Tribuna, decembrie 1890 (Anul 7, nr. 274-296)

1890-12-08 / nr. 279

Anul VII Sibiiu, Sâmbătă 8|20 Decemvrie 1890 ABONAMENTELE Pentru, Sibliu: 1 lună 85 cr., l/s an 2 fl. 50 cr., l/* an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr., l/s an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V, an 10 franci, l­a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru Nr. 279 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 7 Decemvrie st. v. (A) „Stat naţional maghiar1*, dată parola zilei, care 0 atut*» care ° citesci în toate părţile locuite de concetăţenii noştri maghiari şi pănă unde pătrunde ecoul presei lor. Dar’ ce facem noi parolă ? Idea de stat naţional maghiar pen­tru concetăţenii noştri maghiari a de­venit dogmă politică. Dogmă în care ei cred mai tare decât în ori­care alta. Cred, fiindcă o doresc, şi apoi, vorba Germanului, ce doresce omul, crede bu­curos. Noi am fost aruncat acum nu de­mult întrebarea, dacă aceia, care au pus idea aceasta în curs, ’şi-au tras seama ce voesc cu dorinţa lor? Nici ei nu­­şi-au tras seama, cu atât mai puţin ,şi-o trag aceia, care sunt dedaţi a jura in verba magistri. Şi de aceştia sunt foarte mulţi, aproape totalitatea concetăţenilor maghiari. Ca­ şi­ când un stat naţional ar fi aşa lesne de făcut. Bărbaţii politici ai concetăţenilor noştri maghiari, când au dat nascere ideii de stat maghiar, n’au fost deloc în clar cu dorinţa şi în fine cu voinţa lor. Mai nainte de toate în general se vede, că n’au idee despre modul cum se fac statele naţionale; în special se vede, că ei nu s’au gândit la toate consecven­­ţele încercării de a realiza idei de stat naţional maghiar. Din cele­ ce aflăm scris în presa maghiară, grandomania întunecă conce­tăţenilor maghiari cugetarea sănătoasă. Chiorînd la Francia, la Italia şi la Ger­mania ei cred, că nu e lucru mare a crea un stat naţional. Sigur că ei zac, că aşa cum e l-au creat Francezii, Ita­lienii şi Germanii îl crează şi ei. Pun la cale învăţarea limbii maghiare în ţe­­rile unguresci, aşa încât toţi locuitorii să stie în scurt timp vorbi limba ma­ghiară şi statul maghiar e gata. Un lucru bagatel. Numai două din trei părţi ale poporaţiunii regatului unguresc să facă lucrul acesta uşor, căci una din trei părţi­­l-a făcut mai demult. Temperamentul uşuratec al bărba­ţilor politici maghiari toate le face în idee, pentru­ că el nu-­şi face so­coteala cu greutăţile, care are să le întimpine la punerea ideii în practică. Se scrie neîncetat, se vorbesce în par­lament, în reuniuni şi în societăţi pri­vate, pănă şi în conversaţiuni prin re­staurante şi cafenele, că are să se facă stat naţional maghiar. Toată droaia cu capetele inferbenţate de „marea“ idee însă nu-­şi pune întrebarea: cum are să se facă lucrul acesta în ţerile un­guresci? Va merge el tot aşa de uşor cum a mers în Francia, în Italia şi în Germania? Mai puţin se vede că se întreabă oamenii concetăţenilor maghiari, îmbă­taţi de idea naţionalisării statului un­guresc, cu cine vor ei să facă statul naţional maghiar. Pare­ câ îşi fac dîn­­şii, că n’au decât să strige odată un „teremtette“ răstit Românilor, Germa­nilor şi Slavilor şi statul naţional ma­ghiar are să fie pus în picioare. Noi putem spune hotărît, că păcat de moarte comit faţă cu statul ungu­resc toţi câţi, fiind ei nechibzuiţi, mai nebunesc şi pe alţii cu lucruri în­chipuite şi, după starea actuală a lu­crurilor, nerealisabile. N’are să se facă stat naţional ma­ghiar din statul unguresc nici acum, nici mai tâziu, precum nu s’a făcut nici pănă acum. Lipsesc toate condi­­ţiunile spre sfîrşitul acesta. De aceea n’are să se facă din ţerile unguresci stat naţional maghiar, nici precum s’a făcut francez în Francia, nici precum s’a făcut italian în Italia, nici german în Germania, înainte de toate lipsesce omogeni­tatea de rasă. Ear’ încât în privinţa aceasta ar umbla cineva să facă com­­paraţiuni cu Francia, cu Italia şi cu Germania, care au asimilat fragmente de proporţiuni străine, trebue să mai stie, că alta a fost acolo şi alta este aici poporaţiunea. Acolo cei mulţi au asimilat şi mai asimilează pe cei puţini, aici cei puţini cugetă că vor asimila pe cei mulţi; cugetă că broasca va în­ghiţi cămila sau cămilele. Ceea­ ce, afară că e imposibil, mai e şi ridicol Dar, dacă Maghiarilor le lipsesce omogenitatea de rasă în raport cu po­poarele, pe care voesc să le asimileze, şi le mai lipsesc şi superioritatea numă­rului, au ei putere atractivă, cărei să nu-­i poată resista nici unul din popoa­rele conlocuitoare? De aşa ceva nici vorbă nu poate să fie. Putere respingătoare, da. Pen­tru­ că oamenii politici ai Maghiarilor prea se îmbie cu dragostea maghiară, prea se impun şi vor să forţeze la dra­goste, prin ceea­ ce numai urîcioşi şi greţoşi se pot face, nici­odată însă atrăgători. Par’ că le mai pică şi lor câte o for­­mitură hămisită mură în gură, nu este de nici o importanţă. Massele popoa­relor nemaghiare rămân nealterate şi întregi, fiindcă „prisosul“, care mai mult li-ar strica, se se cerne el însuşi. Da, când şi Maghiarii ar dispune de o cultură ca Francezii, ca Germanii, ca Italienii, ar mai şace că este altă so­coteală. Cultura desvoltată ca la cele trei popoare ar fi o putere atractivă. Re­­sistenţa ar fi cu anevoie. Şi opintirea contra acelei puteri atractive în multe caşuri ar fi zadarnică. Puterea atractivă a culturii lip­sesce poporului maghiar, fiindcă el nu e întru nimica superior culturii popoa­relor pe care vrea să le înghită. Bine că bărbaţii politici ai Maghia­rilor se pun să dănme şi să împedece desvoltarea culturală a Românilor, Sla­vilor şi Germanilor, ocupându-le cu limba maghiară institutele de cultură, pe altele împedecându-le să nu se înfiin­ţeze. Prin aceasta însă crede cineva că va constrînge pe Român, pe Slav şi pe German a merge la Maghiar să-’l roage a-’l primi în atmosfera culturii sale şi a-’l face să se lapede de firea, cu care ’l-a înzestrat D-leu? Rătăcesce cumplit cine crede, că aşa ceva e cu putinţă. Maghiarul ia cultura îndeobşte dela Germani, în puţine caşuri dela Francezi. Şi împregiurarea aceasta este o pedeca de a asimila. Şi Românul şi Slavul, dar’ mai ales Germanul îşi va zice, ce să caut eu să cumpăr dela faur cărbuni ? Mă duc la isvor. Cu deosebire Germanul este îndreptăţit a recurge acolo unde­­recurg şi străinii, când se tractează de câştigarea culturii. Prin o administraţiune imparţială Maghiarii pot câştiga şi mai puţine ele­mente străine spre asimilare. Aceasa o zicem, pentru­ că la dînşii imparţialita­tea e imposibilă. Sânt prea egoişti, sânt prea interesaţi. Egoismul interesat însă nici­odată nu face proselitism în­tre elemente sănătoase. Este clar o muncă zadarnică ceea­ ce se jertfesce pentru naţionalizarea statu­lui unguresc. Pot vota chiar şi în par­lament ce vor voi şi cât vor voi, că din Români, din Slavi şi chiar din Germani Maghiari nu se vor face. Privită cestiunea naţionalisării sta­tului unguresc prin maghiarisare mai FOIŢA „TRIBUNEI" Profile din teatru. (Urmare şi fine.) Nottara, începând de aci, autoritatea lui Nottara cresce printre camarazi de aceeaşi vîrstă şi rang, car’ persoana sa, printr’o neînţeleasă manifestare, e privită ca un plus nefolositor teatrului de cătră mai mari, şi ca vîrstă şi ca rang. . . îmi aduc aminte, că atunci ’l-am cu­noscut, şi nu pot uita isbucnirea de veselă emoţiune, la care am fost faţă, când, după o lungă şi umilită aşteptare, bietul băiat putu să guste din acea supremă bucurie, pen­tru o anume categorie de oameni, pe care o dau aploasele publicului. Liniştit, mo­dest şi răbdător din fire, Nottara trecuse cu laude clasa de declamaţiune a dlui St. Ve­­lescu. Intrase cu ilusiuni, abia stăpânite în teatru, şi aşteptase destulă vreme pănă să do­vedească fiinţa unei inimi în pieptul seu, şi o putere de creaţiune sub ţeasta capului. E în adevăr de admirat, cum, prin sine însuşi, fără să aibă lângă dinsul un om cunoscător, care să-ş i despice un rol însemnat, a reuşit, — numai cu capitalul seu de cunoscinţe şi cu suma de observări personale ce a cules şi dospit în tăcere, — să adâncească şi să dee Intr’o amănunţime deosebită un rol ca Don Salust; a fost aci un cas a­parte, unde acel complex de însuşiri naturale, îndreptate şi perfecţionate în urmă de unele împregiurâri, eşind apoi târtfiu la iveală sub denumirea, de toţi cunoscută, de talent, — au avut de­sigur ca determinant acea pricepere ori pătrundere ce te miră, — aşa c cau putere de intuiţiune artistică. Intuiţiunea e atât de desvoltată la Nottara, încât aş pute­a­ Per că înainte de a se fi aşezat pe studiu şi pe muncă fără în­trerupere, acestei calităţi preţioase datoresce mai toate succesele din primii ani ai carierei sale dramatice. Cu Ludovic al XlII-lea, din „Marion De­lorme“, Nottara dovedesce că e stăpân pe scenă. Din nefericire, fie că nevoile mate­riale ale teatrului erau astfel, fie că preocu­parea de arta adevărată n’a intrat nici-odată deplin în mintea conducătorilor scenei noastre, Nottara a mai stat deoparte sau, când ’i­ s’au dat roluri, a trebuit să ’și peardă timpul și să-’și dee activitatea aproape numai pe melo­drame şi chiar pe feerii. Unor împregiurări cu totul excepţionale datoresce Nottara eşirea sa în evidenţă. Pu­ţin după moartea lui Pascaly, se stie că Ma­­nolescu a părăsit scena teatrului naţional cu un mic număr de credincioşi, retrăgându-se în teatrul „Dacia“ — unde a dat o serie de representaţiuni sub direcţiunea sa personală. Dispărând Pascaly, lipsind Manolescu, teatrul nostru a trecut un moment de grea încercare şi, fără presenţa lui Nottara, — gata să fee asupră­­şi toate nevoile situaţiunii, — nu ştia dacă acea stagiune s’ar mai trece azi la ac­tivul teatrului naţional. Atunci Nottara a in­trat în mai toate rolurile importante, sau pri­vite ca importante în repertoriu, jucând pe Mordon din „Muşchetarii“, pe Petre din „Orfa­nele“, pe „Despot-Voda“ al domnului Alexandri, — şi într’o mulţime de alte piese, care urmau una după alta, fără a-’i da timpul necesar de studiu, Nottara a ţinut necontenit rolul prin­cipal şi, dacă nu în toate s’a distins, dând Întreagă măsura talentului seu, cel puţin a isbutit de multe­ ori să nu fie prea mult sim­ţite golur de ivite în teatru. Acelei stagiuni datoresce de sigur Nottara, în cea mai mare parte, acea obicinuinţă a scenei, acea înles­nire, cu care se presentă la rampă ca la el acasă, — car’ varietatea de roluri ce a fost nevoit să joace, ’l-a împins energic spre o mai mare activitate, dându-’i ocasiunea în acelaşi timp să-’şi mărească experienţa în ale teatrului şi să-’şi fixeze în sfîrşit drumul de urmat. După terminarea stagiunii, direcţiunea, cu toate mijloacele restrînse, de care dispunea, ’l-a trimis la Paris ca să urmărească repre­­sentaţiunile comediei franceze. La întoarcere s’a putut observa dela început, că Nottara, cu tot timpul scurt al şederii sale în străinătate, ad­use să observe, să noteze şi să asimileze multe lucruri, care ’l-au servit în urmă să-’şi stabilească definitiv situaţiunea sa predomni­toare în teatrul naţional. Cu o elasticitate de talent surprinză­­toare, cu o grije conscienţioasâ încordată, Not­tara a realizat o varietate de creaţi­uni, cu care se poate mândri, în comedii ca „Suliivan“, „Neruşinaţii“ (les Effrontes), „Lumea în care­­ţi-e urît“, „Finul“, — cu toată nepotriveala unora pentru scena noastră, în piese originale ca „Fântâna Blandusiei“, „Ovidiu“, „Pygmalion“; — în roluri ca Ludovic XL din „Gringoire“ sau Francisc Moore din „Hoţii“; — chiar şi în „Orelo“. — Nottara a isbutit să provoace adm­i­­raţiunea tuturor cunoscătorilor, pentru o ur­care atât de repede şi atât de înaltă, într’un timp relativ scurt. Un actor, care isbutesce să se presente sub înfiorata mască a lui Fran­cisc Moore, cu vigoarea ce Nottara a dove­dit în stagiunea din urmă, e fără îndoeală un ales al artei dramatice. Aci mai ales e locul să constat cum câţiva din actorii noştri, fără să fi avut modele, pe care să le fi studiat în destul, tradiţiuni pe care să le fi urmat numai cu acel crâmpeiu de conservator ce avem, şi fiind siliţi totdeodată să se înfăţi­şeze publicului cu roluri schimbate cât de des, au fost în stare totuşi să-­şi desvoalte în mod neîndoios însuşirile lor artistice şi să aibă la activul lor creaţiuni pentru a căror realizare se cere aplicaţ­­ne, muncă încordată şi o întregime de temperament artistic excep­ţională. — Din acest punct de privire valoa­rea artiştilor noştri e mai ridicată decât ni­velul meritelor literare şi dramatice ale auto­rilor noştri,­­ aşa că autorii noştri de a fi mulţi-puţini câţi avem, au marea înlesnire de a fi ajutaţi, în representarea operelor lor dra­matice, de niste talente superioare întrunite pe scena teatrului naţional. Aceasta e atât de adevărat, încât şi domnul Alexandri, cel mai poporal dintre dramaturgii noştri, dato­resce interpreţilor marea parte din succesul pieselor sale. Şi apoi, cum am f­s­te altă­­dată, domnul Alexandri, fericit întru toate, nu putea fi altfel ca autor dramatic; de la în­ceput, de când cu canţonetele şi comedioarele sale, istorite deadreptul sau potrivite de pe la alţii, poetul nostru avu norocul să aibă ca interpret pe Millo. Toate, dar, absolut toate producţiunile dramatice ale domnului Alexandri, din prima faşă a dramaturgiei­­ sale, datoresc faima lor artistului care le-a interpretat: — nu numai atât, — multe din ele au fost rînduite şi îndreptate într’o bună parte de Millo. Astfel s’ar pute­a a cea ca dl Alexandri nu se bucura până la un timp de reputaţiunea sa de autor dramatic şi poate nici nu era ispitit se­’şi destindă „ mai mult activitatea pe acest teren, dacă n’ar fi avut din capul locului fericirea să-ș i întrupeze unele roluri prietenul seu artist. Deci teatrul dlui Alexandri din prima periodă a trăit, — căci nu mai trăesce, — numai și numai prin ta­lentul lui Millo. Astăzi, în a doua rasă de desvoltare a poetului pe terenul dramatic, a­laşă ce în­cepe cu „Despot-Vodă“ şi continuă cu „Fântâna Blandusiei“ şi cu „Ovid.“ dl Alexandri nu putea fi mai puţin norocos decât cu începuturile sale. O spun fără cea mai mică sfieală, d-na Aristiţa Manolescu (Romaneasca), dnii Iulian, Manolescu şi Nottara, cei patru stîlpi, pe care se razimă cu temeia în momentul de faţă, scena românească, — au avut darul nu nu­mai să facă putincioasă ascultarea poemelor dlui Alexandri, dar’ să le presente chiar pu­blicului ca opere dramatice; — altfel rămâ­neau cărţi bune de citit, fără să fi legitimat în ochii unora renumele autorului de drama­turg. E destul să amintesc cum d­na Mano­lescu a scitit să ne arete pe Getta şi pe Iu­­lia, cum dl Iulian ne a hotărît să primim pe Ciubăr-Vodă şi pe Postum, cum dnii Mano­lescu şi Nottara au întrupat pe rînd pe Des­pot Vodă, cum în fine cel dipteiu ni a înfă­ţişat pe Ovid şi cel de al doilea pe Oraţiu şi­­ August. Şi cutez par’că a lăsa pe seama interpreţilor tot meritul, cu atât mai mult, cu cât trebue să ne gândim la greutăţile ce dînşii au găsit în teatrul dlui Alexandri. În piesele poetului nostru, artiştii n’aveau oca­siunea să-’şi arete toată puterea şi întreg me­ritul lor, — cura s’a întâmplat, bună­oară în Julieta, în Hamlet, în Otelo, ci erau siliţi să se mai gândească, pe deasupra, la mijloacele prin care ar pute face să treacă personagiile elastice, nu deplin fâţuite, ori schimbătoare de aproape, trebue să zicem, că conţine un pericol pentru statul unguresc. Statul unguresc este chiemat a ocroti naţionalităţile câte sunt pe pă­mântul său şi a le face posibilă vieaţa naţională. Pănă când aceasta le ră­mâne posibilă, naţionalităţile au interes de a susţină statul aşa cum e. Când însă vor observa, că existenţa le e primejduită din cauza unei prefe­rinţe a unui element din patrie, atunci se schimbă şi interesul. Cu aceasta şi atitudinea. Cestiunea existenţe­i îndreaptă pe oameni chiar şi la lupta cea mai extremă. E vorba să­­şi-o asigureze. Bărbaţii politici ai Maghiarilor ar trebui să mai bage de seamă, că cu nesocotinţa lor împing pe popoarele un­guresci cu de-a sila afară din regatul un­guresc , că stîrnesc prin idea de stat naţional la popoarele din regat pofta de a căuta şi ele împregiurul lor după state naţionale. Idea de stat naţional maghiar in­­voalvă pericol pentru statul unguresc, invoalvă pericol pentru naţionalitatea maghiară. Isbucnirea luptei între biserica ca­tolică şi Stat. Precând episcopii catolici îm­preună cu cei greco-catolici sunt întruniţi în Budapesta sub presidiul primatului de la Stri­­goniu, archiepiscopul cardinal Si­mor, şi se sfătuesc despre atitudinea ce au să fie ei în casa magnaţilor faţă cu cunoscuta ordo­nanţă a ministrului contelui Csáky. Ziarul clerical „Magyar Állam“, care trece de organul episcopatului catolic, publică fără veste cele două brevete papale în afa­cerea cestiunii botezurilor copiilor din căsă­toriile mixte. Brevetele au fost ţinute pănă aci secrete şi faţă cu stadiul, în care se află cestiunea, publicarea lor nu putea fi aşteptată. Episcopatul er a şi grăbit prin trimiterea unui comunicat către diare a declarat că „Magyar Áll­am“ numai pe calea unei i­n­d­i­sc­reţ­i­u­n­i regretabile a putut ajunge la textul, altcum­­nedesminţit al brevetelor. Scrisorile scaunu­lui papal sunt semnate de cardinalul R­a­na­pol­la, poartă data de 7 Iulie şi 26 Septem­vrie şi sunt adresate archiepiscopului de Stri­­goniu primatelui Si­mor. Scaunul papal se pronunţă în mod hotărît din punct de vedere dogmatic în contra punctului de vedere al guvernului maghiar. Vom reveni în numă­rul de mâne asupra cuprinsului acestor bre­vete şi a stâfji ne mărginim a da, la alt loc al foii noastre, amănuntele despre lupta în­cepută. „Posiţiunea guvernului român faţă cu cestiunea ardeleană“. Sub acest titlu „K r e u z z e i t u n g“ publică un articol, care prin cuprinsul seu nu va lipsi a atrage aten­ţiunea tuturor cercurilor interesate. Actualul ministru român de culte, domnul Titu Maio­­rescu, s-a pronunţat cătră raportorul lui „Kreuzzeitung“ despre atitudinea guvernului român faţă cu cestiunea ardeleană. Domnul Maiorescu califică cestiunea ardeleană de foarte serioasă, care ar pută influenţa şi asupra posiţiunii politice a României. Maghiarii au creat Românilor ardeleni stări insuportabile. Guvernul din Bucuresci s’a mulţumit până aci a mulcumi pe Ro­mânii ardeleni în speranţa, că şovinismul ma­ghiar va afla odată un sfîrşit. Şi acum dl Maiorescu are convingerea, că lucrurile nu vor ajunge la extreme, cercurile condu­cătoare ale triplei alianţe vor scl­apreţia însemnătatea liniei Carpaţilor. Guvernul român nu se va opune colectărilor de bani pentru şcoale române din Ungaria şi pentru întemeierea asilelor d­e copii. în numărul de mâne vom reproduce articolul lui „Kreuzzeitung“ în toată extin­derea sa. REVISTA POLITICA. Sibiiu, 7 Decemvrie st. v. Afaceri interne- Casa deputaţilor, în şedinţa sa de alaltăieri,­­şi-a continuat desbaterea asupra proiectului despre n­oue­le fa­voruri pentru vinicultură. După absolvarea acestui proiect s’a pus la or­dinea zilei petiţiunea fabricei de arme unguresci pentru replătirea poenalului. Propunerea respingătoare a comisiunii financiare a fost acceptată fără nici o desbatere. A urmat apoi un şir de afaceri de imunitate, care toate au fost re­­solvate fără nici o discuţiune conform respectivelor propuneri ale comisiunii. Cel din urmă obiect al ordinei de zi ’l-au format răspunsurile ministeriale la interpelaţiunile deputaţilor Páz­­mándy şi Komjáthy în afacerea vo­luntarului de un an I o a n o v i c i. Aceste le aducem la alt loc al ziarului nostru. Regina Natalia. O depeşă din Belgrad ne spune, că ministrul-preşedinte Gr­ui­ci a adre­sat reginei Na­­alia o scrisoare, în

Next