Tribuna, noiembrie 1897 (Anul 14, nr. 243-266)
1897-11-27 / nr. 263
Anul XIV Sibiiu, Joi 27 Noemvrie (9 Decemvrie) 1897 Nr. 263 ABONAMENTELE Pentru, Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., */, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohe: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/ an 3 fl. 50 cr., 1/, an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: */4 an 10 franci, */* an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru E2S23S S£3SS msasm INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcii Nr. 15. Telefon Nr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Numeri singuratici î 5 cr. se vând la »Tipografia«, soc. pe acţiun Adunări de protestare în contra maghiarisârei! „Se maghiarisăm!“ Acesta e cuvântul de ordine, dat în dieta din Pesta. „Se maghiarisăm!“ — a zis un deputat maghiar Rătkay, atunci când referentul se apera de imputarea, că proiectul despre numele comunelor ar ținti la maghiarisare. „Se maghiarisăm! Și la aceasta avem drept! Așteptăm de la guvern să maghiariseze“ — a strigat deputatul maghiar. Și el a exprimat veritabila intențiune a proiectului de lege. El a vorbit după opiniunea publică maghiară de acasă, pe când referentul a vorbit pentru străinătate. „Să maghiarisăm“! —eată scopul la care tinde legislativa Ungariei. „Să protestăm contra maghiarisărei!“ — Iată devisa noastră pentru proximele zile, în toate părțile locuite de Români, se răsune acest protest, în adunări anume convocate. Se protestăm! — și să ne apărăm nu contra maghiarisărei! LA SATUL MEU. La satul meu așa mi-a zis Din neam în neam— „Curatul“. Și-acuma, vai, le-a dat de gând Să-mi prăpădească satul. Le „Tiszta“ nu-l pot suferi — Mă duc pân la împăratul, Vai, Doamne, Doamne, nu-m i lăsa — Să-mi prăpădească satul. R. Luptele Românilor. VII. Anul 1848. (d1). Anul 1848 a fost un an plin de frământări pentru toată Europa, în luptă erau, pretutindenea, la această epocă, pe deoparte restul feudalităţei sdrobite de revoluţia din 1789 şi de râsboaiele napoleonene, şi pe de altă parte popoarele, asuprite chemate la o vieaţă nouă. Restauraţiunea de la 1815, în urma înfrângerei lui Napoleon la Waterloo, cu toate concesiunile făcute democraţiei, trebuia fatalminte să devie din nou provocătoare. Orbită, ea nu vedea în marea revoluţie decât o expansiune trecătoare şi credea că evenimentele se pot întoarce din cursul lor firesc. Ce rătăcire! Restauraţiunea a avut 33 de ani de lupte parlamentare şi extra-parlamentare, cu hotărîtă intenţie de a readuce stările de lucruri din trecut. Tot atâţia ani democraţia din toate statele europene s’a împotrivit cu energie acestei reacţiuni. Şi când, sub Ludovic Filip, luptele dintre cele două partide s’au înăsprit, calea faptelor era din nou singura indicată. De astă-dată îusé revoluțiunea era menită să fee proporții cu mult mai întinse decât în 1789; semnalul de oriunde s’ar fi dat, ar fi găsit resunet: în toată Europa era o stare de lucruri coaptă pentru o nouă și decisivă revoluţie, şi comunicaţia între diferitele ţări era cu mult mai ferventă. Aşa încât putem zice că a fost numai o întâmplare că tot naţiunea franceză a fost cea dintâiu în această mişcare, ca iniţiatoare, o întâmplare, care nuse dă acestei naţiuni dreptul de a se mândri, cu drept cuvânt, că s’a aflat în fruntea tuturor mişcărilor generoase ale acestor din urmă vremuri. Trebue, cu toate aceste, să facem o deosebire între caracterul ce ’l-a avut revoluţia din 1848 în Europa şi acelce ’l-a avut în Ungaria. In Europa era, cum am zis, ridicarea păturilor democratice în contra oligarchiei, care se încerca să le subjuge din nou, pe încetul şi pe nesimţite, în Ungaria, şi prin restrângere în Transilvania, revoluţia din restul Europei n’a fost decât un prilej, pentru ca naţiunea maghiară sâ-’şi valoreze dorinţa şi tendenţa de mult hrănită a întemeierei unui stat naţional maghiar. Să nu perdem aceasta din vedere, pentru că numai aşa ne vom pute explica pe deoparte simpatiile ce revoluţionarii maghiari le-au întâlnit în Europa, şi, pe de altă parte, atitudinea sanătoasă şi matură a naţiunei române, reu înţeleasă şi reu interpretată de cei mai mulţi, chiar şi de unii patrioţi români, în vremurile acele. Numai astăzi vedem şi înţelegem bine de ce bun simţ adânc au fost conduşi fruntaşii naţiunei române din 1848! Când Europa întreagă era în frământare şi când naţiunea maghiară luase posiţiune hotărâtă în scopul de a constitui un stat naţional maghiar, în detrimentul desvoltărei pacinice a popoarelor conlocuitoare, naţiunea română se mişcă şi ea, — şi cu câtă demnitate, şi cu câtă înţelepciune! Anul 1848 va rămâne, cât va fi o naţiune românească, anul regenerărei noastre naţionale. De veacuri oropsită, maltratată, jefuită şi batjocorită, această naţiune a dovedit un uimitor bun simţ politic, o disciplină cum rar se vede în istoria popoarelor, un avânt şi un entusiasm gata la orice sacrificii. Nu ştim cum am pute recomanda în chip mai călduros generaţiunilor de astăzi cetirea şi profundarea evenimentelor din acest an, care vor rămâne o eternă glorie pentru poporul românesc şi un semn edificător al vitalităţei sale. Clerul, inteligenţa şi poporul s’au găsit în aceste împrejurări strâns uniţi; conştienţa naţională a neamului românesc, trezită prin luptele de mai înainte ale nemuritorilor noştri ante-mergători în această cale, cerea cu putere elementară să se afirme. Zile de glorie pentru neamul nostru vor rămâne zilele de 15, 16 şi 17 Maiu 1848, când națiunea română s’a declarat şi s’a proclamat de naţiune de sine stătătoare şi parte întregitoare a Transilvaniei, pe temeiul egalei libertăţi. Şi dacă împrejurările, prin care trecem, nu ne-ar fi atât de vitrege, de sigur că monumentul ce s’a propus, în a treia şedinţă, pentru eternisarea acestui moment din vieaţa naţiunei române, s’ar înălţa astăzi falnic pe „Câmpul Libertăţii“ de lângă Blaj. Adunarea naţională din acele zile memorabile a fost solemnă şi imposantă, şi ea a marcat în chip neîndoios linia de purtare pe care naţiunea română înţelege şi voeşte să o urmeze în viitor. Veleităţile de independenţă ale Maghiarilor se afirmaseră deja în diferite rînduri, care insula de Secui din răsăritul Transilvaniei striga din răsputeri: »uniune sau moarte!« Aspiraţiunile Ungurilor şi Secuilor, la drept vorbind, erau legitime, din punctul lor de vedere, — şi de sigur nu națiunea română’i-ar fi împedecat să le realiseze, dacă această realisare n’ar fi implicat în sine nedreptăți cu mult mai mari decât acele pe cari căuta, în aparență, să le evite, şi dacă, în general, noua stare de lucruri, pusă înainte de Maghiari, n’ar fi fost pentru alte popoare o chestiune de vieaţă mai mult decât era pentru ei starea în care se aflau înainte de 1848. Astfel, naţiunea română ’şi-a tras linia sa de purtare potrivit cu interesele şi aspiraţiile sale, — şi rareori s’a văzut atâta pătrundere cât a dovedit această naţiune, care de abia întră în vieaţa publică. Eaşi-a cunoscut bine vecinii şi conlocuitorii, a înţeles adânc psichologia momentelor prin care trecea, a cetit cu o profetică inspiraţie viitorul, şi, condusă de sentimentul propriei sale conservări, a dat luptelor sale o direcţiune, care şi astăzi, după patru decenii, e singura ce ne est iertat, ca Români, să o urmăm, oricât de mult s’ar fi schimbat lucrurile Convocare. Subscrişii ne luăm voe a convoca prin aceasta pe alegătorii dietali, de naţionalitate Români, din cercurile electorale Sibiiu, Cristian, Sebeşul-săsesc, Cisnădie şi Nocrich la o ce se va ţine Marţi, la 14 Decemvrie n. 1897, la 11 ore înainte de ameazi, în sala cea mare a casei sociale („Gesellschaftshaus“) din Sibiiu, cu scopul de a discuta şi a lua resoluţiuni privitoare la noul proiect de lege, aşa numit „despre numele comunelor şi alte nume de localităţi“. Sibiiu, 5 Decemvrie n. 1897. Dr. loan Raţiu m. p. loan Droc m. p., protopresbiter. loan de Preda m. p. Dr. Nicolae Calefariu m. p. FOIŢA „TRIBUNEI“. Interpuncţiunea... vieţei. — Scrisoare Iui Emilian. — — Me întrebi ce-i vieaţa? Am auzit până acum tocmai nouă sute nouăzeci şi nouă de definiţiuni, ei bine de ce să n’o scriu ea pe a miia. Scurt şi precis. Vieaţa e o proposiţie, care ca toate proposiţiile se începe ca literă mare şi se isprăveşte ca punct. Şi e de sine înţeles, că proposiţia noastră va fi întrerupta unde şi unde de anumite interpancţiuni. I. Am zis, că se începe cu literă mare. Şi într’adevăr copilăria — scumpa şi neuitata introducere în vieaţă, — e scrisă ca litere mari în inimile tuturora. Unde eşti copilărie dragă? Unde sânt visările tale nevinovate, unde’s mângâierile mamei? Şi prietenii, nedespărţiţii tovarăşi de jocuri, şi lăncile pline de lumina soarelui şi de fluturi sprinteni cu aripi de aur? Apoi poveştile bunicei cu feţi-frumoşi şi cu Ilene, şi cu cai ce mănâncă jăratic, — unde sunt? Amintirea singură ne-a rămas, ca să ne povestească despre cea mai fericită epocă a vieţei. Dar’ proprie nici nu era vieaţa, căci vieaţa e reală, dureros de reală, car’ copi- lăria e vis, de care nu poţi să-’ţi dai seama numai după te- i trezit şi nu mai e. Şi dacă am voi să-’i facem totuşi joc în vieaţa reală, am însemna - o cu (;) două puncte. Poveştile bunicei nu ne mai plac, basmele rămân pe seama copiilor. La răsărit cerul roşu şi creştetele munţilor se poleesc în auriul razelor de lumină. Ce frumos e răsăritul soarelui! O suflare de vieaţă rece de-a lungul câmpiilor umede de rouă. O suflare de vieaţă şi de fericire. Fantasia se opreşte pe o clipă în faţa admirabilei privelişti, apoi sboară liberă şi uşoară ca o rândunică. Căci în faţa ei nu e nici o pedecă, orizontul e aşa de clar, şi atât de zimbitoare e zarea de lumină. Viitorul — aceasta e ţinta. Şi viitorul e sigur, când vieaţa e aşa de frumoasă şi lumea e tot aşa de bună, precum suntem noi. Un dor nostîmpărat ne şopteşte într’una: înainte! Şi toată fiinţa noastră e o tindere continui, cătră viitorul, care ne suride. Da, tinereţa e o tindere continuă, un început. In proposiţia noastră o vom însemna-o care coma. Sântem aşadară tot numai la început. Ar crede cineva că începutul e greu, dar’ se înşeală; începutul e lucru uşor de care se apucă toţi copiii, continuarea însă fiind mai grea, se reservă pe seama seriosităţei bărbăteşti. Şi Începutul e cu atât mai uşor, cu cât printr’o ilusiune optică noi vedem totul mai frumos şi mai ideal de cum e aievea. O adiere uşoară îţi va amăgi de nou simţirile ca farmecile unui basm. E femeia.... fiinţa, care o să-’ţi îndulcească vieaţă şi o să-’ţi amărească zilele. Zimbetul ei e aşa de dulce şi inima aşa de bine strînsă în corset, încât te vei pleca în faţa ei plin de admiraţie. Aceasta e fiinţa pe care sufletul tău a căutat-o pretutindeni cu un dor vag, ca presimţirea fericirei. în inima ta se vor deschide cărări neumblate şi o lume de simţăminte o să te năpădească cu valurile ei de foc şi de tinereţă. Şi sub emoţia sguduitoarelor simţăminte fiinţa ta se schimbă cu totul şi te văd cum întinzi rugător mânile cătră dinsa: „Cobori în jos, luceafăr blând!*... Lumea e mai frumoasă ca orişi-când. Totul e iubire şi farmec, totul pare un vis frumos sub lumina arginţie a razelor de lună. Punctele gândirei... Visurile au trecut. Palatul de ilusii se cutropeşte, lăsându-te pe o clipă la nehotărită durere. Dar dispariţia stelelor e în legătură cu zorile zilei şi tu începi a privi vieaţa în adevărata ei lumină. —Şi o vezi aşa, precum e: cu bucurii şi cu miserii, cu miserii şi cu bucurii. Femeia se coboară din sfera ideală, inaccesibilă, devine muritoare, ca şi tine. Ochii ei, cari nu mai ascund dragostea pentru tine, strălucesc ca două steluţe, lumina lor blândă potoleşte răscoala de patimi. Individualitatea ta cu talentele şi aspiraţiile ei nu mai sânt ale tale numai şi se contopesc toate în bucuriile şi miseriile căsniciei. Tot astfel să perd sgomotoasele rîuri în întinsul nemărginit al mărei. Tabloul vieţei e mai atrăgător, fiindcă e adevărat. Lumea, care mai înainte te conturba în visătoria fericirei tale închipuite, acumţi se pare cu totul altfel. E o lume din oameni ca şi tine, pe cari încă îi doare, când ii loveşti — şi totuşi e atât de sgomatos vuetul loviturilor între oameni. Inima ta, destul de ticeră încă, se ridică din cercul strimt al vederilor de mai înainte, şi vezi în omenimea întreagă un frate, care sufere şi-ţi întinde mâna după ajutor. Lumină, mai multă lumină — îţi strigă mintea. Iubire, mai multă iubire — îţi şopteşte inima. Şi iarăşi să aprinde focul sfânt al însufleţirei — nu foc de paie, ci o însufleţire pornită din convingere, care luptă pentru binele altora, car’ nu pentru propriul egoism, şi merge înainte, tot înainte et şi fractus illabatur orbisi.... Semnul exclamărei (l) Aceasta e partea, cu adevărat frumoasă a vieţei: lupta. Şi adevărată bucurie simţeşti mai ales în bucuriile ce Însuţi te causezi altora. Te înşeli însă, dacă aştepţi totdeauna recunoştinţă. Un filosof a asămănat partea aceasta a vieţei cuparanteza — şi e o asămănare genială ! Tu te sacrifici, tu Iţi sfărmi capul încărunţit nopţile de-a rîndul, gândind numai la fericirea copiilor tăi. Şi poate copiii tăi chiar te vor trece cu vederea mai târziu. Bunul meu bătrân, filosoful a avut dreptate; rocul tău e paranteza. Când oamenii însă te disgustează, tu ai dreptul să te cobori în lumea lăuntrică a sufletului tău. Icoane scumpe şi neuitate vor răsări din lăuntrul lui, şi tu vei sta cu ele de vorbă, ca şi cu nişte prieteni vechi, cari singuri îţi înţeleg bucuriile şi durerile. In inima ta nu va mai fi nici urmă de răutate şi răsbunare; ai ajuns deja vîrsta, când toate se uită şi toate se iartă. Nepoţeii se vor arăţa neastîmpăraţi de genunchii tăi, te vor trage de vestminte şi-’ţi vor mângâia barba lungă şi albă. — Mai spune o poveste, tată-moş! Dar’ tata-moş e obosit, ochii lui se închid somnoroşi şi doritori de odihnă. Intre paranteze, (—) iubitul meul