Tribuna, ianuarie 1897 (Anul 14, nr. 1-23)
1897-01-16 / nr. 11
Pag. 42 Sibiiu, Joi, „Acum însă, în casă, în decursul discuţiunii am aflat de lipsă a mă ocupa şi de politica partidului poporal, a dilucida şi chestiunea partidului naţional, şi căutând prin scriptele mele, (Red. ,Trib.“) pentru orientarea mea, am aflat şi această scrisoare, pe care am găsit-o foarte potrivită pentru clarificarea situaţiei. „în urma acesteia eu m’am simţit îndemnat şi îndreptăţit, ca să mă provoc la această scrisoare, pentru că n’am putut-o privi ca pe una care ar fi ajuns la mine în mod incorect, ori cu întrebuinţarea vre-unui mijloc neregulat®. După aceste confesiuni B á n f f y spune, că a ținut de datoria sa se declare cele de mai sus, pentru a rectifica pe redactorul „liberal“, care ’i-a subministrat scrisoarea prin Jeszenszky. „El — zice B., adecă redactorul Vészi — n’a ajuns în mod incorect la aceste scrisori, n’a procedat incorect cu ele, prin urmare la el nu se potrivește expresiunea, ce am întrebuințat, că le-a furat11. Un nou neadevăr al lui Bânffy. îndată după B. se ridică deputatul Baszkovics și îl roagă să cetească datul scrisorii. Bânffy cetește: zo Septemvrie zSpj. Blatkovich: „Am vrut să se constateze că aceasta s’a scris înainte cu mai mult ca un an, înainte de Închiderea dietei şi de escrierea alegerilor, atunci dară, când nu eram legat de nici un partid“. Până aci Bánffy tot aşa a presentat lucrul, ca şi când s’ar fi întâmplat în decursul alegerilor din toamna trecută. Acum a fost constrâns să-’şi mărturisească reaua credinţă. Abatele Molnár constată, că partidul poporal s’a mutat în 2 Nov. 1895; scrisorile le vor fi uitat servitoriu în vechiul cuartir. Dar’ tocmai faptul, că aceasta s’a întâmplat în Nov., dovedeşte, că epistola din vorbă e curat de caracter privat, pentru că atunci nîci partida! poporul nu există ca partid politic nici el nu era deputat. — Provoacă pe Bânffy să predee scrisoarea proprietarul ei, dacă nu vrea s- o păstreze, ca „copus delicti* pentru judecătorie. Păcatul lui Bânffy ar acceptă părerea, că ar fi cineva îndreptăţit a comite delictul frângerii secretului epistolar. „Atât din punct de vedere juridic, cât şi din punct de vedere gentleman, părerea aceasta e incualificabilă“. Ivanka citează §-ul 327 al codului penal şi dovedeşte, că Bánffy s’a făcut vinovat cel puțin de crima ori delictul găzdăritului de hoți (orgazdasâg) (§-ul 370). Peste toate acestea — zice oratorul — eu nu pricep cum cutează Bánffy a ne provoca și pe noi, ca să jucăm cu el împreună, și să privim în scrisorile, pe cari spune, că le-a primit cu grămada pe cale necorectă, poate prin furt, — şi se comitem astfel şi noi, cu el dimpreună, aceeaşi porcărie. (Presidentul îndrumă pe vorbitor la ordine pentru ultimul cuvânt). Ivanka continuă: Eu ţin de lucru necinstit a privi în scrisori, cari nu mie ’mi-au fost adresate; şi ministrul-president vine și ne invită să facem acest lucru. Declarând, că nu poate presupune că judecătorii maghiari să nu-’l condamne pe Bânffy după ce însuși ’şi-a recunoscut păcatul, crede, că împregiurarea, că Bânffy e prim-ministru e numai agravantă, fiindcă „oricare om poate pretinde, ca prim-ministrul Ungariei să fie gentleman corect!“ Bânffy desminţit de Vészi. A urmat o nouă desmințire la adresa lui Bânffy. Deputatul Bolgár F. încredinţat de Vészi, că dacă Bânffy nu va spune corect starea lucrului, se’l corea că a făcut desveliri, cari arată, că Bânffy şi față de redactorul Vészi a procedat incorect. Iată partea referitoare din vorbirea lui Bolgár, care represintă pe Vészi. „Scrisoarea din vorbă — zice Bolgár — a fost dusă din cancelaria partidului poporal, — aşa cum a spus-o Bánffy — din partea lui Rosenberg-Radó, soţul unei artiste, în redacţia lui „Pesti Napló“ al cărui şef redactor pe atunci era dl Vészi. „Atacând P. N. partidul poporal Rosenberg a venit la Braun, responsabilul de la P. N. cu scrisoarea se o publice în interesul de obşte Red. Braun a fost de părerea, că o epistolă privată nu se poate publica fără Învoirea adresantelui ori adresatului, — și a predat-o șef redactorului Veszi, care după ce a ținut epistola mai multe zile pe masa sa, s’a dus la dl primministru, șeful meu de partid, ca să’l informeze despre cuprinsul ei. Pe dl prim-ministru nu l’a găsit vise l»' oficiu, dar’ acolo a fost Jeszenszky, amsilier ministerial. {Percsel D.: consilier de secţiune. -1- Meszlényi L.: Marele dirigent al alegerilor!) I-a spus lui cuprinsul scrisorii și la rugat deci se comunice ministrului, fiindcă crede că astfel face serviciu causei, dar în foaie mi o poate publică, fiindcă asta nu se uneşte cu cinstea şi onoarea. Ieszenszky pretextând, că-i prea ocupat şi poate să-l şi uite, la rugat pe Vészi să-i lase lui epistola şi apoi va informa pe ministrul pe baza ei. Astfel scrisoarea a remis .ieszenszky ! „Aceasta ai făcut-o?“ zise princesă, examinându-’i pe amândoi cu o privire confusă. Prințul mort și uitat, a cărui nume ea nu-’l mai purta acum, își reluă din nou și pe deplin locul său. Bărbatul o văzu aceasta, de pe mișcarea ce o făcuse ea, ca să-’l depărteze de la sine. Fără ca să urmeze vre-o explicare, se sfârșise totul între ei. Ea se închise în odaia ei și se dădu — într’o agonie de opt zile — tuturor remuşcărilor de conștiință ce o torturau. Nenorocita femeie se măritase a doua oară din răsbunare, nu din iubire; acum de vreme ce vinovăția prințului în realitate nu existase, ea în asemănare cu el se simţia conştie de nevinovăţia sa şi se ruşina de sine însăşi. Amintirea lui alungată într’un mod aşa brutal, se reîntoarse mai viu şi cu multă putere. Sărmanul „soţ sta tot ascuns, el înţelegea, că pentru ea nu a fost nimic, şi că vechia patimă resuscitată în mod aşa viu a ucis dintr’o lovitură pe cea mai nouă. Ea îi vorbia rece, ca unui străin, ’şi’l asigura de iertarea ei, convinsă fiind, că el era nevinoat, în ultimul moment, pe când madam Angelin plângea înaintea ei, căci remuşcârile conştiinţei o torturau, fără Insé ca se-’şi fi înţeles greşeala, princesă se plecă spre acest suflet uşuratic, care fluşturase asemenea unui fluture, pe calea dreaptă şi aspră a vieţii sale; apoi cu o voce, care era prea slabă decât ca plângerea ei să se fi putut considera de o dojană, îi zise: „Tu vezi, că eu nu mai guguresc „eu mor*. Şi ea spuse adeverul. Enea în ziua următoare Vészi întâlnind pe Bánffy ’l-a întrebat de a luat cunoştinţă despre cuprinsul scrisorii, şi ’i-a declarat, că publicarea epistolei nu o doreşte, pentru că după părerea lui asta nu s'ar uni cu cinstea şi onorabilitatea. în cele următoare Bolgár F. spune, că Veszi ’și-a uitat de scrisoare; dar’ când Bânffy ’i-a cetit-o in dietă, s’a dus la el și a insistat să declare în dietă cum a ajuns la scrisoare, și cum el ’i-a spus de atunci, că să nu se folosească de ea în public. Astfel Bânffy a fost silit să vorbească de nou despre această afacere, fără de a spune lucrul așa, cum i l-a impus redactorul Vészi. De aceea a trebuit să intervină Bolgár să l coreagă. E interesant, că Vészi, deși liberal a încredințat pe un deputat oposițional, (Bolgár e apponyist), ca să controleze pe șeful său „liberal“. La imputările ce li se fac pentru aceasta Vészi răspunde în „B. Napló“ zicând: „Care deputat liberal ar fi putut face acest lucru, fără ca să nu fi trebuit să tragă apoi și consecvențele necesare pentru ținuta sa?“ — Caracteristic ! Deocamdată afacerea s’a încheiat în dietă prin aceea, că proiectul de conclus al lui Horánszky a fost respins. Dar’ desigur ea se va continua pe altă cale. Mai bine a analizat ticăloşia comisă de baronul Bánffy deputatul Ivánka Oszkár, care a pledat pentru proiectul de conclus al lui Horánszky. Arătând din vorbirile lui B. Însuşi cum el ’şi-a recunoscut păcatul, prevâzut in codicele penal Ivánka întreabă : „Mai există în acest cabinet vrt-un ministru, care să fie de opinia, că o epistolă ajunsă pe cale nedreaptă sau prin furt în mâna prim-ministrului, n’ar fi un obiect pe care el ar fi dator se-’î retrimită proprietarului seu, ori dacă nu, cel puțin să respingă a-’l primi? „Există vre-un membru In acest cabinet care se împărtășască părerea, că ar putea face cineva us de o epistolă furată, fără a întreba de adevăratul ei proprietar? „Eu cred, și Mint convins, că nu numai în cabinet nu e nici unul, dar’ *n mntreaga casă nu există om cu mod de gândire g nrinun, care afară, astfel se reîntoarsa princess, care se îmbrăcă acum in vestminte sure, lila, roza, , vinete, — la strălucirea ei de mai nainte. Intro seară, pe când se preumblau prin mica florărie, ea li zise nepotului baronesei Ancelin, care de când ea se reîntoarse la vieaţă, o urma ca şi umbra ei fidelă: „Acum, dacă ai voie, vreau să’ţi fiu soţie“. După puţin timp, s’au cununat şi încă fericit. El, cu un fel de furie, El, dimpotrivă zăpăcit şi mirat de această patimă neaşteptată, îşi gusta fericirea fără a o analisa prea mult. în societate s’a vorbit mult de această căsătorie. Baronesa Ancelin, care vorbea mult în frasele romanelor sale, află cu această ocasiune o vorbă minunată: „Priviţi pe această princesă“ zicea ea, „lumea credea că a plâns, dar’ ea a gugurit numai; a fost o văduvie de turturică*. Şase luni trecuseră; cei de curând căsătoriţi se aflau la ţeara, într’un castel aproape de Paris. Acolo îi cerceta prietina lor când îi vezu aşa fericiţi şi liniştiţi, răpitoarea baronesă, care nici când nu a fost prea ingenioasă, care totdeauna avea în vedere numai momentul de faţă, le zise de o dată: „Totuşi eu sânt, care v’am făcut aşa fericiţi; acum nici că-’mi pare râu de minciuna mea®. „Cum? Ce minciună?“ zise repede princesă. „D’apoi, scumpa mea, acum ’ţi-o pot spune, sărmanul prinţ nu a fost aşa negru, cum ’ţi-’l-am presentat. Vestitele epistole sânt de acum cinci ani, d-sa nici nu erai măritată atunci“. TRIBUNA 16/28 Ianuarie 1897 încurcătura lui Wlassics. Afacerea contelui Majláth începe a deveni foarte neplăcută pentru ministrul de culte Wlassics. Capelanul din Komárom, cum numesc trimbiţaşii guvernului pe energicul preot, care a refuzat să primească o denumire de episcop, fiindcă nu s’a făcut între condiţiunile statolite mai înainte prin reciprocă înţelegere, — a tras vălul de pe machinaţiunile guvernului şi astăzi ministrul Wlassics stă demascat in faţa lumei, ca un om care nu umblă pe căi drepte. Frumoasă situaţie pentru actualul guvern! Ministrul-president Bánffy prins cu minciuna din partea parlamentului, car’ Wlassics prins cu înşelăciune. Şi oamenii aceştia mai au obrazul a rămâne pe scaunele ministeriale şi a lăsa să fie numiţi: „representanţii Coroanei! Consilierii Regelui! Departe am ajuns cu moralitatea publică în „fericita* Ungarie. Ştirile cele mai noue şi autentice sosite din Viena, despre afacerea contelui Majlath, sunt următoarele: Imediat după sosirea contelui Goluchovski din călătoria dela Berlin, nunţiul Talia ni ’i-a făcut visita şi ’i-a comunicat plânsoarea în contra ministrului de culte Wlassics, in forma unei „note verbale“, cum se zice în limba diplomatică. Nunţiul a dovedit cu date autentice ministrului de externe, că în Ungaria, în cei 50 de ani din urmă, nu s’a denumit nici un „coadjutor“ pe seama bisericei catolice „fără drept de succesiune*. Astfel a fost numit Haynald la anul 1851 de „coadjutor* tot pe lângă episcopul catolic din Ardeal, Kovács Miklós, car’ în anul 1852 ’i-a ocupat locul în mod definitiv, pe basa dreptului de succesiune. Ca cineva să poată substitui pe episcopul, nu are necesitate de decret regal, pentru că Papa poate să sfinţească pe oricare canonic de episcop titular, care apoi săvârşeşte ad hoc agendele episcopului, ca plenipotenţiarii acestuia şi ca vicar general. Astfel de episcopi titulari se află de present în mai multe diecese catolice, de pildă: Strigoniu, Eger, Kalocsa etc. Dari aceştia nu sânt, „coadjutori*. Acela care se denumeşte de „coadjutor“, primeşte titlul acesta în oricare ţeară, cu „dreptul de succesiune*. Asta e regulă. Regula e dar’ — denumirea cu drept de succesiune, dar’ o denumire fără acest drept formează excepţiunea. Când deci nunţiul T a 1 i a n i a primit prin ministrul de externe comunicatul ministrului unguresc de culte, ca M. Sa Monarchul ’şi-a dat învoirea ca episcopul din Ardeal Lenhardt să se poată adresa sfântului Scaun cu rugarea pentru acordarea unui „coadjutor*, — car’ în comunicatul acesta nu era vorba despre aceea, că denumirea „coadjutorului“ 86 va întâmpla fără dreptul de succesiune, a fost de credința, că e vorba de „coadjutor* care are sâ fie denumit între împregiurări normale, anume: „cu drept de succesiune*, şi în înţelesul acesta ,şi-a trimis informaţiile şi propunerea la Roma. Papa în înţelesul acesta a decis, şi contele Majláth a fost avisat, ca să numească doi încrezuţi, pentruprocesus informations“, în stadiul acesta ajunsese afacerea, când deodată vine ştirea din Budapesta, că guvernul unguresc nu-i dă contelui Majláth dreptul de succesiune, car’ Majláth a declarat, că fără acest drept nu primeşte denumirea. Astfel a expus nunţiul Taliani starea lucrului, rugând pe contele Goluckovski să o comunice Coroanei, mai accentuând rnse, că dânsul (Taliani) a fost tras pe sfoară din partea guvernului unguresc, e compromis în fața sfântului Scaun, și va fi necesitat să se retragă și să părăsească Viena. Contele Goluchovski imediat a mers la palat și a comunicat Monarchal cele auzite dela nunţiul Taliani, care urmarea informaţiunilor acestora a fost, că ministrul de culte Wlassics a fost citat pe cale telegrafică la Viena, ca să se rectifice în faţa Monarchului şi să limpezască situaţia. Cum se ştie, ministrul Wlassics a stat o oră în audienţă la Monarchul, ear’ cu T a I i a n i a conferat tot o oră, ear’ după aceea a avut întrevedere şi cu contele Goluchovski. Că oare succesu-’i-a a netezi conflictul şi a restabili buna înţelegere, nu se ştie încă până l n momentul scrierii acestor şite. Tot ca ştire interesantă se colportează și faptul, că propunerea ministrului Wlassics cu adevărat a fost pentru numirea contelui Majláth cu drept de succesiune, dar în consiliul de miniștri, colegii săi, în frunte cu Bánffy,l-au majoritat, și au decis să se facă denumirea fără acest drept, până ce va vedea guvernul cum se va purta noul coadjutor? Guvernul a crezut, că contele Majláth va primi denumirea şi fără acest drept, pentru că e bună săritură, din capelan deodată episcop, fie chiar şi numai titular, dar’ s’a înşelat amar, căci capelanul ’i-a dat de furcă. Aşa o păţeşte omul, care nu umblă pe cale dreaptă! ------«Blim»-----Cartea albastră. — Din secretele diplomaţiei engleze. — Evenimentele din Orient au silit guvernul englez se edee o carte albastră. Cartea albastră e carte politică. Cuprinsul ei îl formează actele diplomatice, corespondenţele schimbate între guvernul englez şi representanţii sei din ţerile străine. Scopul? De bună seama e acela, de a provoca verdictul lumii politice, de a purces bine ori ba guvernul englez în chestiunea orientală, şi eventual de a face propagandă şi a câştiga spiritele pentru proiectul Angliei. Cartea albastră a apărut în două tomuri; primul s’a împărțit săptămâna trecută între deputații parlamentului englez, ear’ al doilea zilele trecute. în tomul prim sânt publicate actele mai vechi, ear’ în tomul din urmă cele mai noue. Toate vorbesc la fel, despre plănuita acţiune comună a puterilor mari europene, întru îndreptarea stărilor de lucruri din Turcia. Sânt instrucţiuni, trimise ambasadorilor englezi din partea guvernului lor, şi sânt rapoarte de ale acestora cătră guvern. Reproducem unele, din tomul apărut mai în urmă. Goschen, secretarul legaţiunii engleze din Petersburg, a trimis în 4 Nov. următoarea telegramă lordului Salisbury ca raport despre resultatul unei conferări diplomatice, avute cu Şişchin. „Mylord! După ce M. Sa Ţarul a sosit Sâmbăta trecută la Petersburg, azi am avut întâlnire cu domnul Şișchin, șil-am întrebat pe Excelența Sa că poate se vedea răspuns la întrebarea cuprinsă în telegrama din 20 a lunei trecute? "Mi-am exprimat totodată speranța, că se va fi realizat așteptarea Excelenței Sale de a nu se opune guvernul imperial propunerii făcute, și că eu vă voiu putea trimite un răspuns favorabil. Excelenţa Sa ’mi-a răspuns, că sperează a se putea afla o casă comună pentru de a ajunge puterile la o înţelegere perfectă, şi că se vor găsi modalităţile cele mai bune, pentru a îndrepta situaţia actuală din imperiul otoman. ’I-am respuns, că o înţelegere ca aceea pe care o doriţi d-voastrâ îşi are deja basa în proiectul cel-aţi făcut, ca ambasadorii din Constantinopol, cari cunosc mai bine situaţia şi ştiu mai bine ce disposiţiuni ar putea sana răul, se propună guvernelor lor o modalitate, care se corespundă dorinţelor tuturor puterilor. E superfluu dar’ a se căuta şi mai departe basa înţelegerii. La aceasta Excelenţa sa a declarat că e de acord cu d-voastră in aceea, că ambasadorii sânt cei mai chemaţi de a cunoaşte situaţia; şi de aceea crede, că atât despre proiectul d-voastre, cât şi despre acela pe care îl va propune guvernul imperial, dânşii au sfi-’şi spună părerea, adecă despre aceea că „ Comission de la dette publique® se primească conducerea finanţelor turceşti, şi se grijească de folosirea banilor, care are să se facă astfel, ca guvernul ţerii să se poată întări şi se poată fi capace de a executa reformele necesare. A mai adaus Excelenţa Sa, că e convins a fi acesta modul cel mai sigur de a înceta pedeea exe- I cutării reformelor, adecă lipsa de bani. Am răspuns, că procedura aceasta poate că ar duce la resultat, dar’ nu e sigură, la tot caşul ambasadorii să-’şi dee părerea, căci d-voastră încă intenţionaţi a se da obiect de discuţie ambasadorilor, ca să statorească ei disposiţiunile necesare. Ar fi însé cu mult mai favorabil, — am zis eu — dacă în locul proiectului ce intenţionează guvernul imperial a’l presents, s’ar accepta proiectul d-voastre, și atunci s’ar putea provoca ambasadorii, ca să pună în discuție și proiectul Excelenței Sale. Domnul Şișchineusé nu s’a învoit la aceasta. 'I-am întrebat deci, de a găsit în telegrama d-voastre vre-un punct care îi face scrupuli? ’Mi-a răspuns că în ultimul paragraf se cuprinde forţa, pe care dînsul trebue să o excepţioneze, şi a mai adaus, că idea de a se folosi forţa în contra Sultanului e foarte antipatică M -Sale Ţarului. M’am provocat la aceea, că dacă Sultanul va vedea că toate puterile se află în perfectă înţelegere asupra punctului că stările din imperiul otoman trebuesc schimbate, nu va fi trebuinţă de mijloace de forţă. Numai cugetul, că puterile sânt serios de acord, e suficient pentru dobândirea efectului dorit. Domnul Şişchin la aceasta ,mi-a răspuns, că cu privire la proiectul d-voastre nu poate da răspuns pozitiv, înainte de a auzi părerea celorlalte puteri®. * Tot în această din urmă carte albastră e publicată scrisoarea lui Salisbury din 21 Decemvrie, trimisă lui Milonke, ambasador englez pe lângă curtea din Viena. Scrisoarea are următorul cuprins: „Ambasadorul austro-ungar a venit azi la ministerul de externe, şi a declarat că e instruit a-mi comunica, că guvernul seu acceptează în principiu proectul meu trimis în 30 Octomvrie lui Sir. E. Monson prin fir telegrafic, proiect, care intenţionează o acţiune comună din partea puterilor, pentru sistarea stărilor ameninţătoare din Turcia. Contele Deym ’mi-a revocat în memorie, că contele Golucho ’ski a fost totdeauna de părerea, că acţiunea comună a puterilor e unica modalitate de a delatura pericolele ce ameninţă Turcia, şi prin ea pacea europeană. Contele Goluchovski încă e de părerea, care se însărcineze ambasadorii a se consulta, cari sânt cele mai practice disposițiuni, ca în imperiul otoman să se restabilească stările normale de lucruri. Resultatul consultării lor, să-l comunice puterilor, cari apoi se exercite presiune colectivă asupra porţii, apelând după necesitate, la toate formele presiunii. Ce se atinge de detailuri, contele Goluchovski e de credinţa că asupra acestora se poate discuta mai târziu*. Se mai găseşte o telegramă a lui Salisbury adresată lui Monson, în 24 Decemvrie, în care se fac destăinuiri despre declaraţiunile pe cari le-a făcut representantul Franciei din Londra, de Cornel, cu privire la instrucţiunile ce le-a trimis ministrul de externe francez, Hanotaux, ambasadorului francez din Constantinopol, Cambon. Instrucţiunile acestea se învârtesc pe lângă următoarele trei puncte: 1. Susţinerea integrităţii imperiului otoman; 2. Nici o acţiune separată, ci comună; 3. Abandonarea ideii unui condominiu. Guvernul francez doreşte aplicarea şi extinderea reformelor asupra tuturor supuşilor din imperiul otoman, fără deosrbire de rasă şi religiune. Ce se atinge de folosirea mijloacelor de forţă, guvernul francez nu le respinge, şi e învoit ca la timp potrivit să se discute asupra lor, dacă toate puterile vor recunoaşte absoluta lor necesitate.* Acestea sânt părţile mai însemnate din ţâseturile diplomatice, în cari voesc puterile mari europene sâ îmbrace pe muribundul din Orient. Sunt acte autentice diplomatice, pe cari guvernul englez a ţinut a le împărtfişi lumii politice, în scopul de a-şi motiva şi justifica ţinuta în chestiunea orientală. Câte acte diplomatice vor mai fi însâ, cari n’au apărut în cartea albastră, din motivul că — nu sânt de natură, a putea fi date publicității ! Nr. 11 Aforisme politice. — Una la zi. — In inima omului totdeauna firea e mai tare, decât spiritul de partid. Lamartine.