Tribuna, noiembrie 1898 (Anul 15, nr. 238-261)

1898-11-27 / nr. 259

Anul XV Sibiiu, Vineri 27 Noem­vrie (9 Decemvrie) 1898 Nr. 259 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/1 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 16 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: lună 1 fl. 20 cr., 1/l an 3 fl. 50 cr., 1/1 an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/4 an 10 franci, 1/1 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plăttindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăce Nr. 15. Se prenumără și la poște și la libtrării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici ă 5 cr. se vend la »Tipografia«, soc. pe acțiun Numeri singuratici â 20 bani se vend la librăria G. Cârján, Ploest Aut — Aut. Dacă de patru ani de zile nu s’ar fi făcut sistem din a desilusiona pe toţi cei cu credinţă într’un viitor, şi cu bună credinţă în sufletul lor; dacă nu s’ar fi lucrat anume, pare­ că după un plan înainte stabilit, ca decepţiunea să cu­prindă întreg neamul românesc, şi dacă nu ne-ar fi isbit de atâtea­ ori atâtea lu­cruri pe cari le credeam moraliceşte im­posibile — astăzi, când se cunoaşte ac­tul naşterei acestei grozave crise a che­­stiunei naţionale, care ne cotropeşte, de­sigur că o furtună de indignare şi de supremă revoltă sufletească ar trece de la un colţ la altul peste întreg pă­mântul românesc. Nu în contra persoanei, care e au­torul acestui nevrednic răvaş, ci în con­tra faptului însuşi. Ori­cât de sus ar sta dl Sturdza, el dispare total, în consi­derarea marilor interese, ce sânt atinse prin faptul seu incalificabil; dispare to­tal mai ales după­ ce acest fapt este des­­vălit, şi lumina ce revarsă el, pătrunde în cele mai adânci şi mai ascunse mo­tive şi porniri, cari au produs marea crisă naţională. Noi în ce ne priveşte — nici că vom insista îndeosebi asupra dlui Sturdza. Pentru noi, cari­­l-am cunoscut mult înainte, în toată fiinţa sa politică, aşa cum azi tot neamul românesc îl cunoa­şte, noi de mult ne-am făcut judecata asupra dînsului. Tot ce a urmat de atunci încoace n’a făcut — graţie con­­secvenţei în răutate a dlui Sturdza — decât să ne întărească, în mod tot mai trist şi mai desastruos, că judecata noa­stră, spre marea pagubă a intereselor mari naţionale, adevărată a fost. Am privit cu atenţiune tot ce s’a urmat în jurul şi în urma fatalului om. Dar’ am privit din depărtare, cu durere şi cu o oare­ care resignare în suflet, nădăjduind, că doară cei mai deaproape îl vor recunoaşte totuşi, până­ ce nu e prea târziu, şi ca mai competenţi îi vor opri în calea ce a apucat... în zădar am aşteptat. Aproape fiecare zi ne aducea noue dovezi, că cel­ ce pentru noi mort e poli­ticeşte, reapare ca un duh rău să în­sceneze noue şi noue rele, a căror şir nu vrea să se mai sfîrşească. Toate le-am fi suferit şi toate le-am fi răbdat — dacă nu am fi simţit şi aici, aproape, în mijlocul nostru, urmele aceluiaşi duh, dela care puteam pretinde cel puţin să ne lase în pace. Era fatal să urmeze aşa. Cel­ ce s’a amestecat în sanctuarul suferinţelor noastre, într’un mod, cum evident apare din scrisoarea ce am publicat, că s’a amestecat, pare­ că era fatal tot între noi şi între ai noştri, ca după­ ce ne-a desbinat, să ne împedece şi a ne mai pute împăca şi concentra vre-odată. Es ist der Fluch der bösen That... * * # E constatat din scrisoarea dela Ispas 1894, — lucru ştiut în general printre fruntaşii noştri, — că dl Sturdza a insistat pe lângă condamnaţi să fugă de temniţe. Unul dintre ai noştri, dl Brote, intimul d-sale, şi-a împlinit do­rinţa chiar înainte de proces. Altul, dl Albini, după judecată. Dl Aurel Popovici, bine să se no­teze, nu aparţine la categoria acestora; situaţia d-sale la aparenţă analogă cade sub consideraţii cu totul altele, lucru do­vedit credem în destul prin ţinuta sa ulterioară. Ei bine, iată aci e sîmburele des­­binărei dintre fruntaşi. Cei­ ce au întrat în temniţe — mân­­tuindu-ne onoarea stindardului şi titlul îndreptăţirei luptei noastre — au întrat petrecuţi de ura dlui Sturdza, ură şi rancoare, care a născut o mulţime de bănuieli şi intrigi. Acestora se datoreşte că desbina­­rea s’a încuibat şi între întemniţaţi, cari până aci una erau, în gânduri şi simţiri. O parte din ei au fost atraşi cătră »exilaţi«, cercul dlui Sturdza. Des­­binarea aceasta — ce resida poate nu­mai în infernul sufletelor, în formă de neîncredere şi bănuieli, — a luat o formă pronunţată după eliberare. Ruptura de­finitivă s’a făcut în »crisa« dela Tri­buna. E de prisos să căutăm toate firele și detailurile intrigelor, cari au produs această crisă. Ele sânt în parte cunos­cute, în parte irelevante. Faptul în sine este evident, și cetitorul inteligent poate găsi singur »nexul causal«, ca să folo­sim un termin potrivit... In întreg procesul crisei, câtă vreme am trebuit să-’l susţinem, şi ’l-am susţi­nut, ne-am ferit de a lovi cuiul tocmai în cap. Am numit instrumentele dlui Sturdza, dar’ ne-am ferit de a-’l pune pe d-sa la locul, ce merita şi ce însuşi ocupa. Aveam motive să-’l lăsăm la o parte. Credeam — în buna noastră cre­dinţă — că recunoscându-’şi greşelile în sine, va îndemna însuşi pe cel­ ce a se­dus, să-’şi revină, şi cel puţin nu va îm­­pedeca repararea unui rău pe care ’l-a causat, conştient ori inconştient, cu pre­meditare sau numai ca urmare fatală a firei sale înguste şi răutăcioase. Ne-am înşelat!* * * Au trecut ani la mijloc. Trei ani de zile. Ani lungi şi chinuitori. Am stăruit totdeauna pentru pace şi con­centrare, pentru­ că vedeam că e nece­sară. Am crezut că instinctiv ea se va produce prin extraordinarele lovituri ce ni­ se dădeau din partea duşmanilor ne­împăcaţi. Nu s’a produs. Era ceva ce reţinea pe cei­ ce recunoşteau răul des­­binărei. Am susţinut greul luptei cu toată abnegaţia posibilă, între două focuri puternice, — forţele alor două guverne, — am rămas neclintiţi şi dacă n’am putut merge înainte, cel puţin ni-am ţinut posiţia ocupată, am menţinut ne­întrerupt firul şi n’am închinat stin­dardul. Ni­ s’a pus în coaste un alt ziar, cu pretenţii naţionale şi cu colorit şi mai »popular«, în faţa »Tribunei« partidu­lui naţional s’a ridicat »Tribuna Popo­rului«. Cum ? De unde şi în ce scop ? Nici azi nu se spune pe faţă. Au venit cu alaiu, au promis marea cu sarea, şi nu mai puţin decât earăşi vremi, ca cele frumoase, în cari s’a înălţat chestiunea naţională la înălţimi ne mai văzute! — Ne-am făcut datorinţa faţă de noul pre­tendent de dubioasă origine, dar’ tot cu buna, cu pacea, cu bunăînvoirea fră­ţească. S’a văzut după doi ani, că nimic din cele promise nu poate împlini nici organul advers. Cel mult a desorientat minţile celor mai puţin pătrunzători prin desele »puncte de orientare«. Cel mult a reeditat unele din procedeurile odi­oase, pe cari noi am căutat să le stîrpim din vieaţa noastră publică, drept proce­­deuri străine şi primejdioase pentru noi. Cel mult publicul nostru a putut vede, aproape zi de zi, cum se face o rolă de duplicitate, când slujeşti la doi domni,­­ şi când te prefaci că te inspiri din­­senti­­­­mentul obştesc« care de fapt serveşti unor­­ interese personale condamnabile şi de mult condamnate de sentimentul obştesc. încolo nimic ! Cel puţin nimic — bine.* * * ! După un timp s’au convins şi ad­versarii noştri că aşa nu mai merge. S’au convins şi ei că nu e bine aşa. Şi au început să o întoarcă ear’ mai spre bine. Au început să-’şi revină — pe jumătate. Timpul, dacă nu altceva, a vin­decat multe rane şi tendenţa de pace tot mai mult s’a pronunţat. Chiar şi cei­ ce nu o doreau în sinceritate, o exprimau în afară, ca să nu se pună în contrast cu curentul! Dar’ ce vedem? Când la adecă pacea nu se face. Oamenii vorbesc, dar’ nu făptuesc. Par’că mânile ei-’s legatei par’că nu mai sânt stăpâni pe sine înşişi, nici pe voinţa lor. Este ceva, ce ’i-a încătuşat, este ceva ce îi reţine. Deşi inima şi mintea îi îndeamnă spre bine, cel puţin pe cei mai mulţi, totuşi nu pot să păşească spre bine, nu pot făptui binele. Starea asta este de nesuferit. Pri­mejdii peste primejdii ne ameninţă şi răul se lăţeşte în mod înfiorător. Nu-­i permis să mai tolerăm o astfel de sclăvie ruşinoasă, care nu se vede, dar’ simte în toţi şi în toate, pretutindenea. Iată de ce am trebuit în fine să punem degetul pe adevărata rană. Iată de ce am trebuit să arătăm răul adevă­rat, isvorul tuturor relelor interne. Şi am făcut-o. Am rupt vălul şi de altfel destul de străveziu. De aci încolo să ştie toţi unde este pedeca adevărată a tuturor pornirilor bune, şi de unde au pornit toate relele şi desastrele. Cel desvălit să o ştie, că azi lumea întreagă îl cunoaşte, prin urmare să în­ceteze cu intrigile sale funeste. Cei­ ce au susţinut cu el tainicele le­gături şi unelte s’au făcut scopurilor lui păcătoase, să ştie deasemenea, că com­plici ’i­ se fac dacă nu rup imediat lan­ţurile ce îi leagă, şi că exchişi vor fi din sînul celor buni, dacă nu părăsesc reaua tovărăşie. De aci încolo trebue să se hotărască fiecare, într’o parte, ori alta. Autrant. Cu omul, ori cu causa; cu Sturdza, ori cu poporul? Asta-’i întrebarea!­­! Sibiiu, 8 Decemvrie n. Dieta provincială a Croaţiei s’a deschis Marţi. Vicepresidentul Francisci a cetit rescrip­ts banului despre moartea Împerătesei­ Regine şi apoi a propus ca şedinţa aceasta să fie con­sacrată exclusiv numai memoriei răposatei. S’a primit cu unanimitate această propunere şi după­ ce de trei­ ori au strigat »Slava« şedinţa s’a închis şi deputaţii au mers în corpore la requiem. Şedinţa de ieri a fost consacrată nu­mai jubileului împărătesc. Studenţii romani şi italieni. Se scrie din Veneţia, cu datul 4 Dec. n.: Studenţii români au fost reţinuţi la Turin, unde s’a dat un mare ban­chet în onoarea lor. La acest banchet a vorbit dl Ior­­gala italieneşte, arătând ce vor spune Românilor studenţii noştri despre Ralia şi fraţii italieni. La toastul dlui Ior­­gala a răspuns Vacarino, româneşte, însufleţirea la culme, toţi erau emoţio­naţi până la lacrămi. Velciu, Demetrescu închină în să­nătatea studenţilor din Triest, Giglio în sănătatea studenţilor transilvăneni. Triestenii şi transilvănenii au hotărît să-­şi trimită scrisori de simpatie unii altora. Studenţii noştri au fost apoi conduşi la gară în mijlocul unor urate en­­tusiaste. Basil. La temniţe! La timpul seu am amintit, că d-nii Andreiu Russu şi Avram Giurgiu au fost pedepsiţi de tribunalul din Murăş- Oşorheiu cu câte 100 fl. amendă, pen­tru­ că cu ocazia deprinderilor de arme au cântat într’o cârcumă cântări româ­neşti, honvezi fiind. Condamnarea lor a urmat tocmai când se sărba înfrăţirea oficerilor români cu husarii în Braşov. Tabla le-a mai adaus ca pedeapsă 14 zile arest. Osândiţii au recurat la Curie con­tra acestei aspre pedepse. Curia a res­pins recursul olor Russu şi Giurgiu şi a întărit sentenţa tablei regeşti. Din nou se vor deschide dar’ largile uşi ale tem­niţelor ungureşti ca să primească în în­­tunerecul lor pe doi bravi tineri români, cari au comis crimă prin faptul, că ’şi-au manifestat sentimentele lor româneşti. Dl Aurel Trif, fost redactor respon­sabil al »Dreptăţei« şi în urmă colabo­rator la »Tribuna Poporului«, a plecat ieri la Seghedin pentru a-’şi începe osânda de trei luni temniţă, cât ’i­ s’a dat în procesul de presă pentru un ar­ticol. Chestiunea de la Braşov în senatul român Lunia trecută dl Tit Maiorescu ’şi-a desfăşurat în senatul român in­terpelaţia privitoare la denegarea rentei cuvenită bisericei Satului Nicolae din Braşov. Dl Maiorescu a pus printr’un dis­curs magistral în adevărata sa lumină întreagă chestiunea. Dl Sturdza a răspuns, slab de tot, dar’ răspunsul a fost luat la cuno­ştinţă. Iată cum apreciază »Drapelul« acest moment. »Ziua de ieri a fost o zi urîcioasă şi dureroasă pentru demnitatea noastră ca popor, pentru interesele superioare ale neamului românesc. Interpelarea desvoltată la senat de dl Maiorescu în chestia rentei şcoalelor din Braşov, a dat ocasiune dlui Sturdza să ne umilească şi mai mult, să ne scu­funde până peste cap în ruşine. Dl Maiorescu a fost de o logică de fel. După­ ce a făcut istoricul rentei, a dovedit că ea nu se putea suprima de­cât călcându-se legea, căci dela 1871 exi­stă o lege specială în virtutea căreia statul român e dator să servească acea­stă rentă la Braşov. Ne ocupăm numai de partea esen­ţială a discursului d-sale. Nici un guvern n’a călcat legea, toate au servit renta regulat, fără nici o dificultate din partea cuiva. Numai în două rînduri firul a fost întrerupt, dela primele dotaţii domneşti şi până astăzi, în timpul fanarioţilor şi în timpul guvernului dlui Sturdza. De ce a călcat dl Sturdza legea? De ce a dat el această grozavă lovitură şcoalelor din Braşov? Pentru a nu în­răutăţi situaţia, a îndrăznit să afirme primul-ministru. Situaţia cui? a întrebat dl Maio­rescu De sigur că a şcoalelor nu, probă că Eforia vine de cere renta făţiş, prin urmare crede că n’are a se teme întru nimic obţinând-o. Singura situaţie care s’ar fi înrăutăţit, ar fi fost aceea a dlui Sturdza pe lângă guvernul un­guresc, încă o probă că nu era vorba de înrăutăţirea situaţiei şcoalelor, este că plata rentei s’a stabilit sub guvernul dlui Aurelian, fără nici un inconvenient pentru cineva. La această strînsă argumentaţie, basată pe texte de legi şi pe fapte ne­­tăgăduibile, dl Sturdza n’a găsit un cu­vânt de răspuns. D-sa a bătut laturile, încercând să facă chestiuni personale. în cele din urmă, strîns cu uşa, văzând starea de deprimare a majori­­tăţei, d-sa a scos un document libera­tor — pe care-­l credea ca atare: — o scrisoare a ministrului de instrucţie unguresc Wlassies, în care se spunea, că dacă statul român continuă a servi renta şcoalelor din Braşov, ele se vor închide de guvernul din Buda­pesta. Acest argument in extremis e o adevărată ruşine. Ce avea să se pre­ocupe guvernul românesc de această notă trimisă din Budapesta la Sibiiu, pe câtă vreme timp de 12 ani, renta fiind înscrisă în budget printr’o lege specială, nimeni nu venise să-­i ceară suprimarea? Şi apoi întru-cât părerea sau dorinţa unui ministru ungar poate fi un motiv, ca un ministru român să calce legile ţărei lui? Dar’ acest document liberator este cea mai grozavă sarcină asupra dlui Sturdza. Când s’a produs nota dlui Wlas­­sics? în anul acesta. De ce atunci dl Sturdza a suprimat renta încă din 1895? Nu vede d-nealui că această notă e produsul logic și nenorocit al actului seu născocit din 1895? Nici-odată n’ar fi trecut prin min­tea unui ministru ungur să intervină în chestia rentei, dacă nu ’i­ s’ar fi dat un prilej. Prilejul a fost conduita dlui Sturdza. în 1895 dl Sturdza suprimă plata rentei pe care statul român o datora. Guvernul unguresc n’a zis nimic. Plata rentei se restabilește sub guvernul dlui Aurelian. Ungurii continuă a nu zice nimic. Revine dl Sturdza şi care suprimă renta. Văzând deci guvernul din Bu­dapesta că e ceva sistematic din par­tea dlui Sturdza, că nu era numai o greşeală datorită nechibzuinţei momen­tului, profită de ocazie şi pentru întâia­­oară după 12 ani de tăcere, intervine pentru a lua act de această repetată nechibzuinţă. Şi dl Sturdza invoacă în sprijinul seu nota lui Wlassics, notă care se da­toreşte numai conduitei sale nepatriotice! Aceasta e culmea inconştienţei! Dar’ bine, nenorocitule prim-mini­­stru, această notă nu s’ar fi produs nici­odată dacă nu suprimai plata rentei. Cine te-a împins la aceasta ? Ce momente de halucinaţie şi de tulburare te-au ho­tărît să dai în mâna Ungurilor o armă, la care ei nici nu se gândeau? Şi acum, printr-o incoherenţă ab­solut inexplicabilă, dl Sturdza ia ca mo­tiv de a suspenda plata rentei un act al guvernului unguresc, la producerea căruia numai d-nealui a contribuit! De când cu nota lui Wlassics situaţia s’a înrăutăţit, zice dl Sturdza. Se poate, cu toate­ că faptul cererei rentei din partea Eforiei din Braşov probează că nu e astfel. Dar’, presupunând că un om poate merge până la atâta incoherenţă, încât să fie drept causă a acţiunei lui efectul ace­stei acţiuni, întrebăm: De când o notă ungurească poate face cu putinţă călca­rea legilor în România? Iată situaţiunea, buni Români. Se calcă legile ţărei din ordinul Unguri­lor. Acesta e ultimul argument al pa­triotului Sturdza! Crisa in Budapesta. Abzicerea lui Szilágyi în dietă. — Im­presia în Viena. — Combinaţii. — Conferenţa partidului liberal. — Proiectul lui Tisza Kál­mán. — Crisa continuă şi are amănunte in­teresante. După Iosipovich a urmat Szi­lágyi şi va urma Láng care a declarat, că n’a abzis până acum din motiv, ca dieta să nu rămână fără conducere, dar’ la tot caşul va abzice. Szilágyi ’şi-a anunţat abzicerea prin o scrisoare, care a fost cetită de Láng în şedinţa de ieri. în ea îşi mo­tivează abzicerea cu aceea, că el a voit să conducă desbaterile dietei cu impar­ţialitate, dar’ în timpul din urmă s’au încercat a-’l influenţa în privinţa acea­sta, ceea­ ce el n’a putut să o aducă în consonanţă cu agendele de president. Asupra abzicerei s’a născut o dis­cuţie vehementă şi pătimaşe, în care oposiţia n’a voit se lase pe Bănffy să vorbească, dar’ liberalii drept răsbunare au voit să împedece dela cuvânt pe Apponyi. în ambele caşuri Láng nu­mai cu ameninţarea, că­’şi va părăsi locul dela presidiu, a putut exopera, ca Bănffy şi Apponyi să fie ascultaţi. în fine dieta n’a luat la cunoştinţă abzicerea şi a primit cu unanimitate moţiunea, ca Szilágyi să fie rugat a-­şi retrage demisia. Proxima şedinţă va fi mâne. Vi­neri, pe când se aşteaptă răspunsul lui Szilágyi, în Viena crisa a produs mare sen­­saţie. Unii, după­ cum e informată »B. Hirl,« vorbesc »despre începutul sfîr­­şitului şi despre disoluţia apropiată a Ungariei«, în unele cercuri politice sunt de părere, că căderea lui Bánffy e inevi­tabilă, şi în acest caz ar urma fusiunea

Next