Tribuna, iulie-septembrie 1886 (Anul 3, nr. 149-224)

1886-07-31 / nr. 175

Anul III Sibiiu, Joi în 31 Iulie (12 August) 1886 Nr. 175 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., V­4 an 2 ti. 50 er., Va an 5 fl., 1 an 10 ti. Pentru ducerea la casă cu 15 er. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 ti. 20 er., V4 an 3 ti. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an.14 ti. Pentru România și străinătate: V 1 an 10 fr., 1/2 an 20 t. 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile 1 Un şir garm­ond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru, de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. (In minier «est» 5 cf. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. MHitiu, 29 Iulie st. v. Patrutreci şi doue de 4 ne numărăm abia dela diua de când am intrat în răs­­boiul vamal cu regatul vecin al României. Urmele răsboiului însă sunt atât de sim­ţite, încât­ ţi­ se pare, că ani au fost în lo­cul­­filelor. Numai hârtiă câtă s’a scris și tipărit la noi din causa răsboiului vamal, este atâta, încât ar pută forma, adunată la un loc, un archiv considerabil, o bi­bliotecă voluminoasă. Dar’ încă, dacă s’ar fi pus pe hârtie tot ce s’a vorbit în materia răsboiului va­mal, nu pe strade, sau în cafenele şi în restauraţiuni, căci am merge prea departe, ci în adunări serioase, în reuniuni indus­triale, în conferenţe, în camere de co­­merciu ?! Aceste însă sunt dintre urmele cele mai puţin simţite, căci, har Domnului! hârtie şi negreală este în aburidanţă. Cu toate aceste şi astfel de lucruri, de o importanţă subordonată, îşi au în­semnătatea lor. Căci ce dovedesc şi ele? La toată întâmplarea interes pentru răs­­boiul vamal şi este şi interesul acesta ceva, deşi nu el singur are să decidă şi să schimbe lucrurile. Faţă cu consecvenţele răsboiului însă, este lucru firesc, că se cere mai mult decât interes gol. Căci bine, interes să fie, însă el tre­­bue să aibă urmări binefăcătoare, în caşul de faţă, interesul manifestat prin scrieri şi vorbiri ar trebui se ne­grete şi foloase, cel puţin în perspectivă în favorul patriei noastre. Aici însă dăm de greutăţi. Examinând cu cea mai posibilă in­dulgenţă resultatele din nomolul de hârtie scrisă şi din nenumăratele discursuri, în şi din cauza răsboiului vamal, nu suntem în posiţiunea a ne da o socoteală, care să ne dee cel puţin unele speranţe cât de palide. Se poate că greşim. Din cât am pu­tut ceti şi după câte am putut au­zi dela acei ce au purtat şi poartă pănă acum cugotul cel dintâiu în afaceri de ale răs­boiului vamal, noi n’am­ putut câştiga con­vingerea, că greşim când (Ş-teem, că la noi toată cestiunea a fost tratată pe base improprii, va se­dică false, din partea cea mai mare a acelora câţi s’au ocupat cu dînsa. S’a scris şi vorbit în cea mai mare parte, în şi din necunoscinţă de causă, şi prelungă aceasta, ceea­ ce este şi mai rău, sub presiunea unor considera­nte, care n’au nimica comun cu economia politică, ci cu şovinismul politic. Eată dar’ unde se încurcă iţele. Eată greutăţile, care ne despoaie de speranţele, că ce s’a scris şi vorbit pănă acum în causa răsboiului vamal, are să ne aducă ceva îmbucurător. Şi este de mirat, că în secolul nostru se pot întâmpla astfel de lucruri, în toate zilele vedem, în viaţa privată a par­ticularilor, că e vai de acel particular, care substitue în locul relaţiunii economice şovinismul, fie ori­ce fel de şovinism. „Pester Lloyd“ într’un articol im­portant, în care se ocupă în prima linie cu împregiurările din Transilvania, atinge într’un mod destul de înţelept, confusiunea ce a produs răsboiul vamal în industria Vienezilor. Organul oficios vrea prin aceasta să dovedească, că dacă între in­dustriaşii din Viena răsboiul a putut pro­duce confusiune şi încă mare confusiune, în Transilvania a trebuit consternaţiunea să fie completă. Sânt adevăruri cele scrise de organul oficios, însă care sânt conclusiunile din premisele sale? Am păcătui dacă am elice, că nu conţin adevăr şi conclusiunile. Adevărul din aceste însă este astăzi numai adevăr relativ. Pentru­ că, deşi recunoasce or­ganul oficios, că guvernul înainte de a irice cuvântul din urmă, în ceea­ ce a privit convenţiunea cu România trebuia să stu­dieze mai bine raporturile transilvane, transmite cestiunea pe terenul ambiţiunii, al sumeţiei. Şi aici e greşeala capitală, care în împregiurările noastre e mai per­nicioasă decât de multe­ ori aplicaţiunea clisei:­fiat justiţia, pereat mundus. Pentru­ ca patria noastră să nu fie silită a simţi şi mai mult decât le simte pănă acum consecvenţele răsboiului vamal, guvernul ar trebui să se lase de terenul şovinistic şi să se pună pe terenul curat economic. Unicul teren, care ar duce la scop, fără de a se ştirbi prin aceasta autoritatea ţerii sau a monarchiei, între cei loviţi de consecvenţele răs­boiului vamal sânt şi Românii din Tran­silvania, din Bănat şi din Bucovina, în prima linie. Românii însă pănă acum nu au făcut nici un pas cu privire la răsboiul vamal şi la împedecarea consecvenţelor lui. Românii însă ar trebui să aibă în ve­dere raporturile lor economice cu România, ar trebui să aibă raporturile lor comerciale cu România, ar trebui să nu scape din vedere și raporturile industriale, care sânt neînsemnate în present, însă pot fi consi­derabile într’un viitor foarte apropiat. Românii n’au motive de a sta sub presiunea șovinismului politic, fiindcă sânt oameni trezi la minte. Ar trebui numai să lase la o parte indiferentismul, ce ’l-au do­vedit pănă acum faţă cu evenimentul răs­boiului vamal şi să cerce, doară pot ei abate cestiunea pe terenul ei firesc. Când ar fi norocoşi să isbutească aceasta, ar­avă recunoscinţa şi mulţumirea tuturor compatrioţilor. Nefiind aşa de no­rocoşi, cel puţin ’şi-ar pută dice: am făcut tot ce ne-a fost cu putinţă şi dacă alta n’am putut ajunge, consciinţa patriotică ne este salvată. 1 Forţa „Tribunei“. Feciorul de împărat. — Poveste. — De Vasilie Gan. (Urmare şi fine.­ Când poporul cel mult era adunat în curte cu mult alaiu, cântând şi musicele o­­sută la număr şi striga poporul cu cupele pline de vin, ca la ospăţ, de îţi as unii au urechile, imperatul se face a închina şi el cu o glajă de vin feciorului seu. Acesta o primesce şi vrea să strecoare vinul pe grumazi la vale, când din nou păşesce omul ce spune din păscălie lângă el şi-’i­­zice: „Așteaptă să ved poți be ori ba?“ Și nici nu lasă să ’i-se dee vre-un răspuns, ci atinge glaja cu bățul. Când ce se întâmplă ? Hainele pe fecior se umplură toate de sânge, ce curgea din vinul ce era în glajă, că me rog vinul a fost otrăvit se omoară pe feciorul de imperat. Un sgomot asurditor dete a se înțeleg că poporul nu mai putea suferi obrăzniciile acel om, ce năcăjeste pe Imperatul. Și era să o păţească atunci, dacă fecia de imperat nu îşi aducea aminte de binele îl făcuse acel om. Se mărgini numai la o ast dojana să nu se mai întâmple una ca asta. Și era negru rău la mațe imperatul. De pe fecior din causa omului ce spune din p câlie, nu ’l-a putut șterge dintre cei vii, se ho­tărî a o face asta cu Ileana Cosinzeana, că dacă n’are el, nici feciorul seu să nu aibă noroc de ea. Ce face? Pune să se facă Ilenei Cosin­­zene o haină de mireasă, care în frumseță și bogății se întreacă pe chiar Ileana Cosinzeana, și o dă, ca cu aceea să se îmbrace la ospăț. Vai! dar’ abia era împodobită, când și cade le­şinată la pământ ... Asta îi trebuia feciorului de imperat, că dojenise atât de fără sfială pe omul ce spune din păscălie. Sp­e cei­ ce erau atunci acolo, că mare bă­nat s’a i ' isicanții cântau numai de plâns și curgeau ploaia lacremile din ochi. în câmp florile î­­i ascunseseră fața, încât n’au arătat-o multă vreme, pentru­ că și ele raliau pe sora și împă­­asa lor. Ce vaiete țipa feciorul de imperat, nici nu­­ se vă spun . . . Lipsă era acum de omul ce spune din păs­­ie, el însă nu era nicăiri. Singur el numai ar putut face minune, cum mai făcuse. De unde să-’l aducă ? . . . Veți cugeta d-voastră, că omul ce spune păscărie a părăsit pe feciorul de imperat, atiu­ că acela ’i-a pus pe nas o așa înfruntare, ică așa cugetați, reu cugetați. Scrut-a el că nu ăcinte, ci ocară îl așteaptă la imperatul acasă l­a aceea nici n’a băgat în seamă cele­ ce a făcut d­orul de imperat cu el, căci în urma urmelor silit de popor a făcut ceea-ce a făcut. El și acum își bate gândul, cum să ajute și se scoată pe fecior din necazul ce ’i­’l-a pus tatăl seu în grumazi. De aceea cât ce audi de nenorocire, plecă la câmp după multe doftorii, cu care se trezească pe Ileana Cosinzeana. Și adunând buruieni, făcu din ele leacuri, apoi ceru dela feciorul de im­perat intrare la moarta. Voia’i­ se împlini. Și el rămânând singur, făcu câte doftorii sciu, apoi luând bățul atinse pe Ileana Cosinzeana cu el. „Ce greu somn“ — z zise aceea trezindu-se ca dintr’un somn greu. „Greu“ — răspunse omul ce spune din păscălie — „că de nu eram eu, puteai dormi pănă-i lumea în groapă, unde vrea să ajungi tatăl tău, imperatul.“ Atunci se schimbară fețele din triste ce erau, în veselie la toți. Numai imperatul n’avea a fi bună și care de necaz și mult nu preste mult; și urmă în scaunul împărătesc feciorul seu. El era acum Galbin-Imperat. Și car’ fu ospăț mare, cununân­­du-se Galbin-Imperat cu Ileana Cosinzeana. . . . Omul ce spune din păscălie trăia şi el în curtea împărătească ca sfetnic, şi împăratul în toate căuşele numai sfatul lui îl cerea. Ceialalţi sfetnici însă nu puteau suferi, ca un venetic să fie înaintea lor, şi fac jalbă la imperatul si nu mai suferă în curtea sa pe acel om, căci vrea să-­i ducă nevasta la păcat. împăratul credit şi osândi pe omul ce spune din păscălie la moarte prin ştreang. Când era la spânzurătoare, omul ce spune din păscălie ceru­ cuvânt să vorbească poporului adunat, apoi cuvântă astfel: „Cinstit popor! „Sunt osândit la cea mai urîtă moarte, pen­tru­ că am fost cel mai credincios om împăratului, pentru­ că ’i-am făcut bine, pentru care nu aş ave destulă resplată să fiu chiar la curtea dînsului cel dintâiu sfetnic toată viaţa mea. N’am luat încă cuvântul ca să-’mi fac laude şi se scap de moarte; căci a muri şi aşa sunt dator. O taină am, carea n’am descoperit-o pănă acum, vreau să scie lu­mea, apoi să mor eu . . .“ Şi aci începe a istorisi, cum a sciut el să găsească pe Ileana Cosinzeana şi să o aducă. Când ajunse cu istorisirea pănă unde spuseseră măestrele în seara dintâiu, se prefăcu în stîlp de peatră pănă la genunchi, când spuse ce a ai­jit în a doua seară, se prefăcu pănă la brâu în stîlp de peatră, şi când, după­ ce a spus tot, rosti cuvintele: „Acestea sânt păcatele mele; dacă mie ’mi-o aş fi câştigat, aş fi putut o ave şi fără feciorul de împărat“ — se prefăcu întreg într’un stîlp de peatră. Atunci vădu împăratul şi poporul nevino­văţia omului cu pascălia şi hotărîră să spânzure pe sfetnicii cei mincinoşi în locul lui, care acum nu mai era. Corespondenţă din Viena. Viena, 9 August n. 1886. Dacă oficioasele guvernului din Budapesta ar voi să facă încercarea, să desemne voiagiul d-lui de Tisza la Viena şi Ischl ca un marş triumfal, de la care a adus acasă oare şi­care re­­sultate plăcute, atunci puteţi pune înaintea acestora scepticismul cel mai absolut. Dar’ eu nu cred, că vor ave curagiul în Budapesta să facă o asemenea încercare. Precum sciţi, s’a spus în Pesta, că dl de Tisza se duce la curtea impe­rială, spre a căpăta o oareşi-care „satisfac­­ţiune“ pentru ofensatul sentiment naţional al Maghiarilor. Dar’ pot să le asigur, că de vre-o satis­­facţiune nici vorbă n’a fost măcar. Din contră în cercurile competente sunt iritaţi la culme asu­pra arogantului şi provocătorului limbagiu ţinut cu atâta îndrăsneală în presă şi în adunări publice de agitatorii maghiari contra armatei comune, contra unor înalţi funcţionari ai acesteia şi contra ulti­milor numiri militare, şi noul comandant militar al Ungariei generalul Pejacsevich primise deja în privinţa aceasta instrucţiuni precum şi pleni­­potenţe serioase. Dl de Tisza a garantat deci, că asemenea excedări nu se vor mai întâmpla; a dat asigurarea, că de acum înainte vor întră în Ungaria stări normale. De aceea în comunicatul pe care „Pester Lloyd“­­l-a publicat asupra voiagiului lui Tisza, vedem declararea: „că în­credere­a în starea normală e restabilită, şi că posibili­tatea, care exista pănă acum de o schimbare de guvern imparlamentară, a dispărut“. Din declaraţiunea aceasta a or­ganului d-lui Tisza reese, că erau chiar decişi fără să aştepte adunarea dietei, să aducă o schimbare de minister. In privinţa aceasta a reuşit să capete o amânare. Se va aştepta pănă la adunarea dietei şi în timpul acesta dl de Tisza va arăta, dacă po­sede puterea, să aducă la linişte agitaţiunile ma­ghiare, şi să degajeze cuvântul, cu care a ga­rantat pentru întoarcerea stării normale. Mai înainte de toate e un termin câştigat. Generalul Pejacsevich a amânat sosirea sa, şi posibilitatea unei schimbări imparlamentare de guvern e înlăturată prin asigurările d-lui Tisza. E însă posițiunea d-lui Tisza prin aceasta salvată? Ar fi foarte riscat a da la întrebarea aceasta un răspun­s afirmativ. In privința aceasta e foarte caracteristic ceea­ ce spune unul din organele principale ale oposiției maghiare. „Egyetértés“ z­ice: «Că prin retragerea sa constituţiunea se va dă­­râma, aceasta Tisza însuşi o crede cât se poate mai puţin; prin retragerea sa va ocupa un loc în rândurile oposiţiunii, nici la aceasta nu se gândesce, şi mai puţin încă, că prin retragerea sa partidul guvernamental se va brişa. Şi dacă Curtea va ave numai de retragerea lui Tisza grije, adecă că atunci s’ar lipsi o maioritate compactă, şi în privinţa aceasta poate dl Tisza să fie pe deplin liniştit. Majoritatea actuală a parlamentului ungu­resc e înainte de toate o maioritate a guvernului; şi pe cât cunoascem noi relaţiunile, numărul acelor deputaţi, care ar urma pe dl Tisza fie în retragere, fie în oposi­­ţiune cu greu ar fi mai mare decât 15. Noi nu credem încă aşa ceva, dar­ relaţiunile ne permit totuşi să ţinem o abţ­icere a lui Tisza de

Next