Tribuna, ianuarie 1898 (Anul 15, nr. 1-23)

1898-01-16 / nr. 11

Anul XV ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: i lună 85 cr., V/, an 2 fl. 50 er., V, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lunâ mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr., »/* an 7 A­, 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: »/â an 10 franci, 1 ș1 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru Sibiiu. Vineri 16-28 Ianuarie 1898 Nr. 11 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Feplăcii Nr. IIi. Telefon Nr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Numeri singuratici ă 5 cr. se vând la »Tipografia«, soc. pe acțiun Intre tron şi popor. E grozav până la ce măsură s’a ri­dicat brutalitatea sistemului politic du Ungaria. Toate instituţiile constituţionale sau falsificat ori zădărnicit de tot. Nu mai domneşte azi decât forţa puterei de stat, care lucră cu banul şi baioneta, după pla­cul său. Parlamentul representă nu numai un singur popor, ci chiar numai o clică din acest popor. Ori­ce direcţiune mai sănătoasă este zădărnicită, ori­ce curent spre libertate şi dreptate este sufocat, şi marea majori­tate a poporaţiunei, 10 milioane de ne­maghiari, spoliată de absolut toate drep­turile sale este considerată pur şi simplu ca brut material pentru fabrica maghia­­rizării. Tirănia şi despotismul este ridicată la tronul vieţei publice şi toate încercă­rile, toate sforţările de eliberare de sub această ruşinoasă stare se sdrobesc de colosul greu ce apasă asupra noastră a tuturor. Guvernul maghiar este acest urgisit colos. Să nu ni­ se spună, că ne-am retras din vieaţa publică, în pasivitate ! Iată Sapi, poporul cel „loial“, vecinic opor­tunist, a făcut totul ce ni­ s’a cerut. A mers în dietă, a sprijinit guvernul şi a ascultat de toate poruncile lui. Şi totuşi ce folos? Ca şi ceialalţi nemaghiari Saşii sunt expuşi şi ei maghiari sărei fără nici o cruţare. Iată, că acum­­i­ s’a creat o situaţie, care revoltă tot simţul, ce n’a adormit încă, şi provoacă la oposiţie şi svircolire ffe-aft'BUr’teiui, care-a­» resignat şi n’a abzis de dreptul seu la existenţă. S’au revoltat şi femeile, în măsura aşa de mare, încât desconsiderând toate consideraţiile, ce li le impune sexul, au plecat la de­­putaţiune la tron, ca să se roage, să su­plice câtrâ înaltul Monarch al acestei ţări, ca să nu le expună poporul la o înjosire, ca ceea­ ce ’i-a pregătit guver­nul maghiar. Zică cine ce va vrea, dar’ deputa­­ţiunea acestor femei stoarce respect şi merită toată lauda. Ori­ce vederi ar avă cineva despre rolul femeii în politică tre­­bue să recunoască un lucru. Femeile fac şi ele parte din neamul lor. Ele constitue jumătatea neamului, pe care ’şi­’l iubesc cu o gingăşie şi ca o profunditate de sentiment proprie inim­ei fe­meieşti. Femeia e mai simţitoare şi mai con­servatoare decât bărbatul, şi noi Românii vom şti mai bine aprecia rolul frumos şi mare ce-­l are femeia în lupta naţională a unui popor, în lupta de a fi şi a ră­mână, ce te-a făcut D zeu. Lupta ce li­ se impune azi popoare­lor nemaghiare nici nu mai e luptă poli­tică, ci curat luptă pentru existenţă, luptă pentru a fi sau a nu fi: Român, Sas, Serb ori Slovac, ce firea te-a făcut. Şi când toată comoara noastră na­ţională e în primejdie, când toate senti­mentele noastre sunt atacate, în mod bru­tal, când conştienţa noastră e violentată în cel mai obraznic mod, —­ mai e oare mirare, că femeile se ridică şi ele întru apărare ? Nu! E firesc — şi e tocmai ca­racteristic pentru gradul la care s’a ri­dicat brutalitatea contrarului şi nemulţu­mirea noastră. Aceasta este explicarea pasului, ce au făcut damele, cari s’au dus în depu­­taţiune la tron. Ele au voit să se roage de Monarch, ca să abată o lovitură îndreptată asupra neamului lor. Ele nici nu puteau face altceva decât să se roage, căci sunt femei. Bărbaţii m ei au luptat. Au luptat cu cuvăntul, cu ştiinţa. Au luptat în parlament, în adunări municipale, în adu­nări electorale, ori­unde au putut. Unora nu li­ s’a permis nici una, nici alta. Dar’ zadarnică a fost lupta. Forţa nu asculţi; cuvăntul, forţa nu se retrage dinaintea adevărului. Cuvăntul lor a răsunat în pustiu. Cei puternici, stăpânitorii de azi, tiranii de azi, n'au inimă, n’au simţire, n’au minte. Ei au însă puterea a mână. Dela cine? Dela tron, dela Monarch. De aceea au voit să meargă la tron, la Monarchul, ca să-’i spună verde cum stau lucrurile şi cum abusează de putere aceia, cărora li-a dat-o cu gândul bun de a-’şi vede toate popoarele fericite sub oblăduirea, car’ nu sub oprimarea lor. Şi s’au dus la tron. Nu s’au dus bărbaţii. Ei poate ar fi vorbit energic, bărbăteşte, şi asta nu ar fi convenit. Ei poate că ar fi aver­­tisat de pericolele ce pregătesc aceia, cari bunăstare ar trebui să pregătească, fericire şi mulţumire între popoarele cre­dincioase tronului Maiestăţei Sale. S’au dus femeile. Inimi blânde, su­flete gingaşe, iubitoare de ordine şi de adevăr. Ele s’au dus cu rugăciune. Vo­iau să ceară, şi să se roage. Atâta tot. Că li­ se va primi ruga ? Că li­ se va asculta cererea ? Nu atârnă dela ele. Dar’ ele aveau pornire tare în suflet, aveau credinţă şi încredere în El, Domnul şi Domnitorul ţărei, la care întotdeauna cu respect au privit în sus. S’au dus cătră tron. Dar’ ministrul, slujitorul Monarchului, s’a pus înaintea lor şi le-a zis: „N’aveţi voe să Intraţi. Majestatea Sa nu are voe să Vă asculte. Majestatea Sa nu face politică. Eu fac politică. Şi eu nu Vă permit să mer­geţi la tron, îndărăt şi­­ acasă“. Aşa a vorbit Bănffy, paşa de oare­­când, şi slujitorul de acum al Maiestăţei Sale, cătră femeile cari purtau în sufletul lor dorul şi durerea unui popor întreg, cari representau oareşi­cum suferinţa tu­turor popoarelor nemaghiare din Ungaria. Slujitorul sa pus între tron şi po­poarele terei. Stă rău corabia statului — ca să intrăm în limbajul lui „Reichswehr“. „Cârmacii“ nu pot şi nu vor să o scoată la cale şi să o ducă în portul păcei naţio­nale. Cârmacii lucră unul într o parte, al­tul într’alta. Ei îşi aroagă drepturi chiar peste supremul stăpân al corăbiei şi abu­sează de ele. Timpul strigă după supremul stăpân al corăbiei să facă rînduială, să spargă cale corăbiei spre port. Popoarele de pe corabie se asociază la glasul timpului şi cer reglementarea „cârmacilor“ răi. Comitetul verzilor din Braşov a pro­vocat acum pe deputaţii saşi din ţeara Bârsei, să interpeleze pe guvern asupra acestei noue brutalităţi a maghiarisărei. Sibiiu, 27 Ianuarie a. Regele României şi Ţarul. „Neue Freie Presse* ne aduce ştirea, că Maiestatea Sa Regele României va visita pe Maiestatea Sa împăratul Rusiei, la Petersburg, cu cursul ideatei primăveri. Saşii verzi şi deputaţiunea fe­meilor. Comitetul de 30 ai Saşilor verzi din Braşov a adoptat în şedinţa dela 25 ian. n. o moţiune de simpatie cătră deputaţiunea femeilor, cari au mers la Viena. „Comitetul de 30 al verzilor din Braşov — se zice în moţiune — e cu deosebire ve­sel că femeile au lucrat aşa de energic, după­ ce moleşirea şi nepăsarea cercurilor conducătoare ale poporului nostru au zădărnicit exmiterea unei deputaţiuni de protestare11. Se vede deci că verzii au fost proiectat o deputaţiune număroasă, nu ca să suplice, şi să se roage, cerând lucruri ce nu se pot împlini, ci să protesteze acolo în Viena In faţa cercurilor hotărîtoare şi a lamei! E bine să fixăm această deosebire... „ Brutalitatea maghiari­sârei “. Se ştie cât de departe merge guvernul acum în promovarea maghiarisărei nu­melor de familie. Li­ s’a impus tuturor oficialilor şi servitorilor de pe la unele gări din Ardeal, cum e şi Sibiiul, ca să-’şi maghiariseze numele. Li­ s’au dat nume ungureşti gata, numai să iscălească cererea de­­ renegare. Comisiunea scolastică a camerei deputaţilor din Budapesta a ţinut alaltăieri o şedinţă. Membrii ’şi au împărţit între sine materialul raportului ministerial despre sta­rea instrucţiunei, ca să­­ refereze. Capitolul despre ş­coalele medii s’a dat deputatului Ciocan, fostul director al gimnasiului nostru din Nâsăud. „Corabia“ Austriei. — Din „Reichswehr*. — Revenim la articolul dela 23 i. c. al lui „Reichswehr“, de care am amintit pe scurt ieri, ca se-i d­ă mai complet. Traducem partea a doua a ar­ticolului : . . . . Deja se ridică în dieta Boe­miei contrastele mari şi acute, deja vîr­­tejurile spumegătoare arată, că sunt apro­piate prunduri în ape, pe cari iarăşi se va opri de nou corabia statului. Poate încă se pară cu putinţă, de a câştiga prin tact şi dibăcie o bucată de cale liberă; se poate încă crede, că coră­biei ’i­ se va da un curs, care va trece-o şi peste cele mai periculoase bănci de nă­­sip; dar’ mai aproape decât această posi­bilitate stă la tot caşul probabilitatea, că după stâncile zilei (ordinaţiunile de limbă, Red. „Trib.“) stau ascunse noue şi grele primejdii în viitor, poate­ că acoperite de o apă lină înşelătoare, şi că faţă cu mă­rimea şi înşelăciunea acestor primejdii nici talentul de cârmaciu al baronului Gautsch nu va fi îndestulitor. Pentru a înţelege aceasta trebue numai să ne gân­dim că după sesiunea dietelor, — ori­cum ar decurge, nu impoartă, — se ridică ame­nințătoare sesiunea reichsrathului, și că în mijlocul aceleia stă desbaterea asupra pactului cu Ungaria ca un comod curs pentru toate curentele radicale. Și dacă am voi să ne ajutăm cu o disolvare a parlamentului, atunci și mai mult am sta înaintea unei zăticniri, am sta înaintea primejdiei de a avea un parlament nou, dar­ nu un parlament flexi­bl, atunci am merge poate mai mult, ca altă dată, spre nau­­frat, spre deplin faliment al ori­cărei poli­tice de împăcare. De aceea e mai îndreptăţit pesi­mismul, decât o concepţiune optimistă, de aceea se acaţâ de steagul de cârmaciu al baronului Gautsch fatala îndoială. Prea mulţi cârmaci au stat deja acolo, unde stă el astăzi, pe podul de comandă al corăbiei de stat, şi nici unul n’a în­deplinit lucrul cel greu şi toţi au de­sprins bandiera, obosiţi şi resignaţi..... Corabia Austriei însă totuşi nu mai poate rămâne decenii de-arândoi în neno­rocitele ape ale luptei de naţ­onalităţi, având malul în faţă, portul înaintea ochi­lor, expusă furtunei şi primejdiei con­tinue, de a se sparge. Trebue totuşi să vină in sfârşit un cârmaciu, care se pri­cepe bine, pe care vadurile nu-’l înşeală, şi care observă toate stâncile ! Ear’ dacă acest cârmaciu n’ar exista peste tot? Dacă toate cunoştinţele cele mai exacte ale stărilor din Austria, dacă dibăcia cea mai mare de bărbat de stat, dacă şi ochiul de cârmaciu cel mai exercitat nu ar fi îndestulitor spre a intrevede această ne­norocită lume stâncoasă? D’apoi dacă acesta e un teren vulcanic, în continuă străformare, în continuă surpare, aşa cât nici o chartă, nici o experienţă politică, nu poate arăta linia unei călătorii ne­­primejdioase, pentru­ că necontenit răsar noue colţuri de stâncă, şi se formează noue bănci de năsip şi de gloduri ? Atunci într’adevăr corabia de stat austriacă ar fi condamnată, ca şi luntrea aventurierului iolandez, să umble cruciş pe ocean, până­­ce vremurile şi furtunile îi vor s’abi con­strucţia şi se va cufunda ? Aceasta nu­’i permis să se întâmple. De aceea tre­bue să vină alt cârmaciu, şi apoi car’ altul, pentru­ că totuşi trebue să o aducă atuşi treb unul la cale, unul totuşi va fi în fine norocos. Şi dacă nu......? Poate, că ar fi timpul de a gândi odată serios, că oare n’ar fi mai prudent a rupe odată cu politica de cârmaci şi a studia, în loc, terenul, din care resar ne­număratele contraste naţionale. Şi dacă s’ar dovedi, că terenul ace­sta e incalculabil, şi de aceea impasabil, atunci s’ar impune de sine să medităm, că oare aci înainte de toate n’ar fi lo­cul, ca inginerul suprem de ma­rină să facă us de puterea sa şi să constru­­eascâ o cale de trecere, fie chiar p prin spargere de stânci. Condiţiunea fundamentală pentru acea­sta ar fi, fără îndoială, stabilirea posesiu­­nei fiecărui neam prin o dreaptă, dar’ imutabilă delimitare a cercurilor admini­strative şi electorale în întreg imperiul, după naţionalităţi. Pentru­ că numai pe această con­­diţiune prealabilă s’ar putea întemeia un sistem de guvernament, care să garan­teze fiecărei naţiuni, în lăuntrul cadru­lui bine stabilit al teritorului său, de­plină libertate de desvoltare a caracte­rului­ limbei­­ culturei sale. Numai atunci ar fi, peste tot cu putinţă ca naţionalităţile Austriei să se validiteze într o rivalitate pacinică una lângă alta, pentru­ că li­ s'ar lua posi­bilitatea de a lucra în instinţa lor spre desvoltare naţională, una contra alteia. Numai atunci sar putea desfăşura o luptă naţională intensivă , totodată salutară, pentru­ că atunci ea nu ar mai avea direcţiuni expansive. Dar, fireşte aşa de înţelepţi ar fi trebuit să fie cei de acum jo de ani, când s’a început edificarea portului cu legile fundamentale. Decât că atunci do­mina liberalismul şi pentru el o singură cale venia în consideraţie: curentul doctrinelor liberale. El ’şi-a usat astfel toţi cârmacii cei mai buni fără să fi ajuns în port. Şi astfel lipseşte până în ziua de azi o cale fără primejdii, prin regiunea stâncoasă a luptelor naţionale, astfel se osteneşte buna, vechea politică de cârmaci a Austriei, neobosit şi zădarnic, spre a căuta ce nu se poate găsi, un curs de împăcare printre contrastele implacabile. Baronul Gautsch poate să-­şi pună toată puterea şi voinţa cea mai cinstită, poate să dee curs nobilei ambiţiuni de a deveni el bărbatul, care în sfîrşit con­duce Austria. Noi nu ne îndoim de el, dar’ ne îndoim de valoarea ori­cărei po­litice de cârmaci. Timpul reclamă pe ingine­rul, care sparge printre stâncile precipise o cale sigură corăbiei de stat... în optimismul nostru credeam ieri unei optimiste ştiri venite din Viena, că deputaţiunea săsească va fi primită. Şti­rea nu s’a adeverit. Guvernul unguresc a zădărnicit primirea punându-se între Monarch şi popoarele Sale. Dela cabinetul aulic s’a spus de­pute,­iunei se ceară învoirea guvernului din Pesta, Trei dame au venit Marţi la Pesta şi au mers la Bănffy, cerendu-’i voe. Bânffy le-a denegat cererea. A zis, că dacă ar face aceasta şi Monar­chul le-ar împlini cererea atunci guver­nul ar trebui să-ji,­dee demisiunea, și asta nu o pot pretinde damele (!). A mai zis Bănffy: Majestatea Sa nu face politică ; politica o face guvernul. Aceste cuvinte au făcut penibilă impresiune. — Bănffy s’a angajat se aștearnă el adresa deputațiunei, dar’ femeile nu ’i-au dat-o, pretextând, că e în Viena. Bănffy cu purtarea lui a dat M. Sale să înţeleagă, că are de a alege între două lucruri: miniştrii Sei, şi po­poarele Sale...... „In Ungaria“. — Studiu politic — de Baron Iehan de Witte. (Urmare). VIL Reduşi la neputinţă de o organisaţiune aşa de formidabilă şi de cinică. Românii din Transilvania au renunţat a lupta pe terenul electoral care le era închis. în 1881 reuniţi în congres la Sibiiu, au hotârât se nu mai ia parte la alegerile legislative, idee de mult timp agitată printre ei. Românii din Bănat, dupa­ ce au perseve­rat câtva într'o luptă sterilă, au decis la rândul lor să se abţină; in 1887, un singur candidat de ai lor a putut reuşi şi cu modul acesta representă un popor de 3 milioane într'o adunare de 417 deputaţi, resultat de­­risoriu, când te gândeşti, că Românii, relativ cu numărul tor trebuesc se aibă cel puţin 70 reprezentanţi In cameră. Da atunci ei au încetat cu desăvlrşire a lua parte la alegeri. în zădar, s’a văzut în mai multe cir­cumscripţii, gendarmi. Întrebuinţând forţa şi violenţa pentru a scoate din locuinţele lor pe alegători recalcitranţi şi a-’i duce la vot. Ro­mânii au persistat cu curaj in abstinenţa hotarîta. Slovacii si Sârbii din Ungaria au fost nevoiţi pentru acelaşi motiv, după mai mulţi ani a se decide pentru o atitudine pasivă şi aulici faţă cu Saşii Transilvaniei, un număr de 200.000, cari au trimis In cameră 8 de­putaţi realiaţi guvernatui, cei 10 milioane de nemaghiari ai regatului n’au un singur re­prezentant în cameră, sau şi mai mult, sânt reprezentaţi prin cei mai crânceni adver­sari ai lor. Dar Românii (ca şi Slovacii şi Sârbii) nu s’au resemnat la această stranie situaţie. N’au renunţat a obţine dreptate şi a reven­dica drepturile lor. Depărtaţi din parlament, ei sau constituit în partid naţional, pentru a-­şi aduce causa înaintea tribunalulu opi­­niniei publice. Prin mijlocul broşurilor ti­părite in mai multe limbi, prin mijlocul reu­­ununilor publice şi a congreselor organisate în mai multe ţări, ei au făcut ca Europa In- s­treagă să se intereseze de cansa lor. Programul revendicărilor lor se poate resuma astfel: 1) . Reconstituirea vechei autonomii a Transilvaniei, bazată pe dreptul istoric, și astfel cum împăratul o stabilise In 1863. 2) . Introducerea limbei române alături de cea maghiară, în administraţie şi justiţie şi numirea funcţionarilor români în districtele locuite de Români. 3) . Revi­uirea legei de egală îndreptă­ţire a naţionalităţilor; reala şi legala execu­tare a acestei legi. 4) . Autonomia bisericei române greco­­orientală şi greco-catolică din Transilvania. 5) . Plina libertatete a învăţăm­intului ro­­mânesc în st­adele române. A se prevedă în budgetul statului resursele necesare şcoa­­­lelor române şi celorlalte instituţiuni de edu­­caţiune naţională. 6) . Elaborarea unui proiect de lege electorală,­ basat pe principiul sufragiului ani­versar, sau se se obţină cel puţin ca cetăţea­nul ce plăteşte un imposit direct să fie de drept alegător. Acest program, votat de congresul din­ Sibiiu de la 1881, diferă puţin de cel­ ce fu­­s­ese aclamat la Blaj in Câmpia­ Libertăţei la 1867. El cuprinde deasemenea şi revendică­rile pe cari în zădar au căutat Românii să le presente împăratului Francisc Iosif. 43 de ani mai târzi­i (în 1892), comitetul naţional român a decis să reînoiască cătră Monarch demersul neisbutit atunci. Pentru aceasta s’a redactat Memorandul, o broşură de 34 pa­­gini, care n’avea de loc, cum s’a pretins, un caracter revoluţionar, ci conţinea numai „do­sarul plângerilor naţiuni“. Trei sute de ţă­rani, dergaţi de alegători, în frânte cu doc­torul Raţiu, preşedintele comitetului, fură în­sărcinaţi a duce acest memorand la împărat. Furia Maghiarilor isbucni la aflarea acestui lucru. Organele guvernului din Budapesta de larară că Suveranul nu poate primi delega­­ţiunea, şi ajunseră a ameninţa cu reînceperea­­ revoluţiei dela 1848. Incaşul când­­i-ar primit

Next