Tribuna, octombrie 1898 (Anul 15, nr. 213-237)
1898-10-14 / nr. 224
Anul XV Sibiiu, Mercuri 14/26 Octomvrie 1898 Nr. 224 SES8MEKES3S®BSâ5K&t; 1262SQB ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., xil an 2 fl. 50 cr., 1/* an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/l an 3 fl. 50 cr., 1/l an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/i an 10 franci, 1/i an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăce Nr. 15. Se prenumără şi la poşte şi la libtrării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici â 5 cr. se vând la »Tipografia«, soc. pe acţiun Numeri singuratici â 20 bani se venei la librăria G. Cârjan, Ploeşti Luptă viguroasă. (1.). Aceia cari interpretau şi interpretează principiul pasivităţei noastre politice ca un principiu de inerţie, ca o neactivitate complectă, nu dau măsura adevărată a lucrului. Aşa după cum s-a decis şi există la noi, pasivitatea însemnează cea mai neobosită activitate extraparlamentară, lupta cea mai viguroasă acolo unde se poate. Dacă actualul sistem şovinist despotic şi corupt ne face imposibilă intrarea în parlament şi implicit lupta parlamentară, dacă noi nu putem ave deputaţii noştri, cari să ne reprezente în chip demn principiile şi aspiraţiile noastre politice, — aceasta nu însemnează că soartea noastră politică ar fi perseverarea într’o neactivitate fatală. Dimpotrivă, însemnează că activitatea noastră trebue să fie înzecit mai încordată, înzecit mai stăruitoare, pentru a pută suplini nevoile imposibilităţei unei activităţi în limitele parlamentului. Activitate extraparlamentară! Ce bogăţie de înţeles politic cuprinde în sine această expresie. Şi cât de felurit şi de vast e terenul pentru activitatea extraparlamentară, între altele, un teren foarte priincios pentru lupta extraparlamentară ni-i ofer nouă congregaţiile comitatense. Căci dacă noi nu alegem pentru parlament şi nu suntem representaţi în parlament, alegem pentru toate celelalte aşezăminte constituţionale ale ţerei şi avem representanţii noştri în acestea. Şi chiar pentru cuvântul că luptă parlamentară nu putem duce, pentru că stăpânirea ne-a făcut imposibilă o asemenea luptă, — chiar pentru acest cuvânt avem să aplicăm principiul luptei extraparlamentare nu numai în conferenţe naţionale şi manifestaţii de asemenea natură, dar şi în adunările comitatense şi mai ales aci. Aceasta cu atât mai mult astăzi, când vieaţa noastră ca partid naţional este categoric interzisă şi stânjenită pe toate căile de ordinele ilegale ale unui guvern despotic, în condiţii politice normale, n’am pute vorbi de o luptă extraparlamentară în comitate, pentru că normalitatea asta politică ar asigura lupta parlamentară. Dar, în condiţiile anormale care constitue nota actualei situaţii în ţeara noastră şi în comitate avem de purtat, ca să zicem aşa, o luptă extraparlamentară. Anume, membrii români ai congregaţiilor au să dee piept de cele mai de multe ori cu volnicia şi despotismul ne mai pomenit al vre-unui fişpan ca d. e. Maurer dela Braşov, sau trebue să-’şi apere d’acape drepturile naţionale garantate în lege, dar’ încălcate de stăpânirea comitatensă. Ei bine, între asemenea împrejurări desolate. Românilor li se impun combateri extraordinare, stăruinţe colosale, cu un cuvânt un fel de luptă extraparlamentară, ei fiind despoiaţi de avantajiile parlamentare ale luptelor în congregaţii. E o datorie pentru noi să recunoaştem, că, din păcate, lupta noastră în congregaţii, privită în general, n’a fost niciodată la înălţimea pe care o indicau interesele noastre naţionale. Şi dacă astăzi am ajuns aşa de desconsideraţi de cătră satrapii din comitate, după cum s’a dovedit în congregaţia din Braşov, şi dacă astăzi ne-am trezit cu multe drepturi perdute în comitate, — vina cade în mare parte şi asupra membrilor români, cari nu ’şi-au împlinit corect şi deplin datoria, cari au lipsit dela şedinţe în chip neiertat, în fine cari s’au făcut culpabili de nesocotirea datorinţelor lor naţionale. Nu vom insista asupra acestui punct foarte dureros şi prea bine cunoscut opiniei noastre publice. Scopul nostru e să promovăm ideea de a se pune capăt acestei situaţii, prin imitarea entu- rsiastă a acelora cari luptă cu bărbăţie în unele (puţine!) comitate. în timpul din urmă, Românii de la Arad, Lugoj şi Braşov au dat pilde strălucite de ce poate face solidaritatea naţională şi lupta viguroasă în comitate. La Arad şi Lugoj, au secerat învingeri mari asupra Ungurilor, deşi li s’au opus pedecile grozave ale puterei satrapilor comitatenşi, care la Braşov au protestat solidar şi energic în contra nesocotirei limbei româneşti. Mai este un punct românesc, unde s’a purtat şi se poartă în permanenţă lupta cea mai viguroasă în congregaţie. Acest punct e Deva. Totdeauna, dela congregraţiile din Deva ne sosesc veşti îmbucurătoare despre atitudinea bravă a Românilor. în schimb, avem nenorocirea că la Făgăraş, unul din comitatele cele mai româneşti ale ţărei, Românii sânt atât de lăsarnici, încât când se votează asupra celor mai vitale interese ale populaţiei române , ei lipsesc de la şedinţă şi numai două voturi se dau în contra planurilor infernale ale stăpânirei! Şi ca la Făgăraş, mai este şi în alte comitate româneşti. Faptul e foarte regretabil şi nu-i permis să mai dureze. Tolerarea sau menţinerea lui, este de-a dreptul un păcat naţional. De aceea, ne adresăm cătră fruntaşii noştri din toate comitatele, unde până acum Românii n’au fost la nivelul datoriei lor, şi apelăm la ei călduros să se scuture de păcătoasa apatie şi să se organiseze de o luptă viguroasă şi constantă în congregaţii! Ca la Arad, Lugoj, Braşov, Deva şi Aiud, aşa să fie în toate comitatele româneşti. Şi nicăiri ca la Făgăraş! Sibiiu, 25 Octomvrie n. »Revue politique et parlimentaire«, o distinsă revistă politică din Paris publică în noul seu de pe Octomvrie un articol al dlui Láng Lajos, vicepresident al camerei deputaţilor din Budapesta. Articolul tractează despre naţionalităţile în iuxtra- Ungaria, şi după cât vedem din resumatul ce n i-l face »Revue d’Orient« din Budapesta, nu e altceva decât prelucrarea pentru Francezi a broşurei ce dl Láng a e dat în ungureşte sub titlul »A nemzetiségek Magyarországon és Ausztriában«. Se vede că cercurile maghiare ţin se de cât mai largă publicitate ideei, că altul ar fi raportul naţionalităţilor în Austria, decât în Ungaria, şi că pe când eghemonia germană e nejustificată în Austria, e justificată eghemonia maghiară în Ungaria. De altă parte articolul dlui Láng înseamnă şi o cochetare cu slavismul, ce se ridică stăpânitor dincolo de Leitha, prin urmare cu dubla alianţă. Ţin, se vede, şi Maghiarii la politica lui Bismarck, care îngrija mult să aibă tot două fete în foc. Ţin la »tripla«, dar nu se înstrăinează nici de »dubla«. Congresul internaţional de studenţi, proiectat a se ţine de curând la Torino a atras deja atenţiunea cercurilor ungureşti. Noi am publicat un articol îndemnând tinerimea noastră să participe la acest congres. Nu ştim însă dacă vor participa, ori nu, şi Români. Ziarele lor anunţă că studenţii maghiari se vor duce, ca se nu permită a fi calumniaţi! Tare se tem compatrioţii noştri de calomnii, întocmai ca şi când conştienţa nu le-ar fi liniştită. Dar credem că aci sunt exchise orice calomnii, fiind vorbă numai de a stabili relaţiuni de prietenie între studenţii de azi, conducătorii de mâne ai popoarelor europene. Fiind congresul în Italia studenţii noştri vor face bine se participe, dat fiind că merg la fraţi. Din sinul tinerimei noastre universitare. Sibiiu, 25 Oct. n. Prigonirea pornită la O.mare atrage de nou toată atenţiunea publicului românesc asupra tinerimei. Se speră, nu fără temeiu, că tinerimea noastră, înţelegend motivul politic al nouelor înscenări se va manifesta demn şi solidar spre a spune stăpânitor Hor să-şi pună în cuiu toate poftele de a ne abate tinerimea dela aspiraţiunile poporului nostru. »Dar’ e lume frate, de se tot trăeşti!« »Va să vadă lumea ce voinici sântem!« »La luptă cu toţii!« Iticii. Serata de cunoştinţă a tinerimei din Oradea-mare. A devenit celebră această nevinovată petrecanie a tinerimei noastre academice de la O.-mare. Noi am dat o ştire despre ea, am publicat și frumosul discurs de deschidere, rostit cu acel prilej, dar’ s’a reservat presei maghiare șoviniste meritul de a o fi făcut adevărat eveniment politic. Asupra acestei serate mai primisem o scrisoare, destinată de foileton, dar’ îmbulzeala de material a făcut de n’am publicat-o la timp, întârziind astfel poate nici nu o mai publicam, dacă ea n’ar fi ajuns la o însemnătate aşa mare. Iată deci o parte a scrisoarei din chestiune : Oradea-mare, 12 Oct. n. Era o înfrăţire adevărată. Aşa, încât de mă cuget la acea seară şi la animaţia, de care erau pătrunse inimile înflăcărate de căldura iubirei, — impresiile mă năpădesc şi lacrămi îmi umplu ochii.... Ori au fost numai iluzii trecătoare ? îmi vine în minte priveliştea înălţătoare, când la cuvintele rostite în discursul de deschidere: »La luptă cu toţii ai Romei copii!« — eram unanimi cu răspunsul: »Murim mai bine ’n luptă!« ...şi ridicându-ne în picioare cu entusiasm am intonat măreţul cântec »Deşteaptă-te Române!« Ce momente frumoase şi mişcătoare! Dar’ toastele — pline de încântătoare idei, — ce au urmat? Când »tinerii bătrâni«, »exstudenţii între studenţi«, cari ne-au onorat cu presenţa lor, şi ne îmbărbătau cu sprijinul lor în lupta ce avem să o suportăm, şi ne dădeau poveţe! Unul ne coasta despre »temperament«, accentuând, cât de mult curaj trebue pentru de a învinge pedecile ce se ridică în calea realizărei ideei, — al doilea despre »iubirea de neam«... Le-am primit şi le primim de călăuză pentru vieaţă! Cu drag îmi reamintesc declamările pătrunzătoare ale unui nou venit şi toastul ţinut în limba germană de »Sasul verde«, care între noi ’şi-a aflat reful întinzendu-ne mâna de înfrăţire. Dar’ în aventul însufleţirei n’au lipsit nici scenele comice şi hazlii! »Ţiganii isgoniţi«, vorbirea lui Ciceronică despre golas năcăjitos, ş. a. Să dau însă explicaţii. Întâiu Ţiganii : Câţiva cioroi oropsiţi ne surprind mai înainte de începutul începuturilor, când abia eram încă vre-o 15 la masă, preparându-ne cu puţinică bere. Ţigaganii începeau a-şi scoate instrumentele. Unul dintre noi vre-un antiţiganist îi apostrofează. »Dar’ aşteptaţi puţină vreme să ne adunăm noi mai ântâiu, va veni apoi şi rîndul vostru!« Bieţii cioroi au defilat, ca plouaţi in afară. Mai târziu, când de fapt eram adunaţi în număr frumuşel — patent portae ! Lumina lampelor electrice se întunecă. Conturile unor umbre sinistre încep a se desfăţi la uşe. Aha! Sânt faraonii. Au nimerit un moment favorabil, îmbărbătaţi de câte un »Zi Ţigane!« şi »Deşteaptă-te Române!«, ei încep un »Deşteaptă-te Române« teribil. Dar’ teribil! Mă înţelegeţi. Nu îl descriu spun numai, că s’a provocat o scenă, ca în parlamentul din Viena, după a cărei alinare bieţii cioroi nu mai erau nicăiri. Al doilea: »Goias Năcăjitas«. Nu! ci »causa causarum et origo originis nominationis goiarum năcăjitorum«. Goie e valahisaţie din ungureşte, româneşte ar fi cocostîrc, ori barză, o pasăre lungă în picioare, care vine primăvara — goiele noastre vin toamna — ....şi cântă hep, hep, goiele noastre cântă bine din cis-uri şi fisuri. Mai e năcaz, că eu nu ştiu să scriu aşa, cum cântă ei... în fine după multă voe bună ne-am despărţit unii de alţii, cam când se face ziuă în vreme de toamnă, repeţindu-ne impresiile. Serata de cunoştinţă ? a tinerimei din Viena. — Scrisoare particulară a »Tribunei«. . . Viena, 23 Oct. n. Ca în toţi anii aşa şi în anul acesta s’a adunat tinerimea universitarăromână din Viena la aşa numita seară de cunoştinţă. Nu putem trece cu vederea a nu accentua, că interesul cel viu acum s’a manifestat mai mult ca oricând pentru causa noastră comună. Poate vremurile cele grele, prin care trece neamul nostru, ne îndeamnă a ne aduna şi a ne întruni cu un trup şi cu un suflet în luptele viitoare pentru causa noastră sfântă. Pe Vineri seara, în 21 octomvrie au fost conchemaţi toţi tinerii universitari şi întreagă colonia română din Viena la seara de cunoştinţă cu petrecere socială în restaurantul Westermayer. La orele 8 numărul membrilor era complet. Afară de studenţi mai observam printre cei de faţă pe neobositul profesor dl Filimon, care totdeauna a urmărit cu interes viu paşii tinerimei şi a dat poveţe bune în toate afacerile, pe dl Dr. Preda, care şi în 3/15 Maiu ne-a dat un bun exemplu în causa naţională; pe dl deputat Dr. Popovici, fost membru şi oare-când preşedinte al societăţei şi pe dl deputat Dr. Ţurcan, consilier. Dl Crăciunescu, preşedintele »României-June« deschide seria numeroa- I selor vorbiri. D-sa exprimă bucuria, că vede tinerimea română participând în număr atât de mare la această serată, că vede aşa de număroşi »embrioni«, cari au ascultat de apelul ce li-a făcut şi că vede interesul cel viu pentru causa noastră comună, îndeosebi în timpurile aceste grele. Accentuează rolul, care îl joacă societatea »România-Jună« între societăţile din Viena şi importanţa ce o are pentru causa noastră comună. Apelează la toţi domnii de nou veniţi, ca să se înscrie membri în societate şi să cerceteze regulat localurile ei, în lăcaşul ei dedicat căuşelor sfinte ale neamului se primesc toţi Românii de oriunde ar fi ei, şi acolo este locul cel mai bun pentru a ne cultiva şi mai departe dulcea limbă strămoşească. Accentuează, că trebue să dispară dintre noi tot separatismul şi să nu fie nici o divergenţă de păreri, când e vorba să lucrăm pentru causa comună. — Oratorul e viu aplaudat. A mai vorbit dl Alexandru Vajda- Voevod care, precum a zis mai în urmă I dl Popovici, »a pus cu cuvinte de aur interesul comun în inimile olor de nou veniţi«. D-sa a schiţat cu părere de rău divergenţele, cari au existat cândva între Românii bucovineni, ardeleni, bănăţeni şi cei din regat. Aceste au să dispară cu desăvîrşire dintre noi. Dacă antecesorii noştri au greşit, noi punem vălul uitărei peste ele, şi cu pieptul tare şi cu fruntea înălţată vom lupta în falanga comună a naţiunei noastre. Dl profesor Filimon a arătat, cam sânt interesele naţionale comune a tuturor Românilor şi a indigitat la chemarea tinerimei în cultivarea acestor mari interese. D-sa a urmărit totdeauna paşii tinerimei şi se bucură totdeauna a fi în mijlocul ei. Nici din partea embrionilor nu au rămas fără răspuns număroasele salutări ce li s’au adus. Cu cumpăt şi cu precugetare a vorbit dl Procopovici. Dl Barbu asemenea a rostit potrivite cuvinte în numele embrionilor asigurând pe membrii cei vechi, că le vor urma sfaturile şi exemplele cele bune totdeauna şi umăr la umăr vor lupta pentru binele nostru comun. Aplause furtunoase au urmat vorbirilor tinerilor domni Ţurcan şi Bodnarescu, cari asemenea dau asigurări tinerimei, că noii veniţi vor sta la comanda cilor celor vechi în falanga tineră a naţiunei. încheiându-se partea oficioasă a urmat petrecerea socială, sub presidiul dlui Țurcan, care ’și-a exerciat toată puterea absolutistă cu infalibilă autoritate asupra poporului seu. în neconturbată veselie a decurs partea aceasta până noaptea târziu. Zafroti. LIBERTATEA de JOHN STUART MILL. — Traducere de Teodor V. Păcățian. — II. Libertatea cugetărei şi a discuţiunei. (Urmare). Mai cred apoi că această teorie îngustă s’a prefăcut într’un serios rău practic, care aduce mari stricăciuni exerciţiului moral şi instruirei morale, pe cari atât de mulţi devotaţi se încearcă acum să le promoveze. Tare mă tem, că la încercarea de a modela spiritul şi sentimentul, conform unui tip exclusiv religios, cu excluderea formularelor lumeşti (cum am pute să le numim, în lipsa unei nomenclaturi mai potrivite), cari până aici sprijineau etica creştină, primind ceva din spiritul acesteia, şi dând şi ele eticei ceva din spiritul lor, — ar eşî numai un tip de caracter josnic, respingător, servil, — născut gata în omul care se supune, nu’i vorbă, voinţei celui ’i se pare a fi voinţa supremă, dar’ care e incapabil a se ridica la concepţia unei dumnezeiri supreme şi a simpatisa cu ea. Eu cred că afară de legile morale, scoase exclusiv din isvoarele creştine, trebue să existe şi alte legi morale, pe lângă cele creştine, pentru a provoca o renaştere morală a omenirei, şi că sistemul creştin nu formează abatere de la regula după care, fiind spiritul omenesc imperfect, interesele adevărului pretind o diversitate de păreri. Nu e urmare necesară, că oamenii nu se mai îngrijesc de adevărurile morale de pe vremea creştinismului, atunci când înceată de a le lăsa nebăgate în seamă pe cele necuprinse în creştinism. Un astfel de prejudiţiu, sau greşeală, când se observă e totdeauna un rău. Dar e un rău de acelea, de cari nu putem spera să rămânem totdeauna liberaţi, şi în care trebue să vedem preţul, plătit pentru un bun nepreţuit. Trebue să se protesteze în contra pretensiunei exclusive, ridicată din partea unei părţi din adevăr, de a fi considerată de adevăr întreg; şi tocmai de a face impulsul retrograd ca protestatarii să fie din partea lor — nedrepţi, unilateralitatea aceasta poate fi deplânsă, — dar’ trebue totuşi tolerată. Dacă voesc creştinii să înveţe pe păgâni cum au să fie drepţi faţă de creştinism, trebue să fie şi ei drepţi faţă de necredincioşi. Nu s’a făcut nici un serviciu adevărului, prin aceea, că în faţa celor ce au cunoştinţă de istoria literaturei universale, se înegreşte faptul cunoscut, că o mare parte din cele mai nobile şi mai preţioase doctrine morale sânt opera, nu numai a bărbaţilor cari n’au cunoscut credinţa creştinească, ci şi a bărbaţilor cari au cunoscut-o, dar’ au respins-o. Eu nu afirm, că folosirea nelimitată a libertăţei de a exprima orice păreri posibile, ar pune capăt relelor, datorite fiinţei sectare, religionare sau politice. Despre orice adevăr, spre care stăruesc cu seriositate oamenii cu facultăţi mărginite, se poate presupune cu siguranţă, că se afirmă, se înrădăcinează şi se manifestă în mod multiplu, ca şi cum nici n’ar mai fi în lume un alt adevăr, sau cel puţin nu unul, care ar pute să-l restrîngă şi discualifice pe acesta. Recunosc, că tendenţa tuturor opiniilor, de a se constitui în secte, nu se vindecă nici prin cea mai liberă discuţiune, ci prin aceasta de multe ori chiar se potenţează şi se înveninează. Adevărul, care ar trebui să se afirme, dar’ nu se afirmă, e cu atât mai violent dat înapoi, pentru că e relevat de oameni, cari îi sânt consideraţi de inimici. Dar’ nu e afacerea partisanilor pătimaşi, ci a împrejurimei pacînice, nepreocupate, ca această ciocnire de idei se provoace un efect vindecător şi salutar. Nu cearta violentă între părţile adevărului, ci tăcuta suprimare a jumătăţei adevărului e răul cel îngrozitor. Când