Tribuna, ianuarie-martie 1886 (Anul 3, nr. 6-74)
1886-01-28 / nr. 22
Anul III Sibiiu, Marţi în 28 Ianuarie (9 Februarie) 1886 Nr. 22 Abonamentele Pentru Sibivi: 1 luna 85 cr., 1li an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă: cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., Va an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: Vi an 10 fr., Va an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru fr.serţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un minier costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Sibiiu, 26 Ianuarie st. v. în timpul celor din urmă alegeri pentru dietă opiniunea publică română a fost alarmată de un conflict ivit între fraţii noştri din comitetil *odului.Cum nu mai e cu bucure de oarecare trecere la ^^BPTnii din ţerile cocoanei ungare nici un cini politic, care nu este aderent declarat al programului politic stabilit în conferenţa de la Sibiiu. Fiind astfel, unii dintre oamenii noştri politici, deşi aveau convingeri deosebite de cele cuprinse în programul sibian, s-au declarat aderenţi ai acestui program din oportunitate, fiindcă astăzi numai pe baza acestui program se poate face o politică aprobată de Români. Nu are nimeni dreptul de a le face acestor oportunişti vre-o imputare. Din contră, este un act de abnegaţiune din partea lor, dacă renunţă a-’şi accentua propriile convingeri, numai ca să nu între în conflict cu opiniunea publică română. Vorba e însă, ca să-’şi susţină în adevăr programul, pentru care s’au declarat, şi să nu lucreze nici direct, nici indirect, nici pe faţă, nici prin ascuns contra lui, căci, lucrând contra lui, sânt oameni lipsiţi de onestitate politică. Şi când zicem „onestitate politică“, nu înţelegem onestitatea în genere. Poate să fie cineva un om foarte onest, dar e lipsit de onestitate politică. Oameni politices ce onesti vor fi fost toţi aceia, care s’au întrunit la Budapesta, ca să stabilească un nou program politic pentru Românii din ţerile coroanei ungare. Nu era oportun ceea ce au făcut, dar’ era lucru cinstit, căci un lucru cinstit e totdeauna să spuni lămurit ceea ce vrei, pentru ca lumea să scie, cu cine are a face. în comitatul Aradului s’au găsit însă oamenii, care s’au declarat aderenţi ai programului stabilit în conferenţa dela Sibiiu, pentru ca să nu-’şi peardă trecerea, în urmă însă au profitat de trecerea, pe pe care o aveau ca aderenţi declaraţi ai programului naţional, pentru ca să aleagă deputaţi guvernamentali. A trecut mult timp de atunci, fărăca deputaţii astfel aleşi să fi accentuat posiţiunea, pe care o au în dieta din Budapesta. Ei au votat, ce-i drept, totdeuna cu guvernul, dar nui-au făcut guvernului servicii, prin care întră în conflict direct cu programul de la Sibiiu. Acum, în sfîrşit, unul dintre aceşti deputaţi, Părintele G u r b a n u, la un timp foarte oportun pentru guvern, a vorbit în dietă anume ca deputat naţional. Publicul român are dar’ să se pronunţe, dacă Părintele G u r b a n u, aşa precum a vorbit, a servit ori nu causa română, căci, dacă a servit-o, nu noi Românii am fost înşelaţi de Aradani în timpul alegerilor trecute. Nu ne vom pronunţa noi înşine, ci punem în faţa cetitorilor noştri discursul rostit de Părintele Gurbanu. Şi pentru ca publicul român să se poată pronunţa în deplină cunoscinţă de cauză, accentuăm, că Părintele Gurbanu a votat pentru primirea budgetului şi că discursul, pe carel-a rostit, a produs o foarte bună impresiune în cercurile guvernamentale. Forţa „Tribunei“. Aripă frumoasă. Poveste. De Nicolau Trimniiţoiu. 9 (Urmare.) Aurind aceste vorbe, musca — sbrrr! — fugi afară. Acum smeoaica cea bătrână striga: — Lele’i fie mamă-sa, că-’mi pare că scăpă, — dar’ mergeţi şi faceţi ce aţi fiis. Au şi mers, şi s’au făcut ce au fiis. Intorcându-se la frații sei, Aripă frumoasă grăi : — Să mergem încă puțin! Abia plecară, şi deodată dete preste ei o căldură încât leşinau de sete. Bată și o fântână! Ce bucurie pentru dânșii. Când vrură fusé să bee, Aripă frumoasă nu-’i lăsă, ci îndată făcu cruce preste fântână, care se și prefăcu în venin. El grăi dar’: — Vedeți, frații mei, ce aţi vrut să faceți! Merseră car’ mai departe și-’i ajunse un frig grozav, când eată că văfiură și un cuptor cu foc, bucuria lor! Dar’ Aripă frumoasă le fuse : — Nu ve bucurați așa de tare, că nici de acela nu veți avea parte. — Cum să nu avem! doar’ nu ne vei opri ca dela fântână? Când ajunseră acolo, călătorii dau să se încâlcească, dar’ Aripă frumoasă face cruce cu sabia preste cuptor și îndată se preface și acesta tot venin. — Vedeți, frații mei, ce ați vrut să faceți? De aci car’ plecară și merseră mai departe. Nu preste mult fnse, vefi ura un per cu pere de aur și strigară: — Ah! ce pere frumoase! Serilă mai adause: — Din aceste ,o să-’mi umplu traista, ca să-’i duc miresei mele. Mefiilăzise: — Nu numai traista ’mi-o voiu umple, ci mă voiu și sătura bine. — Ba. Ve puneți pofta în cuiu! — grăi Aripă frumoasă, — căci cu perele aceste chiar așa stăm ca și cu fântâna și cuptorul de mai nainte. — Ce? vrei cumva să ne opresci dela pere? — se răstiră frații. — Ai grije, că nu ne vei tot purta de nas. Când ajunseră lângă per, îi mai rugă Aripă frumoasă ca să se stăpânească, dar’ ei tot vrură să iee pere. Atunci Aripă frumoasă făcu o cruce cu sabia cătră per, și tot părul se prefăcu în venin. Elfise dar’ cătră frații sei: — Vedeți, ce aţi vrut să faceţi? Atunci fraţii se rugară de iertare, car’ el urmă : — Ved, că nu vă țineţi de făgăduinţa ce ’i-am făcut-o mamei noastre, când am plecat de acasă; eu răul nu vi’lam vrut; ne-a ajutat Dumnezeu, de scopul ni ’l-am ajuns, la care lucru voi foarte puţin aţi ostenit. Mergeţi dar’ acasă şi luaţi în căsătorie pe fetele cele mai mari ale împăratului; dar’ pe cea mai mică ’mi-o lăsaţi mie, căci eu mă duc se văd, dacă se află ori nu în lumea aceasta viteaz mai mare ca mine ? Cu aceste ei se despărţiră. Merfilă şi Serilă o luară cătră casă, car’ Aripă frumoasă îşi urmă calea. Merse multă lume împărăţie, ca Dfieu să ne ţie, pănă ce dete de o cârcimă, întră în ea şi întrebă de cârcimară după ce-i spuse toată întâmplarea sa, dacă nu cumva scie undeva vre-un om mai viteaz ca el, și dacă scie, — unde este el? — Este un om nu departe de aici, — fiice cârcîmarul, — care în toată fiiua se bate cu smeii, şi nici odată nu mai gata, căci este o smeoaica betrână, care face cătanele de smei cu iţele. — Ah! ce om prost, strigă Aripă frumoasă, — trebue s’o omoare pe smeoaica! După aceste sări pre cal, şi întrebă, că încotro locuesce smeoaica aceea? Aflând cum şi încotro, el dete pinteni calului, se duse şi o găsi pe smeoaica făcând cătane de sutei cu iţele. Fără ca să mai peardă multă vorbă, el îi tăia capul cu sabia, pe celelalte cătane pe toate le omorî, ear’ colții smeoaicii’ care ajungeau pănă la genunchi, îi luă cu el drept dovadă şi se întoarse iarăşi la birtul de mai nainte şi — fiise cârcîmarului: — Mai mare viteaz sânt ca omul d-tale, căci am omorît smeoaica bătrână, şi acum nu mai are cine să facă smeii. — Foarte bine, fiise cârcîmarul, — îţi mulţumesc de bunătate, că baremi acum şi eu am odihnă; dar’ viteazul, de care ’ţi-am pomenit, doarme ici în casa aceasta, — car’ acela îi este calul. Când îşi aduse Aripă frumoasă şi el calul în lăuntru, cum îl venia celalalt cal, începură a se săruta, căci au fost fraţi. După aceea Aripă frumoasă se băgă în casă, unde dormia, acel viteaz, şi-’l sculă din somn, legară amândoi prietenie apoi Aripă frumoasă începu a-’şi spune întâmplările cu cei trei smei şi cu cele trei smeoaice, car’ viteazul, care fucea că se chiamă Pipăruş Petru, îi spuse păţăniile lui. — Nu te mai teme, frate Petre, grăi Aripă frumoasă, — că eu am ucis smeoaica bătrână, cată aci dinții ei. — Norocul nostru că legarăm prietenie, fuse viteazul, căci preste vre-un cias unul din noi ar fi trebuit să peară. Foarte reu me superaiu, au fiind de moartea ei, căci n’am acum cu cine să-’mi petrec toată fiina. A doua fii Aripă frumoasă întrebă de cârcimar: — Mai scii undeva vre-un viteaz mai mare ca mine ? — Mai sciu unul,— răspunse cârcîmarul, un bătrân în pădurea blăstămată. Acela îndată, ce te vede, îţi arată o oglindă şi-’ţi ia puterile şi frumseța, apoi face ce vrea cu tine. — Mă voiu duce și acolo, se văd. — Mai bine stai pe pace, că sciu că ’ți se va întâmpla rău, — îl rugă cârcâmarul. Dar’ Aripa frumoasă nu ’l-a ascultat, ci ’și-a luat rămas bun dela Pipăruș Petru, și s’a dus, multă lume împărăție, ca Dfieu să ne ție. . (Va urma.) Din dieta Ungariei.“ “ " (Dezbaterea budgetului ministerului de culte și instrucțiune.) Constantin Gurbeanu: On casă ! (Se aufirm.) Având intențiunea se vorbesc la această parte a budgetului, înainte de clar, că prin discursul meu nu voiu sé provoc o nouă discută și mă voiu sili a încungiura orice enunțare, care după a mea părere ar da prilegiu la răspunsuri înfocate. O fac aceasta în interesul înțelegerii împruajutate, o fac pentru aceea, ca eventual din cuvintele mele, ce s’ar putea reu interpreta, să nu poată face nimeni capital întru apărarea mult amintitei idei de stat maghiar, ce se ţine a fi atacată din partea noastră a naţionalităţilor nemaghiare. Cu prilegiul desbaterii asupra budgetului ministerului de culte şi instrucţiune însă, orişicât aş preţui acel zel nobil, prin care stimaţii meicolegi se opintesc chiar cu ajutorul acestui minister a scuti şi a întări idea de stat maghiar, dar, fiindcă de altă parte, stimaţii mei colegi, noi această lucrare, aşa precum ni se înfăţişează ea astăzi şi precum am experiat pănă acum, nu o privim de altceva, decât de un atac îndreptat în contra propriei noastre naţionalităţi: n’aş fi destul sp fi acer faţă cu membrii onoratei case, şi nu aş fi un credincios fiu al patriei, dacă aş refăce acele îngrijiri, care ne-au cuprins din causa acestor opintiri. (Să auzirm.) Deodată cu aceasta mă voiu insui a împrăşcia şi îngrijirile d-voastre. Noi, naţionalităţile nemaghiare aflăm în activitatea ministerului de culte şi instrucţiune cele mai multe cuvinte, de a ne umple de îngrijiri. Şi astfel, ca să nu amintesc multe, din visteria statului s’au cheltuit pănă acum milioane pentru şcoalele poporale de stat. Cu toate că aceste şcoale s’au înfiinţat şi în astfel de locuri, unde partea preponderantă a locuitorilor nu vorbesce limba maghiară, limba de propunere într’acele totuşi e cea maghiară. Astfel stă lucrul şi cu şcoalele medii, cu gimnasiile, cu preparandiile şi cu şcoalele reale. Dacă noi, cetăţenii nemaghiari nici n’am fi un popor de cultură, precum nici nu suntem priviţi de un atare, naţiunea maghiară, care se află în fruntea celorlalte naţionalităţi, ar trebui în interesul bine înţeles al patriei, să se iisuească, a ne ridica şi pe noi la un anumit grad de cultură. Durere, noi ne-am convins de contrarul, în ţeară nu numai nu există — precum spuseiu — vre-un institut de crescere românesc, susţinut din visteria statului, dar’ nici baremi o singură şcoală poporală nu e sprijinită. De această împregiurare noi nu ne preaputem îmbucura, cu atât mai puţin am pute cânta himnuri de laudă; ba suntem priviţi de duşmani ai statului, când ne exprimăm displăcerea. Dacă prin protestările noastre — pe cale legală — am voi să schimbăm această stare de lucruri, ne staţi înainte cu idea de stat maghiar şi aceasta e destulă cauză, pentru ca opinia publică maghiară să ne timbreze de agitatori, cu toate că din punct de vedere al legalității procederea noastră nu ar fi de excepționat. Paragraful 17 al articolului de lege XLIV din 1606 dispune următoarele : „Care limba are să fie limba de propunere în institutele de învăţământ înfiinţate de stat, respective de guvern şi în acele, care după trebuinţă vor avea să se mai înfiinţeze, încât în privinţa asta nu dispune legea, aceea se ţine de agendele ministrului de instrucţie. Dar, fiind din punct de vedere al culturii şi al binelui public supremul scop al statului, un succes al instrucţiei publice, aceasta are să se îngrijească după putinţă, ca în institutele de învăţământ aceli, unde orişicare dintre naţionalităţi trăiesc în masse mai mari împreună, acele să se instrueze în limba lor maternă pănă la acel grad, unde se începe mai înalta cualificaţie academică“, ceea ce dacă nici nu s’ar afla scris în lege, firea lucrului aduce cu sine, ca să fie astfel, şi nu’’ realitate tot nato astfel. Dacă oare-care ţinut voiesce se înfiinţeze din propriile sale puteri cu banii în mână un gimnasiu cu limba română de propunere, aceasta nu ’i se concede. Nu o sciu de ce, se poate înse că din punct de vedere al ideii de stat maghiar. Dacă car’ într’alt loc o diecesă întreagă cere încuviinţarea, se-’şi înfiinţeze din fondurile proprii ce-’i stau la disposiţie un gimnasiu inferior, aceasta ni se deneagă. Astfel şi asemene grav anime aş pute înşira mai multe, care toate dovedesc, că noi, naţionalităţile nemaghiare, nu numai nu suntem din partea guvernului sprijiniţi în instiinţele noastre culturale, dar suntem chiar împedecaţi, şi cu toate aceste se află în ţeară o mulţime de specialişti şi diarişti, care învinovăţesc guvernul, că nu se îngrijeste destul de bine de elementul maghiar pe terenul instrucţiei. (Va urma.) „Reuniunile de cultură şi cestiunea naţionalităţilor“. (Urmare.) In ceea ce priveste gravitatea înafară să mărturisim, că zace în natura lucrului impregiurarea, că naţionalităţile se provoacă la aceea, că ele au în ceilalţi conaţionali ai lor strigi, afară de patria aceasta în lupta lor de existenţă şi desvoltare; întru adevăr nu e mirare, că unu tăgăduiesc această înrudire .... Astfel apoi foarte uşor cad în categoria acelora, pe care Kossuth o numesce categoria trădătorilor de patriă, fără ca să aibă intenţiune serioasă de a pune în mişcare Acheranţii ajutorului extern; şovinismul maghiar de acum poate foarte uşor să cadă în eroarea fatală de a nu ţine seamă de la:------- !__• ir------ii. a_„J-_a- j _ ... UlOllUUyiMlJUC* 1UX JJk.VAOOU.tXl XUblU buixuuuyu UO 11 Ci“ ţionalitate şi tendenţe naţionale şi de a timbra cu numirea de tradare de patriă fiecare mişcare de naţionalitate. „Cu atât mai riscat e însc a se folosi de titlul trădării de patriă — car’ aceasta se în-