Tribuna, octombrie 1890 (Anul 7, nr. 223-248)
1890-10-14 / nr. 234
Anul YI Sibiu), Duminecă 14(26 Octomvrie 1890 ABONAMENTELE Pentru Sibliu: 1 lună 85 cr., llt an 2 fl. 50 cr., */» an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu ÎS cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., */« an 3 fl. 50 cr., */, an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V, an 10 franci, l/1 an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru MNr. 234 INSERTIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11, — Administraţia: Str. Cisnădiei 3 Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole refrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiuu, 13 Octomvrie v. Ne aflăm în ajunul conferenţei generale a partidului naţional. Poimâne se va deschide în sala istorică dela „împăratul Roman ”- eru adunarea celor ce representă pe poporul românesc din Transilvania şi Ungaria. Din semnele ce s’au arătat până aci, din mişcarea ce a produs convocarea conferenţei preste tot locul unde se află Români, din numeroasele manifestaţiuni ce s’au făcut pentru această întrunire a bărbaţilor de încredere ai poporului fiecine va fi primit convingerea, că conferenţa de poimâne a Românilor a fost o necesitate ce s’a impus. în toate cercurile poporului nostru s’a simţit trebuinţa, de a ne trage odată seamă cu situaţiunea, în care ne aflăm. Este deci un lucru firesc, dacă ochii tuturor se îndreaptă acum asupra representanţilor acestui popor, precât de leal, pe atât de asuprit. Nu numai membrii partidului naţional, nu numai întreg poporul român privesce eu viu interes la această adunare, dar şi naţionalităţile neromâne din patrie, străinătatea chiar nu poate să ascundă importanţa ce-i atribue adunării. Cu toţii stim, că aici se tractează de o însemnată cestiune. Nu puncte de program de o valoare problematică au să fie discutate, nu fusiuni şi împăcări formează ordinea de 4‘ a discuţiunilor, ci este vorba ca Românii, ei înşişi, să-’şi tragă seamă, dacă mai simt în sine destulă putere pentru a resista atacurilor ce se îndreaptă din 4* 4* mai cu îndrăsneală asupra chiar fiinţei lor; să-’şi tragă seama, dacă ei pot să se mai afirme aici în ţeară ca un popor cu limba sa, cu obiceiurile sale, cu cultura sa şi cu aspiraţiunile sale. Maghiarii, ajunşi prin împregiurâri particulare stăpânitorii patriei noastre, ţintesc la transformarea statului poliglot într’un stat maghiar naţional. De sine se înţelege, că în realizarea acestui scop Maghiarii trebue să înfrângă puterea naţională a popoarelor nemaghiare din ţară şi în prima linie a poporului român ca cel mai numeros şi cel mai resistent. Autonomia Transilvaniei a trebuit să fie suspendată, car’ legea naţionalităţilor delăturată şi s’au decretat legi excepţionale pentru a înăbuşi orice afirmare a naţionalităţii poporului român. Pentru a se tăia rădăcinile unei desvoltări culturale naţionale, Românii au fost excluşi dela orice funcţiune de stat, ei au fost loviţi nu numai în aşedâmintele lor de învăţământ, ci au fost opriţi a-şi înfiinţa din averea lor proprie institute de cultură. Presa română, care în mod patriotic şi real a combătut măsurile de maghiarizare ale guvernului, bărbaţi fruntaşi ai poporului, care aveau curagiul civic, de a protesta contra neîndreptăţirii poporului lor, cu toţii au fost traşi înaintea barei judecâtoresci şi aruncaţi în temniţă. Partidul naţional, care este identic cu poporul român, nu poate, precât timp el mai există, să privească în nepăsare la acest atentat ce se face cu atâta cutezanţă la limba şi naţionalitatea poporului, pe care îl representă şi din care s’a format. Importanţa ce se dă din toate părţile hotărîrilor adunării generale de poimâne este deci foarte firească. Românii vreau să stie, dacă mai este aici în ţeară cu putinţă o luptă legală pentru apărarea drepturilor naţionale; neromânii din patrie vreau să scie, dacă ei pot conta în lupta lor la ajutorul valoros al Românilor. Maghiarii vreau să scie, dacă au să se lupte contra unui popor slab, care este neconsolit de îndreptăţirea sa de existenţă, sau are de a face cu un popor, care scie să-şi apere sub toate împregiurările limba şi naţionalitatea sa; monarchia întreagă vrea să scie, dacă Maghiarii sânt sau nu sânt destul de puternici pentru a schimba statul ungar poliglot într’un stat naţional maghiar ; Coroana vrea să scie, dacă poporul român, care a dat atâtea doverzi despre credinţa sa, se scie afirma cu destulă putere; străinătatea în sfîrşit vrea să scie, dacă Românii, aşezaţi la marginile orientale ale monarchiei habsburgice, representă sau nu represesentă un factor, cu care trebue socotit în politica puterilor mari apusene ! FOIŢA „TRIBUNE!“ Niţă Boboc. Novelă. Prelucrată şi localisată de Ioan Russu Abrudeanul. Acesta era numele tinărului literat din satul Suseni, înzestrat de la natură cu dar prusaic şi poetic, amuşa publicul când cu novele, când cu poesii. Niţă Boboc poseda o bogată fantasie, dar’ prelunga aceasta era și tare sârguincțos. Nu demult gatase o nouă novelă întitulată „V i s si r e a l i t a te“, și când mă întâlnii cu el, abia stete cinci minute de vorbă cu mine, deoare-ce — îmi spunea el, — se grăbeste spre casă, ca să revideze operatul ce număra tocmai 220 pagine de tipar. Niţă Boboc avea tot dreptul, căci dimineaţa trebuia să expedeze manuscriptul editorului. Seara se apucase de lucru şi percurgea cu o deosebită atenţiune paginile „fătului seu“, care-l costase o muncă intensivă de vreo 4 luni de 4 ore. La posiţiunile dramatice sta şi se gândia foarte mult. Cu o voce curată citia proposiţiune de proposiţiune şi încerca să guste din impresiunea, pe care voia el să o facă asupra cititorului. într’aceea oarele treceau; petroleul din lampă scădea, şi când Boboc îşi isprăvise cu revisiunea, erau 2 oare după meciul nopţii, îşi ridicase ochii de pe manuscript şi proptindu-şi capul cu mâna dreaptă, se puse pe gânduri. O grea melancolie îi cuprinse faţa şi iritat se sculă de pe şezutul seu şi traversă odaia cu paşi mari. „Şi tu“, grăi el, aruncându-’şi privirea pe manuscriptul de pe măsuţa de scris, „şi tu vei descrie soartea fraţilor tăi mai bătrâni. Amăgitoare aprobare va însoţi păşirea ta în lume; vre-un articol binevoitor, probabil la îndemnul editorului, va saluta apariţiunea ta; vre-o câţiva cititori, poate chiar şi cititoare, vor mulţumi autorului strîngându -i mâna ... şi apoi . . . apoiţi se va face şi ţie loc în biblioteci. Pentru acest scop am scormonit şi studiat eu focul sfânt al idealului, nutrit în pieptul meu? Pentru aceasta te-am botezat eu „Vis şi realitate ?“ Pentru aceasta mă numesc eu Niţă Boboc ? „Ce bine este, că nu sunt arogant !“ „Adevărat! Zace ceva tragic în soartea celor mai multe cărţi, care trec ca şi o umbră pe dinaintea publicului. Se pare, ca şicând ar suna din internul lor strigătul gladiatorilor romani: „Fii binevenit, Cesar, te salută cei muritori!“ însă cu cărţile se întâmplă mai rău decât cu gladiatorii; ele mor, înainte de ce s’ar fi luptat. Când apar, germenul morţii ’i’l aduc deodată cu ele în lume“. „O, dacă sobolii, pe care eu îi numesc bibliotecari, ar fi oameni de spirit, — ce epigrame muşcătoare ar pute scrie! Ei primesc şi înregistrează pe copiii maselor. Ar trebui să se formuleze o nouă rubrică, aceea a morţilor din nascere, precum e caşul cu listele stărilor familiare. Ce ironie amară pentru o carte cu legătură bogată şi gustoasă, cu scumpe figuri tăiate la aur, cu frumoasă hârtie velină, cu format nimerit şi elegant, cu un titlu potrivit şi recomandabil, care poate poartă data unui an următor, — de a se afla lângă tomurile roase de cari din secolii trecuţi şi de a-şi zice: „Eu sânt cu un an, — cu o lună, — cu o 4* mai bătrână şi zac îngropată precând celelalte de secoli stau lângă mine nemuritoare şi înzestrate cu o frumseţă uimitoare“. „Sânt aşadară şi cărţi nemuritoare, alese, care conduse de geniul omenesc, strălucind în lumină olimpică, cu faţa ceea ce am păşesc ca amici şi consolători ai generaţiunilor trecute şi viitoare?“ „Ce întrebare nebunească! Acolo este răspunsul“. Niţă Boboc stete în loc şi privi spre biblioteca sa, în mulţimea cărţilor sale află şi 20 sau 30 tomuri de acele, în care adeseori bucuros citia şi răsfoia. „Şi secretul unei puteri de vieaţă niciodată sleite“, vorbia el mai departe, reluându-şi eară monologul seu, „cine ’mi-’l va descoperi? Nu este vrednică de nemurire nici una din cărţile, care de un îndelungat timp stau prăvuite şi date uitării? Nici una dintre cărţile scrise astăzi nu va fi citită după o vreme mai scurtă? Trebue ca norocul, întâmplarea oarbă să-’şi exerciteze influenţa sa şi asupra gloriei? Sau doară măreţul şi răspânditul nume este într’adevăr un copil al meritului ? Şi dacă aceasta aşa este, de unde vine boarea, care ve păzesce pe voi, semi- zeilor, de putreziciune ? Din minte sau din inimă? Din jale sau din bucurie? Din iubire sau din ură? Din credinţă sau din îndoeală? Din odichnă sau din nelinişte? Cine poate spune aceasta!“ „E posibil, că preste tot nu există nici o lege, care să valoreze în acelaşi chip pentru tot omul şi care, sub presupuneri egale, se lase a se desvolta în mod egal floarea sufletului lui. Unul află prin adâncă cugetare, ceea ce pe altul îl învaţă dulcea nevinovăţie a inimii. Unui om isvorul inspiraţiunii sale este o durere simţitoare, o grea vătămare, răsbunare, chinul exilului şi ghimpele foametei; altuia îi cresc aripile fantasiei sale în o linişte adâncă, în sanctuarul casei, între glumele şi vorbele dulci ale copiilor sei. Unul se simte măreţ în speranţă, altul în îndoeală. Unul are trebuinţă de singurătatea şi stricteţa călugărului, altul de ceea a femeii, însă şi femeia nu însemnează pentru toţi una şi aceeaşi. Odată eu am f i r ă , odată e Susană şi altădată Rusandă. Este spirit şi este materie. Pentru mulţi femeile sânt nimic, şi ei totuşi au lipsă de ele. Goethe şi Petrarca n’ar fi soitit să înceapă nimic cu iubirea ideală, carei-a fost destulă masei lui Petrarca. Satisfăcând, sub cele mai diferite raporturi, nesuferitelor criterii de artă, respingând şi batjocorind regulele tuturor şcoalelor, se nasce capul de operă, se nasce cartea nemuririi...“ Niţă Boboc se opri deodată în mijlocul odăii, aruncând niste priviri tare gânditoare; tăcu un moment şi apoi cuprins de noue cugete strigă: „Cartea nemuririi! N’ar trebui să se numească cu mai mult drept: foaia nemuririi? Da, aici zace cheia la toate. O foaie, o singură foaie, asigură adeseori vieaţa eternă a unei cărţi. Poate străluci în norocul subctor ca o sublimă rază de lumină; poate sfăşia inimi ca ţipetul unei mame, care îşi vede murind unicul copil; poate fi liniştită ca o noapte înstelată; furtunoasă ca un ocean furios; dulce ca o musică îndepărtată; puternică ca valurile mării ce se aruncă preste ţermuri; poate fi un imn sau un blăstem: nimic nu zace în aceasta. în această foaie autorul a anatemisat în mod fermecător o parte a sufletului seu, sau mai bine dus, sufletul întregei omeniri. Și din causa aceasta, numai din causa aceasta nu poate să moară. — Foaia nemuririi — fericit este cine o a scris! Farmecul lui se reflectează și asupra altora. Dacă acesta lipsesce, atunci mergi şi aruncă-’ţi opul sauţi-’l rupe ca pe niste hârtii nefolositoare. Dacă însă nu lipsesce, atunci grijesce-’l şi dă-’ţi insuinţa, ca să strălucească în o lumină neperitoare“. „Multe cărţi sânt în această bibliotecă! Multe, multe! Dar’ toate sânt date uitării, toate sânt aruncate prada morţii, pentru că li-a lipsit: foaia nemuririi“. „Durere! Foaia nemuririi“, continuă tânărul Niţă Boboc cu o descuragiare dureroasă, „nu se află nici între aceste 220 pagine, care mâne trebue date spre tipărire. Nu este între aceste, nu este între cele scrise mai înainte şi nu va fi nici între cele ce le voiu scrie în viitor . . . Oare să n’am eu parte de foaia nemuririi?.... Dacă voiu reviola încă odată lucrul .... sau dacă îmi suride norocul cu publicarea unei poesii..........“ Era obosit Niţă Boboc de atâta sbuciumare şi resgândire. Dar’ cu toate aceste se duse la măsuţa de scris, deschise pultul şi luă un vraf de hârtii, bineînţeles, toate pline de poesii. Căută, căută Niţă Boboc aproape 20 minute, pănâ ce dădu de poesia cea mai recentă, scrisă într’un moment de mare inspiraţiune, începu a o citi cu voce lină şi se puse pe gânduri când ajunse la următoarea strofă: „Cumpăna fântânii de necontenit vîrtejiu La scârţăituri grozave dădea adese prilegiu; Din cornuri sună boarii şi din biciuri ei plesnesc, Vitele toate s’adună şi pe câmpii se gonesc“. — Nu-’i plăcea lui Boboc. Şi nu-i plăcea, căci vedea, că şi cu astfel de pasteluri nu-’şi poate câştiga foaia nemuririi. In acest moment petroleul din lampă era pe gătate, lumina se stinse şi un miros neplăcut umplu odaia. Niţă Boboc, trezit din visurile sale şi adus la vieaţa reală prin mirosul greu, căută pipăind după un chibrit. Aprinse o lumină şi se uită la orologiu. Trecuse patru oare. Pentru Niţă Boboc, care mânca, bea şi dormia regulat, timpul era prea înaintat; se puse deci în pat şi preste puţin timp trecu iarăşi în lumea visurilor, dar, de astădată în lumea visurilor, pe care omul le are în somn. Foaia nemuririi a rămas nescrisă, dar’ nescrisă piatra vecie, căci Niţă Boboc s’a convins în decursul luptelor vieţii, că totul e spoeală şi deşertăciune!! Sfintem deci în drept a aştepta dela conferenţa bărbaţilor de încredere ai partidului ce se întrunesce poimâne în oraşul ospital al Sibiiului, ca să cumpănească cu seriositatea cuvenită toate împregiurările şi să fee cu chibzueala tradiţională a Românului, dar totodată şi cu resoluţiune bărbătească hotârîrile sale. Aceste hotărîri ale conferenţei, oricare ar fi ele, trebue să aibă pentru ori-şi-cine îndoită valoare, căci niciodată ca acum partidul naţional român n’a fost străbătut de puterea concordiei, nici-odată n’a fost el aşa strîns la un loc, nici-odată aşa închiegat ca astăcji, în ajunul conferenţei convocate la Sibiiu pe 27 şi 28 Octomvrie a. c. Această concordie admirabilă, ea singură pentru sine, ne dă nouă Românilor încredere, ne dă vieaţă, ne dă putere, car’ asupra adversarilor noştri şi asupra celor-ce privesc la mişcările noastre, nu va lipsi a face efectul cuvenit. Aşteptăm dar’ în linişte şi cu încredere resultatele conferenţei partidului naţional de poimâne. .. Gestiunea româna Ce nedrepţi mai putem fi şi noi Românii! Ne plângem neîncetat asupra concetăţenilor noştri maghiari, că ne asupresc şi vor să ne desnaţionaliseze. Toate plângerile noastre sunt tot atâtea injurii faţă cu concetăţenii noştri maghiari. Nu că să ne asuprească, nu că să ne desnaţionaliseze. Ei ne spun, că ei au reînviat literatura română. Tot ei au contribuit la renascerea românismului, trimiţând preste Carpaţi, în trecut şi în present, mii şi iarăşi mii de apostoli pentru propagarea aceluia. Dar mai tânjiu, după însufleţirea neamului românesc dincolo şi dincoace, s’au pus cu tot adinsul tot ei să ne deprindă şi cu idea „daco-românismului“. Daco-românismul,fic& cine ce va ură, dar’ aşa cum îl întâlnim în presa maghiară n’a fost şi nu este product românesc, în fine, după ce au familiarizat pe Români din destul prin articoli defiare, prin disertaţiuni şi broşuri, cu idea daco-românismului, ca să nu se arete staţionări, îi fac cunoscuţi şi cu „cestiune română Ei bine, ce mai vor Românii? Va crede cineva, că toată treaba cu cestiunea română, ca şi cu „dacoromânismul“, este numai o şagă. Deloc nu. Căci: „De e şagă Nu ’mi-e dragă“. Sunt zeci de ani, de când ni se tot cântă, ni se sbiară în urechi: „Daco-România, daco-românism “. O pantlică colorată în pălăria unui Român, un cântec mai modern din gura lui, un articol mai accentuat în vre-un siiar românesc, pănă şi în cărţile de şcoală, dacă ocupă vre-o biografie sau vreo baladă mai românească, sânt tot atâtea urme de „daco-românism“. Şi treaba aceasta trebue că datează demult. Se vede, că frica de fantoma daco-românismului a intrat de mult în oasele concetăţenilor noştri. Până şi nemuritorului Nicolae Urs Horea, care intervenise pentru conaţionalii sei apăsaţi,i se atribuise tendenţe daco-romanistice. Cu toate că este ea şi sigur, că lui nici prin minte nui-a putut trece idea Daco-României. Moşii şi strămoşii acelora, cărora le sare somnul îndată ce gândesc la „Daco- România“, se vede, că tot din causa aceasta au pătimit şi ei de insomnie. Şi ca să-şi justifice temerea şi frica, au plăsmuit pănă şi medalii cu inscripţiuni, în care din un ţeran ca toţi ţeranii se face un „Hex Daciae!11 Este adevărat, că Intr’o sută de ani s’a tocit binişor idea Daco-României. Nu e mai puţin adevărat însă, că ea şi aji are putere magică asupra celor ce se tem şi li-e frică de dînsa. De aceea o şi scot la iveală, de câte ori ţin, că e de lipsă să apeleze la puterea statului, ca să li se mai aşepte frica şi spaima nemotivată, şi de câte ori vor să facă vre-o presiune cu dînsa. Numai pe Români tot nu-’i scoate din sărită. Lasă în pace pe toţi fricoşii să o viseze cât şi cum le place. Au spus Românii, ce e drept, destul, că şi temerea şi frica sânt zadarnice. Dar, crezământ nu au avut şi nu au nici acum. Temătorii şi fricoşii răspund Românilor. Nu vă credem, pentru că dacă noi eram în locul vostru, demult umblam, chiar şi cu punere de cap, să o realizăm. Acum, că Românii au rămas şi rămân surji la toate ispitele cu „Daco- România“, au cugetat, se vede, aceia, care se tem de Daco-România, să fie refugiu la altceva acea fantomă, tot aşa de străin Românilor. Au inventat deci ,,cestiunea română“ aşa cumşi-o închipuesc tot domnii temători şi fricoşii. Şi lucru minunat! Inventatorul şi propagatorul cel dintâiu, precât ne este cunoscut, este un organ oficios al guvernului unguresc. Cititorii noştri cunosc articolul reprodus alaltăieri şi de noi după „Kolozsvár“ din Cluj, în care, între altele, s’a scris, că „Românii voesc să stoarcă dela Maghiari concesiuni“. „Ei (Românii) cred, că aşa, pe calea intimidării se vor pută începe negocieri cu Maghiarii în ce priveste cestiunea română“. Cât de pe colo se vede ce vrea oficiosul şi cu invenţiunea cea nouă. Insinuă la guvern şi de altă parte cugetă, că dacă „Daco-România“ nu a avut pentru Români lipiciul de a-ş i scoate din sărită, doar’, doar’ va fi mai atrăgătoare „cestiunea română“. Combinaţiunea e destul de şireată. Atrage atenţiunea guvernului, ca dacă vor cădă Românii în cursă, iute să pună mâna pe ei. Muncă şi trudă zadarnică. Românii au să primească cu aceeaşi răceală şi ispita cea nouă, ca şi ispitele cele vechi. Şi altcum nici că se poate. Pe Români nui-a putut momi „Daco-România“ cum ’şi-o închipuesc concetăţenii noştri maghiari, pentru că n’au lipsă de dînsa. Ei sânt mulţumiţi cu „Daco-România“ cum au moştenit-o de secoli şi pe care vor să o aibă şi să o lase moştenire fără de a veni în conflict cu datorinţele, careşi le datoresc lor, şi şi cu realitatea lor cătră suveranitatea Coroanei legale. Tot aşa se are lucrul şi cu „cestiunea română“, pe care, în zadar îşi bat capul miniştri vânători de popularitate