Tribuna, noiembrie 1897 (Anul 14, nr. 243-266)

1897-11-27 / nr. 263

Anul XIV Sibiiu, Joi 27 Noemvrie (9 Decemvrie) 1897 Nr. 263 ABONAMENTELE Pentru, Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., */, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohe: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/­ an 3 fl. 50 cr., 1/, an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: */4 an 10 franci, */* an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru E2S23S S£3SS msasm INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua­ oară 6 cr a treia­ oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcii Nr. 15. Telefon Nr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Numeri singuratici î 5 cr. se vând la »Tipografia«, soc. pe acţiun Adunări de protestare în contra maghiarisârei! „Se maghiarisăm!“ Acesta e cuvântul de ordine, dat în dieta din Pesta. „Se maghiari­săm!“ — a zis un deputat maghiar Rătkay, atunci când referentul se apera de imputarea, că proiectul despre numele comunelor ar ținti la maghiarisare. „Se maghiarisăm! Și la acea­­sta avem drept! Așteptăm de la guvern să maghiariseze“ — a strigat deputatul maghiar. Și el a exprimat veritabila intențiune a proiectului de lege. El a vorbit după opiniunea publică maghiară de acasă, pe când referentul a vorbit pentru străinătate. „Să maghiarisăm“! —­eată scopul la care tinde legislativa Ungariei. „Să protestăm contra ma­­ghiarisărei!“ — Iată devisa noa­stră pentru proximele zile, în toate părțile locuite de Ro­mâni, se răsune acest protest, în adunări anume convocate. Se protestăm! — și să ne apărăm nu contra maghiarisărei! LA SATUL MEU. La satul meu așa mi-a zis Din neam în neam— „Curatul“. Și-acuma, vai, le-a dat de gând Să-mi prăpădească satul. Le „Tiszta“ nu-l pot suferi — Mă duc pân la împăratul, Vai, Doamne, Doamne, nu-m i lăsa — Să-­mi prăpădească satul. R. Luptele Românilor. VII. Anul 1848. (d1). Anul 1848 a fost un an plin de frământări pentru toată Europa, în luptă erau, pretutindenea, la această epocă, pe deoparte restul feudalităţei sdrobite de revoluţia din 1789 şi de râsboaiele napoleonene, şi pe de altă parte popoarele, asuprite chemate la o vieaţă nouă. Restauraţiunea de la 1815, în urma înfrângerei lui Napoleon la Waterloo, cu toate concesiunile făcute democraţiei, trebuia fatalminte să devie din nou provocătoare. Orbită, ea nu vedea în marea revoluţie decât o expansiune trecătoare şi credea că evenimentele se pot întoarce din cursul lor firesc. Ce rătăcire! Restauraţiunea a avut 33 de ani de lupte parlamentare şi extra-parlamentare, cu hotărîtă intenţie de a readuce stările de lucruri din trecut. Tot atâţia ani democraţia din toate statele europene s’a împotrivit cu energie acestei reacţiuni. Şi când, sub Ludovic Filip, luptele dintre cele două partide s’au înăsprit, calea faptelor era din nou singura indicată. De astă-dată îusé revoluțiunea era menită să fee proporții cu mult mai întinse decât în 1789; semnalul de ori­unde s’ar fi dat, ar fi găsit resunet: în toată Europa era o stare de lucruri coaptă pentru o nouă și decisivă revo­luţie, şi comunicaţia între diferitele ţări era cu mult mai ferventă. Aşa încât putem zice că a fost numai o întâm­plare că tot naţiunea franceză a fost cea dintâiu în această mişcare, ca ini­ţiatoare, o întâmplare, care nuse dă acestei naţiuni dreptul de a se mândri, cu drept cuvânt, că s’a aflat în fruntea tuturor mişcărilor generoase ale acestor din urmă vremuri. Trebue, cu toate aceste, să facem o deosebire între caracterul ce ’l-a avut revoluţia din 1848 în Europa şi acel­­ce ’l-a avut în Ungaria. In Europa era, cum am zis, ridi­carea păturilor democratice în contra oligarchiei, care se încerca să le sub­juge din nou, pe încetul şi pe nesim­ţite, în Ungaria, şi prin restrângere în Transilvania, revoluţia din restul Eu­ropei n’a fost decât un prilej, pentru­ ca naţiunea maghiară sâ-’şi valoreze do­rinţa şi tendenţa de mult hrănită a întemeierei unui stat naţional maghiar. Să nu perdem aceasta din vedere, pentru­ că numai aşa ne vom pute explica pe deoparte simpatiile ce revoluţionarii maghiari le-au întâlnit în Europa, şi, pe de altă parte, atitudinea sanătoasă şi matură a naţiunei române, reu înţeleasă şi reu interpretată de cei mai mulţi, chiar şi de unii patrioţi români, în vremurile acele. Numai astăzi vedem şi înţelegem bine de ce bun simţ adânc au fost conduşi frun­taşii naţiunei române din 1848! Când Europa întreagă era în fră­mântare şi când naţiunea maghiară luase posiţiune hotărâtă în scopul de a constitui un stat naţional maghiar, în detrimentul desvoltărei pacinice a po­poarelor conlocuitoare, naţiunea română se mişcă şi ea, — şi cu câtă demnitate, şi cu câtă înţelepciune! Anul 1848 va rămâne, cât va fi o naţiune românească, anul regenerărei noastre naţionale. De veacuri orop­sită, maltratată, jefuită şi batjocorită, această naţiune a dovedit un uimitor bun simţ politic, o disciplină cum rar se vede în istoria popoarelor, un avânt şi un entusiasm gata la ori­ce sacrificii. Nu ştim cum am pute recomanda în chip mai călduros generaţiunilor de astăzi cetirea şi profundarea evenimen­telor din acest an, care vor rămâne o eternă glorie pentru poporul românesc şi un semn edificător al vitalităţei sale. Clerul, inteligenţa şi poporul s’au găsit în aceste împrejurări strâns uniţi; conştienţa naţională a neamului româ­nesc, trezită prin luptele de mai îna­inte ale nemuritorilor noştri ante-mer­­gători în această cale, cerea cu pu­tere elementară să se afirme. Zile de glorie pentru neamul nostru vor ră­mâne zilele de 15, 16 şi 17 Maiu 1848, când națiunea română s’a declarat şi s’a proclamat de naţiune de sine stătătoare şi parte întregitoare a Transilvaniei, pe temeiul egalei libertăţi. Şi dacă împrejurările, prin care trecem, nu ne-ar fi atât de vitrege, de sigur că monumentul ce s’a propus, în a treia şedinţă, pentru eternisarea acestui moment din vieaţa naţiunei ro­mâne, s’ar înălţa astăzi falnic pe „Câm­pul Libertăţii“ de lângă Blaj. Adunarea naţională din acele zile memorabile a fost solemnă şi impo­­santă, şi ea a marcat în chip neîndoios linia de purtare pe care naţiunea ro­mână înţelege şi voeşte să o urmeze în viitor. Veleităţile de independenţă ale Ma­ghiarilor se afirmaseră deja în diferite rînduri, care insula de Secui din răsă­ritul Transilvaniei striga din răsputeri: »uniune sau moarte!« Aspiraţiunile Ungurilor şi Secuilor, la drept vorbind, erau legitime, din punctul lor de vedere, — şi de sigur nu națiunea română’i-ar fi împedecat să le realiseze, dacă această realisare n’ar fi implicat în sine ne­dreptăți cu mult mai mari decât acele pe cari căuta, în aparență, să­ le evite, şi dacă, în general, noua stare de lu­cruri, pusă înainte de Maghiari, n’ar fi fost pentru alte popoare o chestiune de­ vieaţă mai mult decât era pentru ei starea în care se aflau înainte de 1848. Astfel, naţiunea română ’şi-a tras linia sa de purtare potrivit cu intere­sele şi aspiraţiile sale, — şi rare­ori s’a văzut atâta pătrundere cât a do­vedit această naţiune, care de abia întră în vieaţa publică. Ea­­şi-a cu­noscut bine vecinii şi conlocuitorii, a înţeles adânc psichologia momentelor prin care trecea, a cetit cu o profetică in­spiraţie viitorul, şi, condusă de senti­mentul propriei sale conservări, a dat luptelor sale o direcţiune, care şi astăzi, după patru decenii, e singura ce ne est iertat, ca Români, să o urmăm, ori­cât de mult s’ar fi schimbat lucrurile Convocare. Subscrişii ne luăm voe a convoca prin aceasta pe alegătorii die­tali, de naţionalitate Români, din cercurile electorale Sibiiu, Cri­stian, Sebeşul-săsesc, Cisnădie şi Nocrich la o ce se va ţine Marţi, la 14 Decemvrie n. 1897, la 11 ore înainte de ameazi, în sala cea mare a casei sociale („Gesellschaftshaus“) din Sibiiu, cu scopul de a discuta şi a lua resoluţiuni privitoare la noul proiect de lege, aşa numit „despre numele comunelor şi alte nume de localităţi“. Sibiiu, 5 Decemvrie n. 1897. Dr. loan Raţiu m. p. loan Droc m. p., protopresbiter. loan de Preda m. p. Dr. Nicolae Calefariu m. p. FOIŢA „TRIBUNEI“. Interpuncţiunea... vieţei. — Scrisoare Iui Emilian. — — Me întrebi ce-­i vieaţa? Am auzit până acum tocmai nouă sute nouăzeci­ şi­ nouă de definiţiuni, ei bine de ce să n’o scriu ea pe a miia. Scurt şi precis. Vieaţa e o proposiţie, care ca toate pro­­posiţiile se începe ca literă mare şi se ispră­veşte ca punct. Şi e de sine înţeles, că pro­­posiţia noastră va fi întrerupta unde şi unde de anumite interpancţiuni. I. Am zis, că se începe cu literă mare. Şi într’adevăr copilăria — scumpa şi neuitata in­troducere în vieaţă, — e scrisă ca litere mari în inimile tuturora. Unde eşti copilărie dragă? Unde sânt visările tale nevinovate, unde­’s mângâierile mamei? Şi prietenii, nedespărţiţii tovarăşi de jo­curi, şi lăncile pline de lumina soarelui şi de fluturi sprinteni cu aripi de aur? Apoi po­veştile bunicei cu feţi-frumoşi şi cu Ilene, şi cu cai ce mănâncă jăratic, — unde sunt? Amintirea singură ne-a rămas, ca să ne povestească despre cea mai fericită epocă a vieţei. Dar’ proprie nici nu era vieaţa, căci­­ vieaţa e reală, dureros de reală, car’ copi-­­ lăria e vis, de care nu poţi să-’ţi dai seama­­ numai după te- i trezit şi nu mai e. Şi dacă am voi să-’i facem totuşi joc în vieaţa reală, am însemna - o cu (;) două puncte. Poveştile bunicei nu ne mai plac, bas­mele rămân pe seama copiilor. La răsărit ceru­l roşu şi creştetele munţilor se poleesc în auriul razelor de lumină. Ce frumos e răsăritul soarelui! O suflare de vieaţă rece de-a lungul câm­piilor umede de rouă. O suflare de vieaţă şi de fericire. Fantasia se opreşte pe o clipă în faţa admirabilei privelişti, apoi sboară liberă şi uşoară ca o rândunică. Căci în faţa ei nu e nici o pedecă, orizontul e aşa de clar, şi atât de zimbitoare e zarea de lumină. Viitorul — aceasta e ţinta. Şi viitorul e sigur, când vieaţa e aşa de frumoasă şi lumea e tot aşa de bună, pre­cum suntem noi. Un dor nostîmpărat ne şopteşte în­­tr’una: înainte! Şi toată fiinţa noastră e o tindere continui, cătră viitorul, care ne suride. Da, tinereţa e o tindere continuă, un în­ceput. In proposiţia noastră o vom însemna-o ca­re coma. Sântem aşadară tot numai la început. Ar crede cineva că începutul e greu,­­ dar’ se înşeală; începutul e lucru uşor de care se apucă toţi copiii, continuarea însă fiind mai grea, se reservă pe seama seriosităţei băr­băteşti. Şi Începutul e cu atât mai uşor, cu cât printr’o ilusiune optică noi vedem to­tul mai frumos şi mai ideal de cum e aievea. O adiere uşoară îţi va amăgi de nou simţirile ca farmecile unui basm. E femeia.... fiinţa, care o să-’ţi îndul­cească vieaţă şi o să-’ţi amărească zilele. Zimbetul ei e aşa de dulce şi inima aşa de bine strînsă în corset, încât te vei pleca în faţa ei plin de admiraţie. Aceasta e fiinţa pe care sufletul tău a căutat-o pretutindeni cu un dor vag, ca presimţirea fericirei. în inima ta se vor deschide cărări ne­umblate şi o lume de simţăminte o să te nă­pădească cu valurile ei de foc şi de ti­­nereţă. Şi sub emoţia sguduitoarelor simţă­minte fiinţa ta se schimbă cu totul şi te văd cum întinzi rugător mânile cătră dinsa: „Cobori în jos, luceafăr blând!*... Lumea e mai frumoasă ca ori­şi-când. Totul e iubire şi farmec, totul pare un vis frumos sub lumina arginţie a razelor de lună. Punctele gândirei... Visurile au trecut. Palatul de ilusii se cutropeşte, lăsân­­du-te pe o clipă la nehotărită durere. Dar­ dis­pariţia stelelor e în legătură cu zorile zilei­­ şi tu începi a privi vieaţa în adevărata ei­­ lumină. —­Şi o vezi aşa, precum e: cu bucurii şi cu miserii, cu miserii şi cu bucurii. Femeia se coboară din sfera ideală, in­accesibilă, devine muritoare, ca şi tine. Ochii ei, cari nu mai ascund dragostea pentru tine, strălucesc ca două steluţe, lumina lor blândă potoleşte răscoala de patimi. Individualitatea ta cu talentele şi aspiraţiile ei nu mai sânt ale tale numai şi se contopesc toate în bu­curiile şi miseriile căsniciei. Tot astfel să perd sgomotoasele rîuri în întinsul nemărginit al mărei. Tabloul vieţei e mai atrăgător, fiindcă e adevărat. Lumea, care mai înainte te conturba în visătoria fericirei tale închipuite, acum­­ţi­ se pare cu totul altfel. E o lume din oameni ca şi tine, pe cari încă îi doare, când ii lo­veşti — şi totuşi e atât de sgomatos vuetul loviturilor între oameni. Inima ta, destul de tic­eră încă, se ri­dică din cercul strimt al vederilor de mai îna­­inte, şi vezi în omenimea întreagă un frate, care sufere şi-­ţi întinde mâna după ajutor. Lumină, mai multă lumină — îţi strigă mintea. Iubire, mai multă iubire — îţi şopteşte inima. Şi iarăşi să aprinde focul sfânt al însu­­fleţirei — nu foc de paie, ci o însufleţire por­nită din convingere, care luptă pentru binele altora, car’ nu pentru propriul egoism, şi merge înainte, tot înainte et şi fractus illa­­batur orbisi.... Semnul exclamărei (l) Aceasta e partea, cu adevărat frumoasă a vieţei: lupta. Şi adevărată bucurie simţeşti mai ales în bucuriile ce Însuţi te causezi altora. Te înşeli însă, dacă aştepţi totdeauna recunoştinţă. Un filosof a asămănat partea aceasta a vieţei cu­­paranteza — şi e o asămănare ge­nială ! Tu te sacrifici, tu Iţi sfărmi capul încă­runţit nopţile de-a rîndul, gândind numai la fericirea copiilor tăi. Şi poate copiii tăi chiar te vor trece cu vederea mai târziu. Bunul meu bătrân, filosoful a avut drep­tate; rocul tău e paranteza. Când oamenii însă te disgustează, tu ai dreptul să te cobori în lumea lăuntrică a su­fletului tău. Icoane scumpe şi neuitate vor răsări din lăuntrul lui, şi tu vei sta cu ele de vorbă, ca şi cu nişte prieteni vechi, cari sin­guri îţi înţeleg bucuriile şi durerile. In inima ta nu va mai fi nici urmă de răutate şi răs­­bunare; ai ajuns deja vîrsta, când toate se uită şi toate se iartă. Nepoţeii se vor arăţa neastîmpăraţi de genunchii tăi, te vor trage de vestminte şi-’ţi vor mângâia barba lungă şi albă. — Mai spune o poveste, tată-moş! Dar’ tata-moş e obosit, ochii lui se în­chid somnoroşi şi doritori de odihnă. Intre paranteze, (—) iubitul meul

Next