Tribuna, iulie-septembrie 1886 (Anul 3, nr. 149-224)

1886-07-24 / nr. 169

Pag. 674 scie destul când vede, că representanţii celor două puteri centrale se întâlnesc prietenesce; aceasta înseamnă, că alianţa austro-germană — garanţa păcii europene cum se dice de obiceiu — există ca şi pănă acum. Nu e destul aceasta pentru „burghezii“, cari dau milioanele şi con­tingentele de recruţi? Sunt desigur pretenţioşi, cari nu se mul­ţumesc cu atât şi cari, cu mintea lor nestempă­­rată, caută să pătrundă jocul ascuns al marilor diplomaţi; aceştia n’au decât să caute, oficioşii şi oficialii nu le vor da nici cel mai mic ajutor. Pentru noi — sunt ani de când o tot re­petăm — întâlnirile cancelarilor ca şi ale mo­­narchilor n’au nici o valoare reală. Ele nu sunt decât simple manifestaţiuni pentru ochii lumii; schimbul de vederi, înţelegerea reală, se face din cabinetul de lucru, prin intermediul telegrafului, al curierilor sau chiar al ambasadorilor. Ceea­ ce poate şi trebue deci să ne intereseze, nu e ce s'a putut vorbi la Kissingen sau se va pute vorbi la Gastein, ci cunoaşcerea exactă a situa­­ţiunii internaţionale şi degagearea conclusiilor pentru cel mai apropiat viitor. Cu fiecare cei ce trece, metoda aceasta câştigă în siguranţă, căci astăzi nu mai depind situaţiunile de diplomaţi, ci diplomaţii de situaţiuni. Astăzi şi din ce în ce mai mult, vechea şcoală subiectivă piere şi şcoala obiectivă îi ia locul; diplomaţia nu mai pretinde, nu mai poate pretinde să reguleze pe hârtie, a priori, nascerea şi mersul curentelor in­ternaţionale, ci numai să caute a trage cel mai mare profit din ele şi a înlătura sau îndulci pe­ricolele. Şi când diplomaţii nu fac aceasta, când ei nu consideră corpul internaţional ca un or­ganism cu funcţiunile şi legile lui proprii, atunci forţa şi dibăcia lor se sfarmă, ori­care ar fi nu­mărul baionetelor, pe cari se razimă. Un exemplu din o sută. Prin tratatul din San-Stefano, Rusia nu făcea deosebire între Rumelia şi Bulgaria, ci le întrupa într’un singur principat. La Berlin, di­plomaţia europeană strică ce s’a făcut la San- Stefano, deslipesce Rumelia și o constitue în pro­vincie semi-autonomă. N’avem nevoie să cercetăm, căror mobile a urmat Rusia de o parte, Europa de alta. De­stul să constatăm, că întrunind elementul bulgar într’un singur tot, Rusia nu făcea decât să ur­meze legile naturale, înlesnind funcţionarea lor; că, mai departe, Europa lucră contra acestor legi. Dacă lăsăm de o parte anii 79 şi 80, în care forţele vitale ale poporului bulgar sunt ab­sorbite de lucrarea organisării, nu rămân decât cinci ani — nici o clipă în viaţa popoarelor — pentru a demonstra, cu logica absolută a fapte­lor, adevărul celor spuse mai sus. După o revo­­luţiune din cele mai pacinice, Bulgarii de pe cele două coaste ale Balcanilor sânt uniţi. Dar r­evoluţiunea aceasta se consideră „ne­regulată“ în lumea de astăzi. Bulgarii au eşit din drumul prescris de tratate şi Europa se crede în drept şi datoare să intervină. La început toată lumea e contra mişcării bulgare — afară de Anglia, şi încă cine stie din ce motive. încetul cu încetul însă, aproape totalitatea statelor europene îşi schimbă modul de a vedea şi numai singură Rusia rămâne în opo­­siţiutte. De astădată rolurile sunt intervertite; cine are dreptate? Dreptatea rămâne acelei părţi, care ascultă de legile naturale şi nu se pune în calea lor. Şi cu toate astea, Rusia a făcut tot ce a putut — şi mult putea, căci ţinea în mână Bulgaria şi intelectualmente, şi moralmente, şi materialmente. Opunendu-se mersului firesc al lucrurilor, Rusia nu numai n’a ajuns la nimic, dar’ încă ’şi-a pierdut şi influenţa, ce avea asupra Bulgariei. Exemplul ni se pare convingător pentru tema noastră. Să nu ne îngrijim dar’ mult de misterul, ce se păstrează în giurul convorbirilor de la Kissingen. Situaţiunea internaţională stă deschisă dinaintea noastră ca o mare carte. Să ne încer­căm a ceti în ea şi nu vom fi prea departe de adevăr. Ca să analizăm situaţiunea internaţională, trebue să o privim din două puncte de vedere, al grupării puterilor, întâiu, al disposiţiunii spi­ritului public în acele ţeri, cari pot să tulbure pacea, al doilea. După resultatele ce le vom obţine din aceste puncte de vedere, vom sti, dacă pacea europeană e în pericol sau nu, înainte de ultimele evenimente din Balcani situaţiunea era dominată de alianţa celor­ trei imperii: Rusia, Germania şi Austria. In afară de această alianţă nu exista nimic. Isbucnirea revoluţiunii din Filipopol şi tot ce s’a desfăşurat de atunci încoace a tulburat această constelaţiune. La început, acordul între cele trei puteri era atât de intim, încât nu numai teoretices ce se respingeau urmările revoluţiunii dela 6 Septemvrie, ci şi practic. Ridicarea Ser­­biei contra Bulgariei, amestecul Austriei după dezastrul dela Pirot dovedesc aceasta. Din acel moment însă, mulţumită împregiurărilor, înţele­­gerea a dispărut; o schimbare radicală s’a operat în atitudinea Austriei faţă cu Bulgaria şi Ger­mania a urmat evoluţiunea aliatei sale. Lucrul e patent şi n’are nevoie de lungi desvoltări. Cesti­unea grecă, sporirea flotei din Marea- Neagră, transformarea Batumului astăzi poate fi potrivită cu cu totul moartă. în vara aceasta, împăratul Rusiei nu va vedea pe împăraţii Ger­maniei şi Austriei. în acelaşi timp, puterile centrale par a se aplica tot mai mult spre Anglia, probabil în scopul de a câştiga un contra-pond pentru o eventuală apropiere a Rusiei de Francia. E întrebarea, acum dacă stricarea întreitei alianţe şi înlocuirea ei cu o altă constelaţiune e sau nu un element de pace. Tripla alianţă am avut-o şi stim cu toţii, că ea n'a împedecat crisa balcanică; forţele na­turale­­şi-au făcut jocul fără a mai cere permi­siunea nimănui. Desfacerea acestei alianţe poate să ne procure ceva mai mult? Desigur că nu. Garanţa păcii, întrucât aceasta atîrnă de diplo­maţi, residă în alianţa austro-germană; depăr­tarea Rusiei de dînsa e mai curând o garanţie mai mult decât un pericol. Să vedem cum stăm cu popoarele, cari prin situaţiunea lor pot să tulbure pacea. Pentru aceasta trebue să ne adresăm în primul loc la Peninsula­ Balcanică, acest focar de infecţiuni răsboinice. Poate să ne inspire Peninsula vre-o îngri­jire? Se tot vorbesce de înarmări, de manevre, de convocări de miliţii. Dar’ toate aceste sânt, după noi, ultimele convulsiuni ale crisei şi nici decum simptome îngrijitoare. Popoarele balCaa­nice sânt sleite şi au nevoie de repaus pentru a se întrăma. Din această parte îngrijire nu poate fi pentru o bună bucată de vreme. Afară din Balcani, n’avem de întrebat aiurea decât în Francia; nici aci însă nu găsim elemente de îngrijire. Posiţiunea partidelor po­litice trece tocmai acum printr’o crisă acută, care nu se va termina curând; deosebit de aceasta, condiţiunile generale nu sunt favorabile unei acţiuni. N’avem pretenţiunea să resumăm în aceste câteva linii situaţiunea internaţională, dar­ am atins cele două puncte capitale ale ei şi atâta ne ajunge. Noua politică economică a Austriei. Cetim în „Epoca“ din Bucuresci următorul articol: Lupta vamală, pe care a întreprins-o pro­­tecţioniştii austriaci şi mai ales cei din Ungaria, pare că a început a produce efectele ei răufă­cătoare. Din toate părţile se arată simptome, care dovedesc, că cercurile conducătoare în Viena voesc să o iee pe o cale mai conformă cu inte­resele economice şi comerciale ale monarchiei. O dovadă pipăită a acestei schimbări în vederile economiştilor de la cârmă ni-o dă ultima circulară a marchisului de Bacquehern, mi­nistrul de comerciu austriac, cătră camerile de comerciu şi de industrie. Intre altele ministrul­­jice în circulara sa cuvintele următoare: „Este de o mare însemnătate pentru in­dustria, comerciul şi agricultura ţerii noastre de a menţine şi chiar a desvolta, dacă se poate, debuşeurile, cari li se ofer. Dar’ aceasta nu e cu putinţă decât prin ajutorul unor tratate de comerciu întemeiate pe tarife convenţionale, în­cheierea unor astfel de tratate este scopul de căpetenie, pe care ’şi-’l propune guvernul“. In Viena şi în Pesta se comentează mult această schimbare a ideilor ce dominau în sfe­rele guvernamentale în privinţa relaţiunilor eco­nomice şi comerciale ale statului austro-ungar. Se crede chiar, că circulara ministrului este sem­nalul unei modificaţiuni radicale în politica eco­nomică, ce va urma guvernul, în locul protec­­ţionismului exagerat, care a avut de resultat ruperea negocierilor cu România şi va produce desigur un efect analog în negocierile ce se vor deschide în curând în Germania şi cu Italia, pare că guvernul austriac tinde a adopta o linie de conduită, ce este basată pe stabilirea unui sistem convenţional şi se apropie de liberul schimb. Dar­ aplicarea acestor idei va întimpina desigur o mare resistenţă în Ungaria din partea protec­­ţioniştilor agrari. Unele diare unguresci arată o reservă significativă în faţa circulării marchi­sului de Bacquehem, altele o combat în totul şi accentuează osebirea, care există între interesele economice ale Ungariei şi acele ale Austriei. Cu toate acestea, urmările răsboiului vamal, care a începutul între Austro-Ungaria şi Ro­mânia, par a fi dureroase pentru Unguri. Presa maghiară se plânge contra diplomaţiei austro-un­­gare, căreia îi reproşează, că n’a soitit să lucreze în Bucuresci în favoarea intereselor economice şi comerciale ale monarchiei, într’o corespondenţă apărută în mai multe (ilare unguresci se acusă chiar într’un mod direct baronul de Mayr, că s’a lăsat a fi întrecut de ministrul francez în pri­vinţa negociărilor pentru încheierea unei conven­­ţiuni comerciale. Această corespondenţă conţine unele apre­­ciări, pe care noi nu le împărtăşim, dar’ are şi unele părţi interesante. De exemplu se poate ceti pasagiul următor: „Diplomaţia franceză a doborît pe cea au­­stro-ungară cu desăvîrşire, şi tot asemenea se pre­­gătesce să-­i facă şi Rusia. Pentru­ ce e baronul Mayr în România, numai Kálnoky ne-ar pute spune, dacă cumva ar sci-o și el. Toată lumea scie, că noi n’am ave­a fi răsboiu vamal cu Ro­mânia, dacă în capitala română am fi avut un diplomat harnic, care să ne represente interesele, car’ nu un curtisan slab. „Ambasadorul francez Coutouly a paralisat cu totul pe baronul Mayr la guvernul român, a încheiat cu guvernul român o convenţiune pro­­visorie, care stabilesce liberul import al buca­telor, al vitelor şi vinurilor din România îşi asi­gură importul din Francia al acelor articole de industrie, pe cari România nu poate, sau nu vrea să le producă. In modul acesta, România este în stare să suferă şi să continue răsboiul vamal în contra noastră. E un însămnat testi­moniu de paupertate, ce ’şi­’l dă ministrul nostru de externe şi diplomaţia noastră din Orient, când vedem, că Francia e în stare să-’şi apere din de­părtare interesele sale la ţermurul Mării-Negre, precând noi la Dunăre nu stim să apărăm inte­resele noastre“. Nu au dreptate să se supere d-nii Unguri pe diplomaţii lor. Ei n’au făcut decât să urmeze instrucţiunile lor. Vina e a acelor, cari prin şo­vinismul lor au împins lucrurile astfel, că ori­ce înţelegere era cu neputinţă. In ce privesce superioritatea dlui de Cou­touly, d-nii de la Pesta uită, că situaţiunea între Francia şi România a fost, şi este cu totul alta decât aceea ce există între Austro-Ungaria şi statul român. Afară de aceasta nu înţelegem, de ce se miră presa ungară, ca Francia să-­şi caute interesul. Ar voi poate, ca celelalte pu­teri să vină în ajutorul pretenţiunilor unguresci? Dacă cei din Viena şi din Pesta ar fi urmat de atunci linia de conduită, pe care pare că vo­iesce a o adopta astac­i marchisul de Bacquehem, poate n’ar fi păţit-o cum au păţit-o cu ocasiunea negociărilor din Bucuresci. . . Zufilcar şi uitându-se cu iubire în faţa tulburată a aceluia. — Vecji, nici eu nu stiu. Par’că aş simţi, că nu o să ne mai vedem mai mult. .. — Nu zice asta Zufilcar, mă dor aceste vorbe .... — Ce-’ți pasă ție de mine !... Dacă ’ți-ar păsa, nu m’ai lăsa să mă duc așa nemângăiat... — Te iubesc, Zufilcar, ca însămi pe mine, dar’ îmi ceri prea mult! — Ei, lasă, că nu­’ți voiu mai cere de aci încolo nimic, îi s zise Zufilcar, o strînse apoi cu căldură de mâni și plecă. Cine scie, dacă se vor mai vedea ?! Zufilcar plecă nemângăiat şi Caliopi rămase întristată. Nu-’l văduse încă nici­odată pe Zu­filcar aşa tulburat şi ea voia, că trebuia să simtă mare durere Zufilcar, când nu se mai­ poate stăpâni. O să-’şi facă ceva pe drum, zise Caliopi şi începu a tremura .. . Aşa de mult ar fi voit să-’i mai­­j­ică acum numai o vorbă lui Zufilcar, dar’ acela plecase, corăbiile se leagănă colo pe Bosfor . . . Se sui dar’ iute pe o terează, de unde se vedea tot Bosforul, și de acolo începu să dee adio cu batista... Poate că Zufilcar va observa-o, și soia, că de altădată ce mult se bucura, când îi da adio cu batista. Zulficar o și observă, și nici nu-’și mai luă ochii de pe acea casă, în care un așa dor lăsase el acum. .. Inima car’ începu a ’i­ se încâlci. — îmi face cu batista.. . Mă iubesc, dar’, nu e supărată pe mine, mă va dori... își dicea în sine Zufficar, — apoi ear’ continua: Dar’ ce nebun mai sânt, par’că de altădată nu-’mi făcea tot aşa, şi totuşi după­ ce-’i spusei, că aş dori-o pentru vecînicie, îmi z lise, că nu mă voiesce ... Ei, de ce mă mai şi tulbură cu batista, de ce nu mă lasă amărît cum sânt, ce-’mi mai deşteaptă nădejde, ca apoi tot ea să ’mi-o iee. —■ şi lăsă ca Caliopi să-’i tot dee la adio, car’ el se întoarse, îşi culcă capul pe pânza unui catart... îi era capul aşa de ameţit, încât abia se mai ţinea . . . Ear’ din ochii sei începură să curgă şiroae de lacrămi... O, şi Turcul sere iubi cu dragoste curată, şi el simte durerea amorului fără nădejde. . . . Preste o lună de arde într’o dimineaţă cu acea veste îl deşteptară din somn pe Kirie Aga­­tias, că corabia, cu care se întorcea Zufil­ar cu preţul lânei şi al grâului ce dusese să venelă, — ajungând aici în apropierea Bosforului, s’a lovit de un vapor mare şi s’a cufundat cu oameni cu tot . . . Oamenii ce-i drept, au scăpat, pe Zufil­ar însă ’l-a ascuns Bosforul, căci nimeni nu ’l-a mai vedut. Este de mirare, cum el n’a putut să scape, când este o jucărie a înnota dela locul unde s’a cufundat corabia şi pana la mal, — lucru, pe care ceilalţi corăbieri ’l-au făcut . . . Par’că a vrut să moară cu voia . . . Kirie Agatias când a ucili asta, era să crepe de năcaz. — Hoţul de Turc m’a furat, m’a sărăcit, m’a omorît şi apoi a fugit, dicea Agatias, şi se smulgea de per ca unul ce ’şi-a perdut tot ce a avut. — Dar’ n’a fugit, Kirie Agatias, — a mu­rit sărmanul de el, îi diceau corăbierii. — Pentru mine tot una e, ori a murit, ori a fugit, destul că banii nu sânt, și apoi de ce a murit, dicea cu necaz în sine Kirie Aga­tias, — să-’mi fi adus mai nainte banii! . . . Bar’ că de ce a murit, asta numai Bosfo­rul ar fi soitit să o spună, care ’i-a audit sus­pinul, când ’l-a acoperit cu valurile sale, şi încă cineva: Caliopi! Pe Bosfor însă cine îl înţelege, că ce şop­­tesce, car’ Caliopi nu spuse nimic, ci îngălbeni ca ceara când audi această veste, se duse apoi la fraţii lui Zufil­ar, şi plânse cu ei împreună moartea lui Zufil­ar, pe care acum ’l-ar fi scăpat, dacă ’l-ar fi putut, nu ’i-ar mai fi cjis că, nu se poate, tu eşti Turc şi legea ta opresce să iei o creştină de nevastă! . . . Nu ’i-ar mai­­face­­• de ce-’mi vorbesci de dragostea ta, când eu sünt bogată şi tu eşti sărac, toată lumea ar dice, că sânt o nebună, că-’mi aleg de bărbat un păgân sărac, care numai pentru bogăţia mea mă vrea! . . . Oh, dacă ’i-ar mai pute­a face acum Zu­fil­ar : Fugi dela tatăl teu, să fii săracă tot ca şi eu, şi eu te voiu iubi, te voiu lua de ne­vastă! . . Toate sünt acum târziu . . . Numai Bos­forul va mai sei, pe unde e Zufilcar, — şi cui ’i-a spus Bosforul vre­odată ceva?! Caliopi nu se mărită nici odată. Şi Kirie Agatias nici nu o silia . . . Aşa! Nunta costă bani, şi mai trebue şi zestre, şi el mai bucuros ’şi-ar fi scos un dinte, decât să dee un ban din pungă, când nu se putea aştepta, ca acel ban să aducă drept câştig alţi doi, trei bani . . . Pe Caliopi o lăsă frumuseţea, se veşted! de dor şi durere ... Nu o lăsă însă bunătatea! Ea se bucura dacă poate ajuta cuiva, şi mai ales nu uită de fraţii lui Zufilcar . . . Şi încă una nu o mai lăsă: lacrămile de dorul lui Zufilcar! Târdiu! . . . Constantinopol, 3 Iulie 1886. Ioan Russu. TRIBUNA Nr. 169 Corespondenţă particulară a „Tribunei“. Avrig, în 1 August n. 1886. Dacă dl corespondent „Un econom“ — din numărul 163 al „Tribunei“ — cu atari publicaţi­uni basate după­ cum însuşi măr­­turisesce, numai pe aurite, voiesce a-’şi câştiga lauri de publicist şi a avansa binele public şi starea poporului, atunci cu mare părere de rău mă văd necesitat a-’i revoca în memorie axioma, pe care să ’şi-o iee de devisă în toată vieaţa şi în toate afacerile sale, şi adecă: „Schuster bleib bei deinem Leisten“, deoare­ce toate, dar, toate afirmaţiunile sale sunt neadevărate, luate din aer, şi contribuesc eventualminte mai mult la discreditarea d-sale, decât a acelora, cărora cu tendenţe obscure le-a dedicat acest faimos articol. Dl corespondent făcea în interesul d-sale bine, dacă înainte de a eşi în public,­­şi-ar fi luat cifrele, datele, afirmaţiunile etc. nu din a­u­d­i­t­e, ci din documentele autentice din ar­­chivul comunei, cari stau totdeauna la disposi-

Next