Tribuna, octombrie-decembrie 1887 (Anul 4, nr. 221-296)

1887-10-14 / nr. 232

Anul IV Nr. 232 Sibiiu, Mercuri 14/26 Octomvrie 1887 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1ji an 2 fl. 50 cr., 1/, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/i an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 fr., Va an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un numer costă 5 or. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază SUMIh, 13 Octomvrie st. v. pilele aceste s’a încins în congrega­­ţiu­nea comitatensă din Cluj o discuţiune din cele mai simtomatice. Este în apropierea Clujului un sat cu poporaţiune românească,, Mănăşturul. Românii din Mănăştur sunt foarte mulţu­miţi, că n’au nici o încurcătură cu ve­cinii lor orăşeni, ci pot să-’şi caute ei în­şişi de treburile lor. Orăşenii sânt, pre­cum se vede, şi ei mulţumiţi, că nu tre­­bue să-’şi mai facă de lucru cu vecinii lor mănăştureni. Astfel trăiesc în pace unii lângă alţii şi ar fi trăit şi de aici înainte, dacă nu s’ar fi pus „reuniunea de cultură“ la mijloc. E lucru de necrezut şi cu toate aceste adevărat: „reuniunea de cultură“ din Cluj, care se pretinde de o potrivă cu ori-şi­ce alte reuniuni de cultură, s’a amestecat în afacerile acestor două comune vecine, cerând de la autorităţile superioare anectarea satului românesc Mănăştur la­­ oraşul maghiar Cluj. Ar fi lucru de înţeles, dacă membrii reuniunii ar fi făcut fie între cetăţenii Clujului, fie între sătenii din Mănăştur, fie atât între unii, cât şi între alţii pro­pagandă, pentru­ ca fie Clujenii, fie Mă­­năşturenii, fie şi unii şi alţii să ceară ei înşişi afectarea mult dorită a satului ro­mânesc. Nu însă! — conducătorilor reu­niunii le-a părut lucru mai comod să in­tervină ei prin o cerere adresată congrega­­ţiunii comitatense. Ear’ această lipsă de tact s’a c­o­­mis chiar la Cluj, anume în oraşul, în care sânt acum abia două trei săptămâni Maiestatea Sa Regele nostru constitu­ţional li-a spus representanţilor „reuniunii“, că nu trebue să scape din vedere tactul cuvenit. E deci lucru de sine înţeles, că chiar şi „patrioţii“ mai resonabili s’au simţit cam genaţi, când cererea reuni­unii de cultură11 a fost pusă la ordinea cjilei în congregaţiunea comitatensă, şi s’au superat rău, când au ve­j­ut, că câţiva dintre membrii români ai congregaţiunii, între care mai ales dl Iuliu Coroianu îşi exprimă mirarea, ca să nu cricem in­­dignaţiunea, faţă cu acest amestec al „reu­niunii de cultură“ în afaceri curat po­litice, care nu o privesc câtu­’şi de puţin, înţelegem supărarea aceasta, în ade­văr însă nu pe membrii români ai con­gregaţiunii, ci pe neînfrănaţii campioni ai „reuniunii“ au să se supere cei supăraţi. în loc însă de a le reaminti acestora cuvintele rostite de Regele nostru chiar în Cluj, abia ieri-alaltăieri, guvernamen­talii din Cluj îi fac proces de maniere po­litice dlui Iuliu Coroianu, ba îl fac în cel mai bădărănesc mod. „Nu cumva, —­­fie ei, — s’a in­spirat de Traian Doda şi vrea să intimideze pe publicul comita­te­n­s ? “ „îl încredinţăm pe dl Coro­ianu, că publicul comitatului Co­­jocnei n’are obiceiul de a se speria. Credem de asemenea, că va păstra şi pentru viitor proce­­derea plină de tact faţă cu ori­­şi­ce insulte. Dar’ nu putem să fim siguri, că nu-’l va părăsi în­delunga răbdare în cele din urmă, când apoi dlui Coroianu îi va fi prea târziu să facă ne fă­cute cele ce se vor fi întâmplat.“ „De aceea, dacă mai putem da sfaturi, îi dăm sfatul să înce­teze cu bădărăniile. .“ Ce va să calcâ­ această ameninţare fă­cută într’un ton atât de bădărănesc? Cei ce o fac ne dau şi desluşirile cu­venite. Ei îi reamintesc dlui Iuliu Coroianu, că dl Iosif Hosszú, care ’i-a condus pe Români cu „tact şi cu adâncă preve­dere“, a fost răsplătit pentru aceasta şi că dl Dr. Grigoriu Sila­şi, care nu ’i-a condus tot astfel, a trebuit să „dispară“ , conclusiunea urmează ea de ea. Dar’, la urma urmelor, ce pot să-’i facă Clujenii dlui Iuliu Coroianu, care nici la funcţiuni înalte nu aspiră, nici de „stă­pânire“ nu atârnă ? Pot să-’i facă ceea­ ce Sătmărenii ’i-au făcut dlui Dr. V. Lucaciu, să-’l şicaneze, să-’l excludă din adunare, să-’l împedece în executarea drepturilor sale neîndoioase, să-’i facă viaţa nesuferită. Ei bine! s’o facă, dacă aşa li-e cheful. Cu atât mai rău pentru dînşii! Presa vieneză despre exposeul mini­strului de finance ungar. Budgetul ungar pro 1888 e la or’dinea grilei, şi e interesant, că afară de foile oficioase din Budapesta nici un jur­nal din monarchie nu ia în serios pro­rocirile ministrului de finance. Cea mai rușinătoare critică a oferit-o la toată întâmplarea bursa, căci hârtiile de stat ung­uresei au scăzut după exposeu. Dar’­eată cele mai importante voci jurnalistice despre exposeu: „Die Presse­“. Nu numai contribuabilii un­gari, dar’ şi numeroşii creditori ai Ungariei din lăuntru şi din afară urmăresc cu atenţiune ex­plicabilă destinele financelor unguresci. Budge­tul lui Tisza se pare că nu ni-a resolvat pro­blema spiinxului; programul lui nu e potrivit a oferi liniștirea, că cu el va succede a domoli frigurile ofticoase, de care financele unguresci zac rău bolnave. Sune cât de necredut — dl de Tisza prorocesce deja pentru anul 1891 un plus de mai multe milioane. Dl de Tisza crede — şi noi încă nu ne îndoim — în adevărul pro­rocirilor sale, dar­ prin aceea a sdruncinat în câtva încrederea în planurile sale financiare. „Neue Freie Presse“: Ministrul-president Tisza ar fi aflat poate şi mai multă încredere, dacă ar fi prorocit mai puţin. El prin venitele din nouele dări voesce să depărteze întregul de­ficit din economia statului, el voesce să renunţe la emisiunea celor douăsprezece milioane ale îm­prumutului de cassă. Trebuinţa de credit e cu toate aceste destul de mare. El de Tisza trebue să facă mai mult de douăzeci şi una de milioane prin emisiunea rentei de cinci procente, dacă voesce să-­şi doteze cassele numai cu douăzeci de milioane şi voesce să-­şi acopere deficitul şi referinţa amortisării. Şi aici noi cunoaşcem în momentul de faţă numai deficitul proiectului. Cât va fi de mare deficitul bilanţului? Situaţia financiară a Ungariei e dificilă, şi elocvenţa mi­­nistrului-president nu va împrăşcia grijea ce s’a deşteptat prin cifrele budgetului. „Wiener Allgemeine Zeitung“. Noi înşişi n’avem cuvinte, de a prejudicia istoria, noi pri­vim cu o invidie anticipată la timpul, în care ecuilibrul bilanţelor Ungariei va fi restabilit şi suntem totodată mişcaţi de temerea, că noi în Austria atunci tot vom suferi încă de amînările între ordinar şi extraordinar şi dintre faptul deficitului. Astăzi însă n’avem urechi pentru musica profetică a lui Tisza, noi cuprindem budgetul şi exposeul aşa cum ni se ofer în realitate, şi astfel nu ne putem reţine a nu mărturisi, că prima producţiune a ministrului de finance făcător de mi­nuni ni-a pregătit o desilusionare. Un deficit total de 18,4 milioane e pentru sine un deficit frumos, mai ales dacă relasă drept resultat al unui preliminar de venite ce s’a urcat prin noue proiecte şi presiuni de dare cu şese milioane. Noi căutăm în exposeu idea fundamentală a administraţii financiare a lui Tisza şi nu o putem afla. Voesce el să economi­­seze? Vrea el să pună în mişcare nouă puteri economice? Vrea să scoată la lumină unele ve­nite, cari pănă acum erau ascunse şi uitate? . Vrea să modifice sistemul speselor ? Din expo­seul destul de lung, dar, zugrăvit prea din şablon, noi nu putem în veci scoate răspuns la aceste întrebări. Unele cruţări în mai multe resorte, e drept, că s’au anunţat; dar’ aceste cruţări se vor paralisa în alte părţi prin spese cu mult mai mari, şi de sigur nu cruţarea e basa teoriilor lui Tisza. Ca ori­şi-care ministru din lume, Tisza nu are curagiul, de a să gândi serios la cruţare, chiar dacă el nu abusează de lip­­sele statului aşa de mult, ca unii companioni ai sei. Dar­, studiind exposeul lui Tisza din punct de vedere economic, el e un adevărat pustiu, gol şi fără viaţă. „Wiener Tagblatt“. Legile cele noue de imposit ale Ungariei pot fi privite ca un progres al restabilirii echilibrului în guvernarea econo­mică a statului, dar­ nici când nu pot fi privite ca progres în direcţiunea cul­turală şi naţională-economică. Atari fenomene nu sunt semnele progresului gradat în bunăstarea naţională. Numai atunci ar fi, când înmulţirea impozitelor s’ar nasce din lipsele civilisaţiunii crescânde mereu, din multele pretenţiuni ale indivizilor faţă cu comunitatea statului. Legile cele nouă de im­­posite ale Ungariei sânt în cea mai mare parte o consecvenţă a relei economii finan- * Forţa „Tribunei“. Din „Roşele albe.“ De O. C. Waldau. Eu te-am vărjut, copile, în pompă şi măriri, Pe cap purtând cunună de nobili trandafiri; O stea păreai, stea dalbă pe cerul ei cel sânt. Erai însă frumoasă, cum şi alţi oameni sânt. Şi te-am vărjut în doliu; de-un plânset virginal Gemeau ochii tăi veseli, şi-obrazu-’ţi era pal, Aşa erai de tristă, cum tristă alta nu-i. Erai însă frumoasă cum oameni sânt destui. Dar’ când odat’, la masă stând tristă, te rugai, Jucau radele serii prin părul tău bălaiu, Şi ’n şoapte vii de imnuri sta gândul tău perdut: Atunci, ca nici odată, frumoasă ’mi-ai părut. Iar’ când ai deschis ochii cei mari, privind spre cer, Păreai atunci Madonă, un nefinit mister, De graţii, par­că îngeri cântau la capul tău: Erai atunci frumoasă ca însuşi D-­ieu! * * * Al tău drag nume, draga mea, ’L-am scris pe cer cu stele; Dar’ soarele cu ranta-’i grea A şters pe rînd tot de stea Topind ce-am scris cu ele. Atunci­­l-am scris, plângând de drag P’un fag, în silbe late ; Dar’ norii s’au pornit şireag Şi cerul a trăsnit în fag Cu focuri repetate.­­L-am scris apoi, plângând de dor, In ţărnă, lungă vale, Dar’ Ziua blândului isvor, Jucând, a şters cu-al ei picior Cuvintele din cale. Atunci ’l-am scris, că desperat, în inimă-’mi, cu sânge; Aici, aici va fi ’ngropat Etern, căci cer înegurat Şi fulgeri nu-’l vor stînge! * * * Nu se potrivesce perul meu blondin Cu pletele tale negre, ca o noapte; Glasul tău e vesel şi perdut în şoapte, Al meu trist, de patimi şi putere plin. Tu eşti tot cu rîsuri, mut sunt eu, ca mort; Plâng, căci eu sânt iarnă, m­ui, căci tu eşti vară. Dacă tu ’n privire fulgeri porţi şi pară, Eu în ochi de-a pururi ghiaţă numai port. Oamenii se miră, nu-’şi pot da răspuns, Aşa firi diverse pot să se 'nţeleagâ?. Nici eu nu sciu însumi, nici tu nu scii, dragă, Văd, c’a noastre inimi să ’nţeleg de-ajuns! Te salut cu drag, tăcută, tristă noapte! Sate şi cetăţi doresc venirea­’ţi sumbră, Oameni ostăniţi alerg la peptul tău de umbră, Ca s’adoarmă griji de Z* în vis cu şoapte. Te iubesc, căci­ ochii dragi ai dragii mele Visători şi negri sânt aşa ca tine, Şi departe-­mi sânt, ca stelele divine, Şi lucesc cu farmec sfânt ca sfinte stele. Te iubesc, tăcută noapte, căci pe faţa Dragii mele lacrămi curg, tot curg încete; Negre sânt ca umbra ta a dînsei plete, Tristă şi cu nori ca tine ’mi-e viaţa! * * * îmi place mult, când flori deschid In vânt a lor petale, Dar’ cât îmi place oh! când văd Cum rîd buzele tale! îmi place, când privighitori Cânt’ dorul lor în noapte, Dar’ cât îmi place, când aud A gurii tale şoapte! Şi-’mi place-al rosei nobil sîn, Când sbor şi-’l ating fluturi, Dar’ oh, sânt mort, când simt arzând A tale dulci săruturi! Dar’ ce vrei tu să mângâi? S’alini inima mea? Dar’ vreau să port de-apururi, Durerile din ea! Eu vreau s’ascund durerea, Pe 'ncet, pe ’ncet s’o cresc, Cu sângele meu propriu S’o ţin şi s’o nutresc. Lăsaţi-’mi voi durerea Să crească tot mai grea: Ea-’i singura-’mi averea Ce am eu dela Ea! Chiar dacă lanţuri gem pe-un sclav mişel, Nici când nu-’l faci să-’şi uite libertatea; Şi nu-’i tiran pe lume, nu-’i, cât el Să-’ţi poată ’n peptul piu nega Divinitatea, în contra cărului ce pept să moarâ? Un dor turbat cu ce-’l potolim noi ? Un om zimbesce, plânge, moare-apoi: Poţi face ceva tu ca să nu moară? Tu poţi opri să nu mai caut la tine, Mă poţi urî! Cu rîsul păgânesc Tu poţi să rupi chiar inima din mine; Dar’ poţi­ mă opri să nu iubesc?

Next