Tribuna, ianuarie 1897 (Anul 14, nr. 1-23)

1897-01-16 / nr. 11

Pag. 42 Sibiiu, Joi, „Acum însă, în­ casă, în decursul dis­cuţiunii am aflat de lipsă a mă ocupa şi de politica partidului poporal, a dilucida şi che­stiunea partidului naţional, şi căutând prin scriptele mele, (­Red. ,Trib.“) pentru orienta­rea mea, am aflat şi această scrisoare, pe care am găsit-o foarte potrivită pentru clari­ficarea situaţiei. „în urma acesteia eu m’am simţit în­demnat şi îndreptăţit, ca să mă provoc la această scrisoare, pentru­ că n’am putut-o privi ca pe una care ar fi ajuns la mine în mod incorect, ori cu întrebuinţarea vre-unui mijloc neregulat®. După aceste confesiuni B á n f f y spune, că a ținut de datoria sa se de­clare cele de mai sus, pentru a rectifica pe redactorul „liberal“, care ’i-a submi­­nistrat scrisoarea prin Jeszenszky. „El — zice B., adecă redactorul Vészi — n’a ajuns în mod incorect la aceste scri­sori, n’a procedat incorect cu ele, prin urmare la el nu se potrivește expresiu­­nea, ce am întrebuințat, că le-a furat11. Un nou neadevăr al lui Bânffy. îndată după B. se ridică deputatul B­asz­­kovics și îl roagă să cetească datul scrisorii. Bânffy cetește: zo Septemvrie zSpj. Blatkovich: „Am vrut să se consta­­teze că aceasta s’a scris înainte cu mai mult ca un an, înainte de Închiderea dietei şi de escrierea alegerilor, atunci dară, când nu eram legat de nici un partid“. Până aci Bánffy tot aşa a presentat lucrul, ca şi când s’ar fi întâmplat în decur­sul alegerilor din toamna trecută. Acum a fost constrâns să-’şi mărturisească reaua credinţă. Abatele Molnár constată, că partidul poporal s’a mutat în 2 Nov. 1895; scrisorile le vor fi uitat servitoriu­ în vechiul cuartir. Dar’ tocmai faptul, că aceasta s’a în­tâmplat în Nov., dovedeşte, că epistola din vorbă e curat de caracter privat, pentru­ că atunci nîci partida! poporul nu există ca par­tid politic nici el nu era deputat. — Pro­voacă pe Bânffy să predee scrisoarea pro­prietarul ei, dacă nu vrea s- o păstreze, ca „co­pus delicti* pentru judecătorie. Păcatul lui Bânffy­ ar acceptă părerea, că ar fi cineva îndreptă­ţit a comite delictul frângerii secretului epistolar. „Atât din punct de vedere juridic, cât şi din punct de vedere gentleman, părerea aceasta e incualificabilă“. Ivanka citează §-ul 327 al codului pe­nal şi dovedeşte, că Bánffy s’a făcut vinovat cel puțin de crima ori delictul găzdăritului de hoți (orgazdasâg) (§-ul 370). Peste toate acestea — zice oratorul — eu nu pricep cum cutează Bánffy a ne pro­voca și pe noi, ca să jucăm cu el împreună, și să privim în scrisorile, pe cari spune, că le-a primit cu grămada pe cale necorectă, poate prin furt, — şi se comitem astfel şi noi, cu el dimpreună, aceeaşi porcărie. (Presidentul îndrumă pe vorbitor la ordine pentru ultimul cuvânt). Ivanka continuă: Eu ţin de lucru ne­cinstit a privi în scrisori, cari nu mie ’mi-au fost adresate; şi ministrul-president vine și ne invită să facem acest lucru. Declarând, că nu poate presupune că judecătorii maghiari să nu-’l condamne pe Bânffy după­ ce însuși ’şi-a recunoscut păcatul, crede, că împregiurarea, că Bânffy e prim-ministru e numai agravantă, fi­indcă „ori­care om poate pretinde, ca prim-ministrul Ungariei să fie gentleman corect!“ Bânffy desminţit de Vészi. A urmat o nouă desmințire la adresa lui Bânffy. Deputatul Bolgár F. încre­dinţat de Vészi, că dacă Bânffy nu va spune corect starea lucrului, se­’l corea că a făcut desveliri, cari arată, că Bânffy şi față de redactorul Vészi a procedat incorect. Iată partea referitoare din vor­birea lui Bolgár, care represintă pe Vészi. „Scrisoarea din vorbă — zice Bolgár — a fost dusă din cancelaria partidului poporal, — aşa cum a spus-o Bánffy — din partea lui Rosenberg-Radó, soţul unei artiste, în re­dacţia lui „Pesti Napló“ al cărui şef redac­tor pe atunci era dl Vészi. „Atacând P. N. partidul poporal Rosen­berg a venit la Braun, responsabilul de la P. N. cu scrisoarea se o publice în interesul de obşte Red. Braun a fost de părerea, că o epistolă privată nu se poate publica fără Învoirea adre­­santelui ori adresatului, — și a predat-o șef redactorului Veszi, care după­ ce a ținut epistola mai multe zile pe masa sa, s’a dus la dl prim­­ministru, șeful meu de partid, ca să­’l infor­meze despre cuprinsul ei. Pe dl prim-ministru nu l’a găsit vise l»' oficiu, dar’ acolo a fost Jeszenszky, amsilier ministerial. {Percsel D.: consilier de secţiune. -1- Meszlényi L.: Marele dirigent al alegerilor!) I-a spus lui cuprinsul scrisorii și la ru­gat deci se comunice ministrului, fiindcă crede că astfel face serviciu causei, dar în foaie mi o poate publică, fiindcă asta nu se uneşte cu cinstea şi onoarea. Ieszenszky pretextând, că-i prea ocupat şi poate să-l şi uite, la rugat pe Vészi să-i lase lui epistola şi apoi va informa pe ministrul pe baza ei. Astfel scrisoarea a re­mi­s .­ieszenszky ! „Aceasta ai făcut-o?“ zise princesă, exa­­minându-’i pe amândoi cu o privire confusă. Prințul mort și uitat, a cărui nume ea nu-’l mai purta acum, își reluă din nou și pe de­plin locul său. Bărbatul o văzu aceasta, de pe mișcarea ce o făcuse ea, ca să-’l depăr­teze de la sine. Fără ca să urmeze vre-o ex­plicare, se sfârșise totul între ei. Ea se în­chise în odaia ei și se dădu — într’o agonie de opt zile — tuturor remuşcărilor de conș­tiință ce o torturau. Nenorocita femeie se măritase a doua­ oară din răsbunare, nu din iubire; acum de vreme­ ce vinovăția prințului în realitate nu existase, ea în asemănare cu el se simţia conştie de nevinovăţia sa şi se ruşina de sine însăşi. Amintirea lui alungată într’un mod aşa brutal, se reîntoarse mai viu şi cu multă putere. Sărmanul „soţ sta tot ascuns, el înţe­legea, că pentru ea nu a fost nimic, şi că ve­chia patimă resuscitată în mod aşa viu a ucis dintr’o lovitură pe cea mai nouă. Ea îi vor­­bia rece, ca unui străin, ’şi­’l asigura de ier­tarea ei, convinsă fiind, că el era nevinoat, în ultimul moment, pe când madam Angelin plângea înaintea ei, căci remuşcârile conştiinţei o torturau, fără Insé ca se-’şi fi înţeles gre­şeala, princesă se plecă spre acest suflet uşu­ratic, care fluşturase asemenea unui fluture, pe calea dreaptă şi aspră a vieţii sale; apoi cu o voce, care era prea slabă decât ca plân­gerea ei să se fi putut considera de o do­­jană, îi zise: „Tu vezi, că eu nu mai guguresc „eu mor*. Şi ea spuse adeverul. Enea în ziua următoare Vészi întâlnind pe Bánffy ’l-a întrebat de a luat cunoştinţă de­spre cuprinsul scrisorii, şi ’i-a declarat, că publicarea epistolei nu o doreşte, pentru­ că după părerea lui asta nu s'ar uni cu cinstea şi onorabilitatea. în cele următoare Bolgár F. spune, că Veszi ’și-a uitat de scrisoare; dar’ când Bânffy ’i-a cetit-o in dietă, s’a dus la el și a insistat să declare în dietă cum a ajuns la scrisoare, și cum el ’i-a spus de atunci, că să nu se folosească de ea în public. Astfel Bânffy a fost silit să vorbească de nou despre această afa­cere, fără de a spune lucrul așa, cum i­ l-a impus redactorul Vészi. De aceea a trebuit să intervină Bolgár să­­ l co­reagă. E interesant, că Vészi, deși liberal a încredințat pe un deputat oposițional, (Bolgár e apponyist), ca să controleze pe șeful său „liberal“. La imputările ce li­ se fac pentru aceasta Vészi răspunde în „B. Napló“ zicând: „Care deputat liberal ar fi putut face acest lucru, fără ca să nu fi tre­buit să tragă apoi și consecvențele ne­cesare pentru ținuta sa?“ — Caracte­ristic ! Deocamdată afacerea s’a încheiat în dietă prin aceea, că proiectul de conclus al lui Horánszky a fost respins. Dar’ de­sigur ea se va continua pe altă cale. Mai bine a analizat ticăloşia comisă de baronul Bánffy deputatul Ivánka Oszkár, care a pledat pentru proiectul de conclus al lui Horánszky. Arătând din vorbirile lui B. Însuşi cum el ’şi-a recunoscut păcatul, prevâ­­zut in codicele penal Ivánka în­treabă : „Mai există în acest cabinet vrt-un mi­nistru, care să fie de opinia, că o epistolă ajunsă pe cale nedreaptă sau prin furt în mâna prim-mi­nistrului, n’ar fi un obiect pe care el ar fi dator se-’î retrimită proprieta­rului seu, ori dacă nu, cel puțin să res­pingă a-’l primi? „Există vre-un membru In acest cabinet care se împărtășască părerea, că ar putea face cineva us de o epistolă furată, fără a întreba de adevăratul ei proprietar? „Eu cred, și Mint convins, că nu numai în cabinet nu e nici unul, dar’ *n mntreaga casă nu există om cu mod de gândire g nri­­nun, care afară, astfel se reîntoarsa princess, care se îmbrăcă acum in vestminte sure, lila, roza, , vinete, — la strălucirea ei de mai nainte. Intro seară, pe când se preumblau prin mica florărie, ea li zise nepotului baronesei Ancelin, care de când ea se reîntoarse la vieaţă, o urma ca şi umbra ei fidelă: „Acum, dacă ai voie, vreau să­’ţi fiu soţie“. După puţin timp, s’au cununat şi încă fericit. El, cu un fel de furie, El, dimpotrivă zăpăcit şi mirat de această patimă neaştep­tată, îşi gusta fericirea fără a o analisa prea mult. în societate s’a vorbit mult de această căsătorie. Baronesa Ancelin, care vorbea mult în frasele romanelor sale, află cu acea­stă ocasiune o vorbă minunată: „Priviţi pe această princesă“ zicea ea, „lumea credea că a plâns, dar’ ea a gugurit numai; a fost o văduvie de turturică*. Şase luni trecuseră; cei de curând că­sătoriţi se aflau la ţeara, într’un castel aproape de Paris. Acolo îi cerceta prietina lor când îi vezu aşa fericiţi şi liniştiţi, răpitoarea baronesă, care nici când nu a fost prea in­genioasă, care totdeauna avea în vedere numai momentul de faţă, le zise de o dată: „Totuşi eu sânt, care v’am făcut aşa fericiţi; acum nici că-’mi pare râu de min­ciuna mea®. „Cum? Ce minciună?“ zise repede princesă. „D’apoi, scumpa mea, acum ’ţi-o pot­­ spune, sărmanul prinţ nu a fost aşa negru, cum ’ţi-’l-am presentat. Vestitele epistole sânt de acum cinci ani, d-sa nici nu erai măritată atunci“. TRIBUNA 16/28 Ianuarie 1897 încurcătura lui Wlassics. Afacerea contelui Majláth începe a deveni foarte neplăcută pentru ministrul de culte Wlassics. Capelanul din Kom­ár­om, cum numesc trimbiţaşii guvernului pe ener­gicul preot, care a refuzat să primească o de­numire de episcop, fiindcă nu s’a făcut între condiţiunile statolite mai înainte prin reciprocă înţelegere, — a tras vălul de pe machinaţiu­­nile guvernului şi astăzi ministrul Wlassics stă demascat in faţa lumei, ca un om care nu umblă pe căi drepte. Frumoasă situaţie pentru actualul gu­vern! Ministrul-president Bánffy prins cu minciuna din partea parlamentului, car’ Wlassics prins cu înşelăciune. Şi oa­menii aceştia mai au obrazul a rămâne pe scaunele ministeriale şi a lăsa să fie numiţi: „represent­anţii Coroanei! Consi­lierii Regelui! Departe am ajuns cu moralitatea publică în „fericita* Ungarie. Ştirile cele mai noue şi autentice sosite din Vie­na, despre afacerea contelui Maj­­lath, sunt următoarele: Imediat după sosirea contelui Golu­­chovski din călătoria dela Berlin, nun­ţiul Tal­ia ni ’i-a făcut visita şi ’i-a comu­nicat plânsoarea în contra ministrului de culte Wlassics, in forma unei „note verbale“, cum se zice în limba diplomatică. Nunţiul a dovedit cu date autentice mi­nistrului de externe, că în Ungaria, în cei 50 de ani din urmă, nu s’a denumit nici un „co­adjutor“ pe seama bisericei catolice „fără drept de succesiune*. Astfel a fost numit Haynald la anul 1851 de „coadjutor* tot pe lângă episco­pul catolic din Ardeal, Kovács Miklós, car’ în anul 1852 ’i-a ocupat locul în mod definitiv, pe basa dreptului de suc­cesiune. Ca cineva să poată substitui pe episco­pul, nu are necesitate de decret regal, pen­tru­ că Papa poate să sfinţească pe ori­care canonic de episcop titular, care apoi săvâr­­şeşte ad hoc agendele episcopului, ca pleni­potenţiarii acestuia şi ca vicar general. Astfel de episcopi titulari se află de present în mai multe diecese catolice, de pildă: Strigoniu, Eger, Kalocsa etc. Dari aceştia nu sânt, „coadjutori*. Acela care se denumeşte de „coadjutor“, primeşte titlul acesta în ori­care ţeară, cu „dreptul de succesiune*. Asta e regulă. Regula e dar’ — denumirea cu drept de succesiune, dar’ o denumire fără acest drept formează excepţiunea. Când deci nunţiul T a 1 i a n i a primit prin ministrul de externe comunicatul mi­nistrului unguresc de culte, ca M. Sa Mo­­narchul ’şi-a dat învoirea ca episcopul din Ardeal Lenhardt să se poată adresa sfântului Scaun cu rugarea pentru acordarea unui „coadjutor*, — car’ în comunicatul acesta nu era vorba despre aceea, că denu­mirea „coadjutorului“ 86 va întâmpla fără dreptul de succesiune, a fost de credința, că e vorba de „coadjutor* care are sâ fie de­numit între împregiurări normale, anume: „cu drept de succesiune*, şi în înţelesul acesta ,şi-a trimis informaţiile şi propunerea la Roma. Papa în înţelesul acesta a decis, şi contele Majláth a fost avisat, ca să nu­mească doi încrezuţi, pentru­­procesus in­formations“, în stadiul acesta ajunsese afa­cerea, când deodată vine ştirea din Buda­pesta, că guvernul unguresc nu-­i dă contelui Majláth dreptul de succesiune, car’ Majláth a declarat, că fără acest drept nu primeşte denumirea. Astfel a expus nunţiul Taliani starea lucrului, rugând pe contele Goluckovski să o comunice Coroanei, mai accentuând rnse, că dânsul (Taliani) a fost tras pe sfoară din partea guvernului unguresc, e compromis în fața sfântului Scaun, și va fi necesitat să se retragă și să părăsească Viena. Contele Goluchovski imediat a mers la palat și a comunicat Monarchal cele auzite dela nunţiul Taliani, care urmarea informaţiunilor acestora a fost, că ministrul de culte W­l­a­s­s­i­c­s a fost citat pe cale telegrafică la V­i­e­n­a, ca să se rectifice în faţa Monarchului şi să limpezască situaţia. Cum se ştie, ministrul Wlassics a stat o oră în audienţă la Monarchul, ear’ cu T a I i a n i a conferat tot o oră, ear’ după aceea a avut întrevedere şi cu contele Golu­chovski. Că oare succesu-’i-a a netezi conflictul şi a restabili buna înţelegere, nu se ştie încă până l n momentul scrierii ace­stor şite. Tot ca ştire interesantă se colportează și faptul, că propunerea ministrului Wlas­sics cu adevărat a fost pentru numirea contelui Majláth cu drept de succesiune, dar­ în consiliul de miniștri, colegii săi, în frunte cu Bánffy,­­l-au majoritat, și au de­cis să se facă denumirea fără acest drept, până ce va vedea guvernul cum se va purta noul coadjutor? Guvernul a crezut, că contele Maj­láth va primi denumirea şi fără acest drept, pentru­ că e bună săritură, din capelan deo­dată episcop, fie chiar şi numai titular, dar’ s’a înşelat amar, căci capelanul ’i-a dat de furcă. Aşa o păţeşte omul, care nu umblă pe cale dreaptă! ------«Blim»-----­Cartea albastră. — Din secretele diplomaţiei engleze. — Evenimentele din Orient au silit guvernul englez se edee o carte albastră. Cartea albastră e carte politică. Cu­prinsul ei îl formează actele diplomatice, corespondenţele schimbate între guvernul englez şi representanţii sei din ţerile străine. Scopul? De bună seama e acela, de a provoca verdictul lumii poli­tice, de a purces bine ori ba guvernul englez în chestiunea orientală, şi even­tual de a face propagandă şi a câş­tiga spiritele pentru­­ proiectul Angliei. Cartea albastră a apărut în două tomuri; primul s’a împărțit săptămâna trecută între deputații parlamentului en­glez, ear’ al doilea zilele trecute. în tomul prim sânt publicate actele mai vechi, ear’ în tomul din urmă cele mai noue. Toate vorbesc la fel, despre plă­nuita acţiune comună a puterilor mari europene, întru îndreptarea stărilor de lucruri din Turcia. Sânt instrucţiuni, trimise ambasado­rilor englezi din partea guvernului lor, şi sânt rapoarte de ale acestora cătră guvern. Reproducem unele, din tomul apărut mai în urmă. Goschen, secretarul legaţiunii en­gleze din Petersburg, a trimis în 4 Nov. următoarea telegramă lord­ului Salisbury ca raport despre resultatul unei conferări diplomatice, avute cu Şişchin. „Mylord! După­ ce M. Sa Ţarul a sosit Sâmbăta trecută la Petersburg, azi am avut întâlnire cu domnul Şișchin, și­­l-am întrebat pe Excelența Sa că poate se ve­dea răspuns la întrebarea cuprinsă în telegrama din 20 a lunei trecute? "Mi-am exprimat totodată spe­ranța, că se va fi realizat așteptarea Exce­lenței Sale de a nu se opune guvernul im­perial propunerii făcute, și că eu vă voiu putea trimite un răspuns favorabil. Exce­lenţa Sa ’mi-a răspuns, că sperează a se putea afla o casă comună pentru de a ajunge puterile la o înţelegere perfectă, şi că se vor găsi modalităţile cele mai bune, pentru a în­drepta situaţia actuală din imperiul otoman. ’I-am respuns, că o înţelegere ca aceea pe care o doriţi d-voastrâ îşi are deja basa în pro­iectul ce­­l-aţi făcut, ca­ ambasadorii din Constantinopol, cari cunosc mai bine situaţia şi ştiu mai bine ce disposiţiuni ar putea sana răul, se propună guvernelor lor o modalitate, care se corespundă dorinţelor tuturor pute­rilor. E superfluu dar’ a se căuta şi mai departe basa înţelegerii. La aceasta Exce­lenţa sa a declarat că e de acord cu d-voastră in aceea, că ambasadorii sânt cei mai che­maţi de a cunoaşte situaţia; şi de aceea crede, că atât despre proiectul d-voastre, cât şi despre acela pe care îl va propune guver­nul imperial, dânşii au sfi-’şi spună părerea, adecă despre aceea că „ Comission de la dette publique® se primească conducerea finanţelor turceşti, şi se grijească de folosirea banilor, care are să se facă astfel, ca guvernul ţerii să se poată întări şi se poată fi capace de a executa reformele necesare. A mai adaus Excelenţa Sa, că e convins a fi acesta modul cel mai sigur de a înceta pedeea exe- I cutării reformelor, adecă lipsa de bani. Am răspuns, că procedura aceasta poate că ar duce la resultat, dar’ nu e sigură, la tot caşul ambasadorii să-’şi dee părerea, căci d-voastră încă intenţionaţi a se da obiect de discuţie ambasadorilor, ca să statorească ei disposiţiunile necesare. Ar fi însé cu mult mai favorabil, — am zis eu — dacă în locul proiectului ce intenţionează guvernul imperial a­’l presents, s’ar accepta proiectul d-voastre, și atunci s’ar putea provoca ambasadorii, ca să pună în discuție și proiectul Excelenței Sale. Domnul Şișchin­eusé nu s’a învoit la aceasta. 'I-am întrebat deci, de a găsit în telegrama d-voastre vre-un punct care îi face scrupuli? ’Mi-a răspuns că în ultimul paragraf se cu­prinde forţa, pe care dînsul trebue să o ex­­cepţioneze, şi a mai adaus, că idea de a se folosi forţa în contra Sultanului e foarte an­tipatică M -Sale Ţarului. M’am provocat la aceea, că dacă Sultanul va vedea că toate pu­terile se află în perfectă înţelegere asupra punctului că stările din imperiul otoman tre­­buesc schimbate, nu va fi trebuinţă de mij­loace de forţă. Numai cugetul, că puterile sânt serios de acord, e suficient pentru do­bândirea efectului dorit. Domnul Şişchin la aceasta ,mi-a răspuns, că cu privire la pro­iectul d-voastre nu poate da răspuns pozitiv, înainte de a auzi părerea celorlalte puteri®. * Tot în această din urmă carte al­bastră e publicată scrisoarea lui Salisbury din 21 Decemvrie, trimisă lui Milonke, ambasador englez pe lângă curtea din Viena. Scrisoarea are următorul cuprins: „Ambasadorul austro-ungar a venit azi la ministerul de externe, şi a declarat că e instruit a-­mi comunica, că guvernul seu ac­­ceptează în principiu proectul meu trimis în 30 Octomvrie lui Sir. E. Monson prin fir tele­grafic, proiect, care intenţionează o acţiune comună din partea puterilor, pentru sistarea stărilor ameninţătoare din Turcia. Contele Deym ’mi-a revocat în memorie, că contele Golucho ’ski a fost totdeauna de părerea, că acţiunea comună a puterilor e unica mo­dalitate de a delatura pericolele ce ame­ninţă Turcia, şi prin ea pacea europeană. Contele Goluchovski încă e de părerea, ca­re se însărcineze ambasadorii a se consulta, cari sânt cele mai practice disposițiuni, ca în im­periul otoman să se restabilească stările nor­male de lucruri. Resultatul consultării lor, să-­l comunice puterilor, cari apoi se exercite presiune co­lectivă asupra porţii, apelând după necesitate, la toate formele presiunii. Ce se atinge de detailuri, contele Goluchovski e de credinţa că asupra acestora se poate discuta mai târziu*. Se mai găseşte o telegramă a lui Salis­bury adresată lui Monson, în 24 Decemvrie, în care se fac destăinuiri despre declaraţiunile pe cari le-a făcut representantul Franciei din Londra, de Cornel, cu privire la instrucţiunile ce le-a trimis ministrul de externe francez, Hanotaux, ambasadorului francez din Constan­tinopol, Cambon. Instrucţiunile acestea se învârtesc pe lângă următoarele trei puncte: 1. Susţinerea integrităţii imperiului otoman; 2. Nici o ac­ţiune separată, ci comună; 3. Abandonarea ideii unui condominiu. Guvernul francez do­reşte aplicarea şi extinderea reformelor asupra tuturor supuşilor din imperiul otoman, fără deosrbire de rasă şi religiune. Ce se atinge de folosirea mijloacelor de forţă, guvernul francez nu le respinge, şi e învoit ca la timp potrivit să se discute asupra lor, dacă toate puterile vor recunoaşte absoluta lor nece­sitate.* Acestea sânt părţile mai însemnate din ţâseturile diplomatice, în cari voesc puterile mari europene sâ îmbrace pe mu­ribundul din Orient. Sunt acte auten­tice diplomatice, pe cari guvernul englez a ţinut a le împărtfişi lumii politice, în scopul de a-­şi motiva şi justifica ţinuta în chestiunea orientală. Câte acte diplo­matice vor mai fi însâ, cari n’au apărut în cartea albastră, din motivul că — nu sânt de natură, a putea fi date publi­cității ! Nr. 11 Aforisme politice. — Una la zi. — In inima omului totdeauna firea e mai tare, decât spiritul de partid. Lamartine.

Next