Tribuna, ianuarie 1897 (Anul 14, nr. 1-23)

1897-01-16 / nr. 11

Anul XIV ABONAMENTELE Pentru Sibiu: 1 lună 85 cr., 1/l an 2 fl. 50 cr., an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/l an 3 fl. 50 cr., 1/, an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/i an 10 franci, 1/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Joi 16/28 Ianuarie 1897 TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcii Nr. 15. Telefon Nr. 14. Se prenumeră și la poşte și la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici în cr. se vând la »Tipografiai, soc. pe acțiuni. Cabinetul negru. ii. Cabinet noir era pe timpul lui Ludovic al XIV. o secțiune secretă a guvernului, care în comunicaţiune directă cu poştele, avea menirea specială de a frânge scrisorile, a le deschide cu isteţime, spre a nu se observa, şi a comunica apoi bărbaţilor de la guvern secretele corespondenţei private a cetăţenilor. Condamnată de toţi oamenii cu simţ pentru cinste această instituţiune totuşi s’a menţinut, a fost introdusă şi în alte ţeri şi există fără îndoeală şi azi. Există oare şi în Ungaria acest for politic al tirăniei? Există oare şi pe lângă guvernul nostru această instituţiune „liberală“ ? Nu ştim, dar’ bănuim. Toată ţeara bănueşte acest lucru. Deputatul Rakovszky a spus-o în plin parlament, că în marele public există hotărît credinţa, bănuiala, că pe la poşte se desfac scrisorile şi se frânge astfel secretul epistolar. Noi n’avem nici un motiv de a nu ne alătura la ceata acelora, cari bănuiesc existenţa cabinetului negru unguresc. Din contră, am avut atâtea caşuri, încât bănuiala ni se preface în convingere. Ear’ discuţiunea ce s’a urmat zilele din urmă în parlamentul din Budapesta, mai ales însă declaraţiunile făcute de baronul Bánffy, confirmă în noi convingerea, că da , guvernul liberal al Ungariei susţine un cabinet negru, cu menirea deosebit de „onorifică“ de a frânge scrisorile, încredinţate poştelor şi a viola secretul epistolar. Dacă alt resultat nu ar avă discuţiunea din dietă, acesta unul îl va avă, că credinţa şi bănuiala marelui public să va confirma tot mai mult, până a-l aduce la convingerea, că stăm sub regimul unui spionagiu, sub domnia unui sistem de poliţie politică, care cabinetul „liberal“, ce ne guvernează ţeara susţine un „cabinet negru“. Baronul Bánffy, şeful acestui cabinet, a mărturisit-o însuşi. Era vorbă de o scrisoare privată, pe care Banffy a avut indiscreţiunea de a o ceti in plin parlament. Scrisoarea n’a scris-o el, nu ’i-a fost adresată lui, şi e totuşi în mânile lui. Cum a ajuns în posesiunea ei? Ni-o spune însuşi. Zice, că el are grămadă de atari scrisori şi acte, cari îi sosesc din nenumărate locuri, însoţite de scrisori anonime ori iscălite. Cum devine un om, ca să litereze lui Bânffy acte şi scrisori, cari nu sânt nici ale lui, nici ale lui Bânffy? Desigur nu de dragul musteţelor răsucite ale baronului din Dobâca, ci pentru că ştie, că astfel de scrisori sânt preţuite la guvernul liberal, ştie că astfel de servicii de spionagiu să răsplătesc din partea puternicilor zilei. Scrisoarea deputatului Blaskovich, rătăcită prin atâtea mâni, a fost ursită ca să ne descopere aceasta instituţiune. Ea a dat lui Bánffy prilegiu să se trădeze însuşi. Din discuţiunea ce a urmat în dietă Lunia trecută se vede, că scrisoarea aceasta a ajuns în mâna lui Bánffy — nu ca cele trimise din „nenumărate locuri, însoţite de scrisori anonime şi iscălite“ —ci pe o cale mai scurtă : Mi-a predat-o un ziarist maghiar, tot „liberal“ şi el, dar’ mult mai „corect“ în punctul discreţiunii decât şeful seu în „liberalism“ — Bánffy. Paşii acestui om ne conduc în secretele cabinetului negru. El are o scrisoare, pe care o crede de interes pentru causa „liberalismului“. Se duce la şeful seu, să ’i-o comunice. Dar’ nu-’l află acasă, în locu-’i ei Jeszenky, această sinistră figură, cunoscută tuturor Românilor, după ingloriosul seu renume. Jeszensky îi cere scrisoarea; acesta i-o predă. Scrisoarea ajunge în mâna lui Bánffy, și el o pune la celelalte multe. Cine le aduce pe „celelalte“ ? Desigur nu ziariştii maghiari. Ele au sosit din „nenumărate locuri“ — şi şeful lor e Jeszensky şi Bánffy. Să ne aducem aminte de istoria Manifestului, care s’a publicat mai nainte decât în „Tribuna“ în „Pester Lloyd“ ; să ne aducem aminte, — e aşa de proaspăt lucru — de Protestul-proiect publicat deja prin mai toate ziarele din Budapesta, înainte chiar de a fi el cunoscut tuturor Românilor. Să ne gândim apoi la poziţia lui Jeszenszky faţă cu chestiunea naţionalităţilor, ca şef al secţiunii aşa numite „pentru naţionalităţi şi politică internă“, ca şef al „poliţiei politice“ care fără îndoeală există. Să mai adaugem ceea ce Bánffy însuşi a declarat, că cu Jeszenszky comunică el mai mult în afaceri politice; apoi ceea cei-a strigat un deputat oposiţional, că a fost supremul „dirigent al ultimelor alegeri“, — FOIŢA „TRIBUNEI“. OŞTIRILE LUI ALAH. Noaptea care ’ncheie anul — Noaptea sfântă, Când cetindu-’şi El-Coranul Trist Mohamedanii cântă Pe răpuşii prin bătăi — Noaptea asta ştie spune De-o minune La Călugăreni prin văi. Când e ’n jumătate ruptă Noaptea ’n cale, Pe uitatul câmp de luptă Se porneşte-un glas de jale Şi-apoi multe şi ’mprejur Din păduri resar o mire, Din câmpie Plânge-un nesfârşit murmur. Şi murmurul creşte ’ntr’una Şi de-o fată Urlă ’n zare ca furtuna Şi prin zarea spintecată De blesteme şi de vînt Ies Spahii în şiruri dese, Grabnic iese Oastea ’ntreagă din pământ, Căci acum, prin lumea lată, Ies să jure Toţi cari au perit vr’odată Pe câmpiile ghiaure — Şi-aşteptând un semn ceresc, Stau gătiţi, potop sâ plece Şi se 'nece Tot pământul creştinesc. Ei cu genele-amorţite, Nalţă mâna Şi din barbile-’ncâlcite Iuţi îşi scutură ţerîna Şi pe cai s’asvîrl grăbiţi, Şi-’nvîrtesc duşmanii crucii Săbii lucii De năvală stând gătiţi. Furnicând din mii de locuri, Plini de ura Cu blasteme şi batjocuri Strigă toţi ca dintr’o gură Sfântul nume-al lui Isus, Şi turbate şi ’ndrăsneţe Mii de feţe Alergând privesc în sus. Ear’ acum, fiind o gloată, Numai una, Osie ’ntraceastă roată Se ridică Semiluna De pe steagul care’n vînt Geme o plângere ’ntreruptă Şi se luptă; Ear’ ce geme, e cuvânt, Şi i al lui Alah cuvântul, Sfânt şi mare — Şi tăcută ca mormântul Şi ’mpietrit’ acolo ’n zare Oastea ’ntreagă stă pe loc. Codrii, dealuri, riu şi aluncă Toate-aruncă ochi ’n sus spre-un semn de foc. Mii de guri atunci în vaer Umplu cerul: Crucea e, o cruce ’n aer! Turcii toţi svîrlindu-şi fierul, Iuţi se ’ntorc ca ’ntorşi de vânt ! Noaptea rîde luminată Şi de-odată întră totul în pământ. G. Coşbuc. YEDUYA de Alphons Daudet întreg Farisul îşi aduce încă aminte de supărarea prinţesei de Sora, când îi muri bărbatul. îndărătul uşilor încadrate în negru, a pomposului doliu parisian, îşi luase Ioc o cumplită desperare a Spaniolei, şi toate exagerările cumplite ale acestor ţeri, rămase păgâne pe lângă tot catolicismul lor strict, în cari se adorează sângerândele chipuri ale lui Christos şi ale Preacuratei Fecioare cu inima străpunsă de săgeţi. Princesa îşi tăiă părul, se închise în chilia ei, şi nu mai primi pe nime. Cu hainele negre, cu capul ei tinerel şi tons, părea o noviţă, în hotelul ei, preschimbat intr’un claustra. Ea îşi trecea zilele în faţa portretului soţului seu şi mânca singură in spaţioasa sala, unde în fiecare seară se puneau două tăcâmuri. Bâta şi pălăria prinţului stăteau la locul lor îndatinat în antisambră, ca şi cum domnul, care într’adevăr s’a dus pentru vecie, numai acum ar fi sosit acasă. Şi această amintire neîntreruptă mărea desperarea sărmanei femei, şi o făcea se simtă şi mai mult realitatea tristă. Din tot vîrtegiul balurilor, recepţiunilor, visitelor şi concertelor în cari s’au fost întâlnit şi iubit, ’şi-a păstrat numai o singură prietină, pe baronesa Ancelin, care cânta în salon şi care avea să mulţumească frumoasei sale voci, că a rămas prietena princesei. Această durere mare, puternică, ce nu se putea mângâia prin nimic, se irita de ori ce sgomot, asculta însă cu plăcere când cineva cânta în apropierea ei. Lacrimile li curgeau atunci mai uşor. Astfel trecură doi ani. Văduvia era încă tot aşa de strictă şi încă tot aşa de dureroasă. Numai părul crescuse din nou, frumos şi des. Doliul se schimbase aşa zicând, şi părea mai mult ca un caprițiu al eleganței. Pe timpul acela, nepotul madamei Ancelin, se înamora nebuneşte în princesa, pe care o întâlnise la mătuşa lui, și se gândi să o iee de soţie. Când ’i se spuse văduvei mai ântâiu despre aceasta, fu cuprinsă de o iritare mare. Pentru ea, prințul tocă tot mai trăia , şi această propunere ’i se părea ca o insultă, ca primul pas al necredinţă. Timp îndelungat nu-şi mai cercetă amica. Tinărul bărbat plecă în călătorii, cercă să uite, se întoarse iarăşi înapoi, arătă atâta iubire şi desperare, încât madam fu cuprinsă de compătimire faţă de el, şi se decise să înfrângă mustrările de cuget ale prinţesei. Dar acum se putea înfrânge această natură caracteristică, natură care nu raţiona nicicând, ci trăia tot numai lu iritare şi entusiam. Ea credea că o pasiune aşa grozavă, în mod necesar trebue să fie jalusă, şi cercă să-şi câştige epistoale vechi de ale prinţului. Asta nu era aşa greu. Domnul de Sora scrisese mult înainte de a se însura, şi îşi ascunse „labele de gâscă“ în o mulţime de scrinişoare şi în saltare mici închise. Madam Ancelin avu curagiul se între un hotel — care era aşa zicând mormântul morţii, un mormânt tăcut, înfloritor, în care o statuă vie plângea cât era ziua de mare -- şi să arete văduvei epistolele. Asta nu a fost numai o durere, asta a fost o rupere de inimă. Sărmană, mică princesa ! Anii fericirii, timpul văduviei, toate au trecut, s’au cufundat In abisul disprețului și al maniei. Numai o furie monstruoasă de a-’şi răsbuna mai trăia în ea. Portretul din chilia fu ars. Ea demandă să se depărteze tacâmul precum și fotoliul al doilea, cari o împedecaseră de a fi singură; şi în antisambla ce sta deschisă visitătorilor nu să mai vedea nici bâta Diei pălăria, ce atâta vreme fuseseră acolo. Baluri, soapee şi ospeţe avură loc în hotelul Sora. Precum să schimbă cel ral, ce se scutură de o noapte lungă din cale şi ne am atunci luminat asupra cabinetului negru. Dar’ la ce am mai căuta după el? Un cabinet ministerial, care în fruntea sa posede un atare şef, cum el ni se presintă în lumina ultimelor zile, prin mărturisirile sale proprii, un om care primeşte scrisori furate, şi se foloseşte de ele în public şi care nu se ruşeşte a susţină, că el a procedat corect, — un atare cabinet e singur adevăratul cabinet negru. Sibiu, 27 Ianuarie. Respins! Recursul insinuat din partea presidentului partidului naţional, dl Dr. Ioan Raţiu, în contra sentenţei căpitanului de poliţie din Sibiu, care pentru convocarea conferenţei naţionale pe 24 octomvriel-a pedepsit la 16 zile închisoare fi 70 fl. amendă în bani, a fost respins din partea vicecomitelui comitatului Sibiiu, cu îndatinata motivare, »indokainál fogva helybenhagyatik *. Tot pe motivul acesta a fost respins și recursul dlor Dr. Octavian Russu, Dr. Amos Frâncu, Dr. Nicolae Vecerdea, Onoriu Tilea, Zaharia Boiu şi I. A. de Preda, pedepsiţi la câte 3 zile închisoare fiin de amendă, pentru convocarea conferenţei alegătorilor români din cercurile Sibiiu, Gisnădie şi Nocrichiu. în contra sentenţei se poate apela în timp de trei zile la ministrul reg. ing. de interne, — zice dl vicecomite. Se va face! Dela Ligă. Duminecă s’a ţinut în Bucureşti congresul Ligei culturale. A fost aclamat ca preşedinte al congresului dl S t r o e B e 11 o e s c u din Berlad. S’a cetit de cătră dl Perieţeanu-Buzău, împăcarea între cele două Ligi, după aceea s’a ales următorul comitet central: Membri: Barbu Delavrancea, A. D. Florescu, Ion. C. Grădişteanu, Al. Lupaşcu, Vasilie Miculescu, Dim. Neniţescu, Barbu Păltineanu, Ştef. Perieţeanu-Buzău, M. Vlădescu. Cenzori: Zefir Herescu, Rădulescu- Motru şi Anton Vanicu. Apoi la propunerea dlui Badensky, dl V. A. Urechiă, a fost proclamat preşedinte de onoare al Ligei culturale. Comitetul se va întruni cât de curând pentru a se constitui. Preşedinte se crede că va fi ales de nou dl Ion. C. Grădișteanu. Mojicia lui Banffy, întreaga presă europeană s’a scandalisat de purtarea primministrului maghiar Bánffy, în afacerea cu scrisorile ajunse în posesiunea sa ,pe cale necinstită«. O foaie de mare greutate politică din Germania, apreciază faptul cu următoarele cuvinte: »După concepţiunile noastre despre moralitatea politică, e de neînţeles scandalul fără seamăn, provocat în dieta maghiară, unde ministrul-president nu s’a sfiit a ceti o scrisoare care nu a fost dânsului adresată şi pe care un spion ’i-a pus-o în mână, şi a se provoca la cuprinsul şi al altor scrisori anonime, ca la arme în contra oposiţiei maghiare. Astfel de mijloace nu a folosit nicicând un guvern constituţional în luptele de partide fi un plin parlament. Asta e culmea cinismului politic şi guvernul, care se demite la aceasta, a comis fără îndoială la alegeri toate acelea atrocităţi cari ni se impută din partea opoziţiei. Mergând pe calea aceasta, Ungaria are să se degradeze la rangul statelor din Balcan, unde omorul politic, mituirea, corupţia şi spionagiul cu scrisorile anonime sunt lucruri înfloritoare«. Iată ce judecată are străinătatea despre guvernul lui Bánffy şi despre majoritatea ce-’l tolerează. Crisă ministerială...? Lui »Alkotmány* ’i se scrie din Viena, că cercurile dela curte sânt foarte indignate de purtarea lui Bânffy şi că-l despreţuesc şi-’l încungiură. Unul dintre cei mai de frunte dignitari ai Curţii (până aci protectorul lui Bânffy) ar fi declarat următoarele: »S'a blamat (Bânffy) grozav de urît. Coroana pe lângă cea mai mare bunăvoinţă nu poate să-l ţină decât numai până la legarea noului pact, şi atunci va trebui să se retragă. Omului acestuia îi lipseşte conceptul moral, astfel, că totdeauna sântem în pericol de a vedea coroana compromisă*. Tot »Alkotmány* face combinaţiuni asupra viitorului cabinet, care va fi presidat sau de Khuen-Hedervăry, banul Croaţiei, sau de baronul Jósika Samu, ministru a latere, în care Coroana ar avă mare încredere, pentru că a dat semne de deosebite talente diplomatice, şi ar fi un bun soţ pe lângă contele Goluchowski. Baronul Jósikaşi-ar forma apoi garda parte din partidul liberal de astăzi, lăsând să între în el de nou fracţiunea contelui Szapăry azi scoasă din dietă, parte din elemente, cari acuma stau afară de partide. Adecă cum ziceam noi, Bânffy are să facă »cupta*, şi atunci — amehetită cu trei et*, şi în paşi acceleraţi. Nr. 11 Desyfilirea Ini Bânffy. — Din parlamentul maghiar. — în şedinţa de Luni (25 Ianuarie) a camerei deputaţilor baronul Bânffy a vorbit de nou în causa cu epistola lui Blaskovich, şi a făcut unele desveliri, prin care s’a desvălit pe sine însuşi în toată nuditatea caracterului seu. Dacă ar fi mai puţin simţ de sfială în acest om, după cele ce însuşi a recunoscut şi mărturisit, ar trebui să abzică imediat. Şi dacă nu ar abzice, dar’ ar exista în cercurile politice din Ungaria simţ pentru morală, corectitate şi onestitate, ar trebui să-’l alunge cu sila din locul ce-’l ocupă. Schisoarea perdută. Iată ce a mai mărturisit şeful cabinetului negru. »În acasă, în general vorbind eu am spus, că la mine sosesc din nenumărate locuri acte, plângeri şi denunţări însoţite de scrisori anonime ori iscălite. Mai mult n’am putut spune. (1) Văzând însă interesul dv. am căutat să dau de urmă, cum a sosit acea anumită scrisoare la mine şi am aflat următoarele. „Un redactor al unui organ de frunte al partidului liberal, a venit Sâmbătă la mine şi ’mi a spus, că scrisoarea aceea prin el a ajuns la mine. El ’mi-a povestit, că în primăvara anului trecut clubul partidului poporal ’şi-a schimbat locuinţa. în cuartirul părăsit s’a mutat o artistă dela operă ca bărbatul seu. în casă au găsit pe jos o grămadă de scrisori. Interesându-se bărbatul artistei de aceste scrisori aruncate, le-a găsit interesante şi un mare pachet din elel-a dus în redacţiunea numitului ziar. „Membrii redacţiunii frunzărind prin ele, mai ales una au aflat-o de interes şi au predat-o şef-redactorului, care ca lucru interesant a arătat-o mai multor membrii din partidul naţional. După aceea a adus-o la ministerul presidiar, ce e drept numi-e direct, ci acelui oficiant, care mai des comunică cu mine în afaceri politice. (Faimosul Jeszenszky S.1 Red. „Trib.“) „Aceasta s’a întâmplat în Maiu. Acest oficiant In ziua următoare, presentându-’mi aceste scrisori (acum vorbeşte de mai multe! Red. „Trib.“),mi-a atras atenţiunea asupra interesului şi importanţei lor“. „Această scrisoare eu am pus-o intre celelalte sosite la mine pe calea amintită deja, dar’ nu m’am ocupat de cuprinsul ei și poate (?! Red. „Trib.“) nici de al celorlalte.