi. Poate străluci în norocul sub­­ctor ca o sublimă rază de lumină; poate sfăşia inimi ca ţipetul unei mame, care îşi vede murind unicul copil; poate fi liniştită ca o noapte înstelată; furtunoasă ca un ocean furios; dulce ca o musică îndepărtată; puter­nică ca valurile mării ce se aruncă preste ţer­­muri; poate fi un imn sau un blăstem: nimic nu zace în aceasta. în această foaie au­torul a anatemisat în mod fermecător o parte a sufletului seu, sau mai bine dus, sufletul întregei omeniri. Și din causa aceasta, numai din causa aceasta nu poate să moară. — Foaia nemuririi — fericit este cine o a scris! Farmecul lui se reflectează și asupra altora. Dacă acesta lipsesce, atunci mergi şi aruncă-’ţi opul sau­­ţi-’l rupe ca pe niste hârtii nefolositoare. Dacă însă nu lipsesce, atunci grijesce-’l şi dă-’ţi insuinţa, ca să stră­lucească în o lumină neperitoare“. „Multe cărţi sânt în această bibliotecă! Multe, multe! Dar’ toate sânt date uitării, toate sânt aruncate prada morţii, pentru­ că li-a lipsit: foaia nemuririi“. „Durere! Foaia nemuririi“, con­tinuă tânărul Niţă Boboc cu o descuragiare dureroasă, „nu se află nici între aceste 220 pagine, care mâne trebue date spre tipărire. Nu este între aceste, nu este între cele scrise mai înainte şi nu va fi nici între cele­ ce le voiu scrie în viitor . . . Oare să n’am eu parte de foaia nemuririi?.... Dacă voiu reviola încă odată lucrul .... sau dacă îmi suride norocul cu publicarea unei poesii..........“ Era obosit Niţă Boboc de atâta sbu­­ciumare şi resgândire. Dar’ cu toate aceste se duse la măsuţa de scris, deschise pultul şi luă un vraf de hârtii, bine­înţeles, toate pline de poesii. Căută, căută Niţă Boboc aproape 20 minute, pănâ­ ce dădu de poesia cea mai recentă, scrisă într’un moment de mare in­spiraţi­une, începu a o citi cu voce lină şi se puse pe gânduri când ajunse la următoarea strofă: „Cumpăna fântânii de necon­tenit vîrteji­u La scârţăituri grozave dădea adese prilegiu; Din cornuri sună boarii şi din biciuri ei plesnesc, Vitele toate s’adună şi pe câmpii se gonesc“. — Nu-’i plăcea lui Boboc. Şi nu-­i plăcea, căci vedea, că şi cu astfel de pasteluri nu-’şi poate câştiga foaia nemuririi. In acest moment petroleul din lampă era pe gătate, lumina se stinse şi un miros neplăcut umplu odaia. Niţă Boboc, trezit din visurile sale şi adus la vieaţa reală prin mirosul greu, căută pipăind după un chibrit. Aprinse o lumină şi se uită la orologiu. Trecuse patru oare. Pentru Niţă Boboc, care mânca, bea şi dormia regulat, timpul era prea înaintat; se puse deci în pat şi preste puţin timp trecu iarăşi în lumea visurilor, dar, de astă­­dată în lumea visurilor, pe care omul le are în somn. Foaia nemuririi a rămas nescrisă, dar’ nescrisă piatra vecie, căci Niţă Boboc s’a convins în decursul luptelor vieţii, că totul e spoeală şi deşertăciune!! Sfintem deci în drept a aştepta dela conferenţa bărbaţilor de încredere ai partidului ce se întrunesce poimâne în oraşul ospital al Sibiiului, ca să cum­pănească cu seriositatea cuvenită toate împregiurările şi să fee cu chibzueala tradiţională a Românului, dar­ totodată şi cu resoluţiune bărbătească hotârî­­rile sale. Aceste hotărîri ale conferenţei, ori­care ar fi ele, trebue să aibă pentru ori-şi-cine îndoită valoare, căci nici­odată ca acum partidul naţional român n’a fost străbătut de puterea concordiei, nici-odată n’a fost el aşa strîns la un loc, nici-odată aşa închiegat ca astăcji, în ajunul conferenţei convocate la Si­­biiu pe 27 şi 28 Octomvrie a. c. Această concordie admirabilă, ea singură pentru sine, ne dă nouă Ro­mânilor încredere, ne dă vieaţă, ne dă putere, car’ asupra adversarilor noştri şi asupra celor-ce privesc la mişcările noas­tre, nu va lipsi a face efectul cu­venit. Aşteptăm dar’ în linişte şi cu în­credere resultatele conferenţei partidului naţional de poimâne. .. Gestiunea româna Ce nedrepţi mai putem fi şi noi Românii! Ne plângem neîncetat asupra concetăţenilor noştri maghiari, că ne asupresc şi vor să ne desnaţionaliseze. Toate plângerile noastre sunt tot atâtea injurii faţă cu concetăţenii noş­tri maghiari. Nu că să ne asuprească, nu că să ne desnaţionaliseze. Ei ne spun, că ei au reînviat literatura ro­mână. Tot ei au contribuit la renas­­cerea românismului, trimiţând preste Carpaţi, în trecut şi în present, mii şi iarăşi mii de apostoli pentru propaga­rea aceluia. Dar mai tânjiu, după în­sufleţirea neamului românesc dincolo şi dincoace, s’au pus cu tot adinsul tot ei să ne deprindă şi cu idea „daco-ro­mânismului“. Daco-românismul,­­fic& cine ce va ură, dar’ aşa cum îl în­tâlnim în presa maghiară n’a fost şi nu este product românesc, în fine, după­ ce au familiarizat pe Români din destul prin articoli de­­fiare, prin disertaţiuni şi broşuri, cu idea daco-românismului, ca să nu se arete staţionări, îi fac cunoscuţi şi cu „cestiune română Ei bine, ce mai vor Românii? Va crede cineva, că toată treaba cu cestiunea română, ca şi cu „daco­­românismul“, este numai o şagă. Deloc nu. Căci: „De e şagă Nu ’mi-e dragă“. Sunt zeci de ani, de când ni­ se tot cântă, ni­ se sbiară în urechi: „Daco-România, daco-românism “. O pantlică colorată în pălăria unui Român, un cântec mai modern din gura lui, un articol mai accentuat în vre-un siiar românesc, pănă şi în cărţile de şcoală, dacă ocupă vre-o biografie sau vre­o baladă mai românească, sânt tot atâtea urme de „daco-românism“. Şi treaba aceasta trebue că datează de­mult. Se vede, că frica de fantoma daco-românismului a intrat de mult în oasele concetăţenilor noştri. Până şi nemu­ritorului Nicolae Urs Horea, care intervenise pentru conaţionalii sei apă­saţi,­­i­ se atribuise tendenţe daco-roma­­nistice. Cu toate­ că este ea şi sigur, că lui nici prin minte nu­­i-a putut trece idea Daco-României. Moşii şi strămoşii acelora, cărora le sare somnul îndată­ ce gândesc la „Daco- România“, se vede, că tot din causa aceasta au pătimit şi ei de insomnie. Şi ca să-­şi justifice temerea şi frica, au plăsmuit pănă şi medalii cu inscrip­­ţiuni, în care din un ţeran ca toţi ţe­­ranii se face un „Hex Daciae!11 Este adevărat, că Intr’o sută de ani s’a tocit binişor idea Daco-României. Nu e mai puţin adevărat însă, că ea şi a­ji are putere magică asupra celor­ ce se tem şi li-e frică de dînsa. De aceea o şi scot la iveală, de câte­ ori ţin, că e de lipsă să ape­leze la puterea statului, ca să li­ se mai aşepte frica şi spaima nemotivată, şi de câte­ ori vor să facă vre-o presiune cu dînsa. Numai pe Români tot nu-’i scoate din sărită. Lasă în pace pe toţi fricoşii să o viseze cât şi cum le place. Au spus Românii, ce e drept, destul, că şi temerea şi frica sânt zadarnice. Dar, crezământ nu au avut şi nu au nici acum. Temătorii şi fricoşii răspund Românilor. Nu vă credem, pentru­ că dacă noi eram în locul vostru, demult umblam, chiar şi cu punere de cap, să o realizăm. Acum, că Românii au rămas şi ră­mân sur­ji la toate ispitele cu „Daco- România“, au cugetat, se vede, aceia, care se tem de Daco-România, să fie refugiu la altceva acea fantomă, tot aşa de străin Românilor. Au inventat deci ,,cestiunea română“ aşa cum­­şi-o închipuesc tot domnii temători şi fricoşii. Şi lucru minunat! Inventatorul şi propagatorul cel dintâiu, precât ne este cunoscut, este un organ oficios al gu­vernului unguresc. Cititorii noştri cunosc articolul repro­dus alaltăieri şi de noi după „Kolozsvár“ din Cluj, în care, între altele, s’a scris, că „Românii voesc să stoarcă dela Maghiari concesiuni“. „Ei (Românii) cred, că aşa, pe calea intimidării se vor pută începe ne­gocieri cu Maghiarii în ce priveste cestiunea română“. Cât de pe colo se vede ce vrea oficiosul şi cu invenţiunea cea nouă. Insinuă la guvern şi de altă parte cu­getă, că dacă „Daco-România“ nu a avut pentru Români lipiciul de a-ş i scoate din sărită, doar’, doar’ va fi mai atrăgătoare „cestiunea română“. Combinaţiunea e destul de şireată. Atrage atenţiunea guvernului, ca dacă vor cădă Românii în cursă, iute să pună mâna pe ei. Muncă şi trudă zadarnică. Românii au să primească cu aceeaşi răceală şi ispita cea nouă, ca şi ispitele cele vechi. Şi altcum nici că se poate. Pe Români nu­­i-a putut momi „Daco-România“ cum ’şi-o închipuesc concetăţenii noştri maghiari, pentru­ că n’au lipsă de dînsa. Ei sânt mulţu­miţi cu „Daco-România“ cum au mo­ştenit-o de secoli şi pe care vor să o aibă şi să o lase moştenire fără de a veni în conflict cu datorinţele, care­­şi­ le datoresc lor, şi şi cu realitatea lor cătră suveranitatea Coroanei legale. Tot aşa se are lucrul şi cu „ces­tiunea română“, pe care, în zadar îşi bat capul miniştri vânători de popularitate

Next