Tribuna, octombrie-decembrie 1892 (Anul 9, nr. 219-292)

1892-10-14 / nr. 230

Anul IX Mitețiu, Mercuri 14/26 Octomvrie 1892 ABONAMENTELE Pentru Sibliu: lună 85 cr., */* an 2 fl. 50 cr., 1/f1 an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., */» an 3 fl. 50 cr., */» an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: ’/« an 10 franci, l/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac manei plătindu-se înainte. Apare in fiecare ci de lucru Nr. 280 INSERTIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Rodaod­* şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21, Se­ prenumeră și la poate și la lib­rării, în Bnemrosoi prunesce abonamente D. C. Pascu, Str. I .[»scriu 35 Epistole nefrancata se refusi.­­ Manuscripte nu se înapoiază U« nasner costă 5 era esni v. a. ea» ÎS bani row- Crisă in Budapesta. Afacerea scandaloasă a monumen­tului honvezilor d­e la 1848 s’a termi­nat. Opinia publică, agitată de opozi­ţia parlamentară, a învins, guvernul a suferit cel mai formal eşec cu pro­gramul său cunoscut, pentru care a avut colosala imprudenţă de a an­gaja armata comună şi chiar şi Co­roana. In state cu raporturi constituţionale sănătoase nu ar mai pută fi chestie de discuţie, că un guvern care în chipul acesta s’a blamat, nu mai poate sta nici două(zeci-şi-patru de oare in frun­tea afacerilor. Altcum şi oposiţia ma­ghiară aşa interpretează lucrurile, şi contele Albert Apponyi a enunţat în casa deputaţilor, că cununa ce hon­­veijii erau să depună pe monumentul lui Hentzi cu inscripţia „odihnesce în pace!“, dacă a fost deja comandată, trebue pusă pe capabilitatea de gu­vernare răposată a contelui Iuliu Sza­­páry. Cu toate acestea ar fi grăbit, dacă am aştepta retragerea imediată a ac­tualului guvern, în Ungaria lucrurile nu se petrec după norma obicinuită a țerilor cu sisteme parlamentare. Un eşec nu este deajuns, pentru­ ca un guvern să cadă, ci trebue două, trei, mai multe, pănâ când situaţia începe a se lămuri. Dar, cabinetul Szapáry a trecut deja prin numeroase blamagiuri, din care s’a văz­ut demult că nu este stă­pân pe situaţie. Amintim numai colo­sala derută ce a îndurat, când a tre­buit să-­şi retragă proiectul despre re-­­ forma administrativă, proiect de care prin declaraţiuni categorice îşi legase existenţa. Şi cu toate acestea cabinetul stă încă şi va mai sta, probabil, o bu­cată de vreme, însă atâta este mai presus de toată îndoeala, că posiţia lui este din temelii zguduită. A fost şi până acuma, dar’ afacerea Hentzi a sdrm­einat-o cu desăvîrşire. Nu e vorba numai de ra­portul seu faţă cu oposiţia. Deşi aceasta în mai multe rînduri a isbu­­tit să-­şi impună voinţa în parla­ment, deşi ea este care conduce opi­nia publică a Maghiarilor, de ale căror simpatii se bucură în cea mai mare măsură, pe când guvernul şi partidul său devin tot mai urgisiţi de naţiunea privilegiată, totuşi nu este de aşteptat, că în era constituţionalismului maghiar un guvern poate fi trântit prin simpla acţiune parlamentară a oposiţiei. Repetăm că nu e vorba numai de oposiţie. Ceea­ ce a agravat situaţia şi a provocat cri­ma, care există în Buda­pesta încă înainte de afacerea Hentzi, este de ordine cu mult mai înaltă. Sunt raporturile politice ale Ungariei peste tot, care mulţumită nedestoiniciei actua­lilor guvernanţi au ajuns într’o stare de ne mai pomenită confusiune, înainte de toate vine la mijloc ra­portul ce guvernul ’şi-a creat faţă cu Coroana. Noi demult am firi-o, că curentul revoluţionar ce tot mai mult se afirmă între Maghiari, în parte încuragiat de guvern, in parte necom­bătut cu recernta energie, trebue să in­dispună adânc cercurile Curţii. Aşa nu­mitele „cestiuni militare“, mereu pro­vocate de şovinişti, insultarea steagului negru-galben, fără ca făptuitorii sâ fie traşi vre­odată la răspundere, sărbăto­rirea scandaloasă a lui Kossuth, şi acum agitaţia detestabilă contra monu­mentului lui Hentzi sunt tot lucruri care nu se pot continua pănă la infinit, fără de a indispune în modul cel mai legitim Coroana. Guvernul şi organele sale au negat aceasta, dar­ astăzii vine chiar un om al guvernului, corespondentul din Budapesta al vienezului „Neue Freie Presse“, şi constată că Maiestatea S­a a fost frapat şi neplăcut sur­prins de alegerea lui Kossuth ca ce­tăţean de onoare al reşedinţei Sale Budapesta. Lucru natural, că de această „surprindere neplăcută“ are îna­inte de toate să răspundă guvernul cu şeful său. Vine apoi la mijloc raportul Un­gariei cu ceealaltă jumătate a monarchiei. In Austria tot mai mult se sporeste cu­rentul, care nu este mulţumit cu actuala politică ungurească şi caută mijloace de a o combate. Se înţelege că şi aceasta este un element, care contribue mult la încurcarea situaţiei politice din Un­garia. Dar­ şi mai mult contribue rapor­turile ei interne, cu deosebire cele de naţionalitate şi cele biseri­cesc­. Politica maghiară, care­­şi-a însuşit-o şi contele Szapáry, a creat în aceste raporturi atâtea greutăţi, care de care mai mari, încât ele ar pute să ducă la desperaţiune şi pe bărbaţi de stat cu mult mai geniali decum este actualul şef de cabinet. Naţionali­tăţile nemaghiare, în mod siste­matic nedreptăţite şi asuprite în favorul rasei maghiare, s’au avântat la resis­­tenţă mai resolută şi au isbutit, cu deo­sebire în urma acţiunilor memorabile din anul acesta ale Românilor, să facă cunoscute Europei civili­sate bar­barele stări de lucruri din regatul un­gar. Şi guvernul cedând presiunii şo­­viniştilor, nu a aflat alt remediu pentru sanarea indispensabilă a acestor stări de lucruri, decât o serie de procese politice, intentate tuturor naţio­nalităţilor. Evident că prin asemenea măsuri situaţia numai agrava se poate, în loc de a se îmbunătăţi. Tot aşa şi în afacerile bisericesci. Prin unele măsuri luate de guvern, în loc să se reguleze raporturile dintre di­feritele biserici, s’au provocat certe bise­ricesci, s’a provocat cu deosebire clerul catolic, care a angajat şi Curia ro­mană, car’ acuma guvernul stă neho­tărât şi nedestoinic de a se descurca din greutăţile ce singur ’şi-a creat. Nehotărîrea şi nedestoinicia a în­ceput să-’şi manifeste urmările prin ne­înţelegeri ivite în sinul cabinetului şi nemulţumiri isbucnite în partidul guvernamental. Demult se vor­­besce, că mai mulţi miniştri nu acceptă sol­uţi­unea propusă de ministrul-pre­sident în afacerile bisericesci, şi că ur­marea mai curând sau mai târziiu va fi o crisă parţială sau totală de cabi­net. Asemenea se svonesce că aderenţii guvernului s’au plictisit de multele lui nesuccese şi de cresterea progresivă a popularităţii opoziţiei şi sânt nemul­ţumiţi cu contele Szapáry, care nu este în stare nici să conducă situaţia în par­lament, nici să-­şi impună voinţa faţă cu ceialalţi factori interni şi externi, nici să realizeze reformele ce a promis. Foi „liberale“, adecă guvernamentale, poartă un limbagiu cu desăvîrşire răsvrătitor, blamează atitudinea guvernului, ba chiar „Fester Lloyd“ află de bine a da con­telui Szapáry un advertisment că aşa nu mai merge, ci trebue să se reculeagă la acţiuni hotârîte, care să lămurească situaţia. Aceasta este astăfii situaţia. Şi va admite ori­cine, că este destul de gravă. Nu se poate vorbi pănă în momentul de faţă de o crisă ministerială, însă pre­cum observă citatul corespondent tot­deauna bine informat al lui „Neue Fr. Presse“, stăm în faţa unei crişe cu mult mai serioase, în faţa unei crise po­litice, în care Ungaria a ajuns, graţie înţeleptei ocârmuiri unguresci din ulti­mul pătrar de secol. Ar fi nedreptate a face răspunzător pentru aceasta numai pe actualul mi­­nistru-president, şi ar fi frivolitate a crede, că crisa se va termina prin sim­pla lui retragere. Adevărat câ posiţia contelui Szapâry este perdută, şi trebue să-­i fie foarte apropiată căderea. Dar’ aceasta nu va fi soluţiunea, ci un sim­plu simptom, o simplă consecvenţă a râului de care sufere vieaţa publică din Ungaria. Ori­cine ar veni după Sza­pâry, fie din partidul liberal, fie din actualele opoziţii parlamentare maghiare, va ave să se lupte cu aceleaşi greutăţi invincibile. Căci în Ungaria nu e vorba de persoane, nici de partide politice şi de programele lor, ci de întregul sis­tem politic, care este nedrept şi viciat, în el este a se căuta causa rău­lui, şi cine voeşte serios să aducă în­dreptare, trebue să reformeze sistemul, şi anume să-­l reformeze radical după principiile dreptăţii şi ale drepturilor egale pentru toţi. Pănă când nu se va întâmpla aceasta, crisa va rămână, câte­odată mai latentă, câte­odată mai pe faţă, însă tot­deauna în permanenţă. FOIŢA „TRIBUNEI". Asasinul gol. — Novelă — de Jean IticUepin. I. Scăpând din temniță, Pierre Lurier ră­mase fără lucru și fără pâne. La vîrsta de două(jeei și cinci ani el fu condamnat, pentru furt cu spargere, comis la o casă unde intrase ca servitor. In închisoare învăţase a face ace cu care coasă ciobotarii, în micul oraş de provincie, unde fu pus sub paza poliţenească, îi era însă peste putinţă să se folosească de acest meşteşug special. Pe de altă parte el nici se putea gândi să se aşeite undeva ca servitor. In faţa sa, Pierre Lurier avea deci largul orisont al miseriei şi foamei. Se gândi, că dacă norocul chiar îl va ajuta să găsească ceva de lucru, o să se ferească a nu se prea rupe cu lucrul, să au moară ca un câne. Dimpotrivă, el ,ăae, ca comiţând o nouă crimă, va pute ca o lovi­tură să câştige nu numai un codru de pane, ci poate chiar bogăție. Nu stete mult la în­­doeală, ci rămase pe lângă gândul din urmă. Ce crimă să comită însă? Iată între­barea. Primul lucru de făcut fu să scape de supravegherea justiției. Pierre Lurier pă­răsi deci orașul unde era internat. Fără nici o lăscaie, el duse­sese luni de cea mai miserabilâ şi crudă vieaţă de vagabond, bătând drumurile, cerşind în ascuns, culcându-se pe unde îl ajungea seara, slăbit, palid, tăcut, aşteptând ocasia, retusându-o când ea nu era destul de asigurătoare ori destul de bună, ocolind societatea oamenilor cum vulpea ocolesce fermele, decis să su­­poarte totul pănă în momentul potrivit, în care să se poată răsplăti pentru juneta sa şi aşteptând norocul, în care continua încă a crede, într’o Zi se pomeni în preajma satului seu natal. Fu adus aici un stiu prin ce fatalitate, fără îndoeală prin acel instinct bestial, care mină pe animalele sălbatice în acea parte a pădurii, unde e locuința lor. O frică îl cuprinse. O să-’l recunoască. Se băgase într’o vespărie! Era perdut! Se în­toarse din drum Se mai gândi insă și se opri. Cum ar pute să fie recunoscut? A părăsit satul la vîrsta de doispreZece ani, băiat fraged încă. Se reîntoarce în vîrstă de patrufieci de ani, cu figura înegrită, cu barba lungă, cu faţa sbârcită, cu părul sur. Pe urmă îi veni un gând foarte drept. Pretutindeni pe unde el a trecut, a dat de o mulţime de lipsuri, numai din ignoranță, din pricină că nu cunoscea nici locurile nici pe oameni. Aici, dimpotrivă, cu toate schimbă­rile ce se vor fi făcut în lipsa lui, cunoscea o mulțime de lucruri. Aducerile amm­nte ale sale îl mulțumiau pe deplin. Pierre Lurier își întoarse eara dru­mul. La dreapta de und» Se­nfi­­,­­în satul Nizy le-Comte, soia pe Btferäi­f* fnWC, bogat, fără copii. Erau economul Berlot şi soţia sa, căror li­ se­­Zi*‘ea în sat Numeră-Bani. P­erre îi cunoscea bine. Pe timpul când era flăcăiandru şi ţăran, el fusese servitor la dînşii. Cunoscea bine toate obiceiurile şi locu­inţa lor. Soia că poarta mare dinspre stradă era înaltă şi legată ţapăn în fer şi că zidul din deret al grădinii era presărat cu bucăţi de sticlă spartă ; mai soia insă, că arborii ce sânt lângă zid, sunt înalţi şi se îmbină cu pomii din grădină, poate să treacă dintr’unii în alţii şi să sară apoi în grădină. Mai scia că din grădină nu poate întră în bucătărie, închisă regulat în fiecare seară; scia însă, că zidul spălătoriei era numai dintr’o cără­midă subţire. Odată acest părete subţire străbătut, ar fi în spălătorie, car’ de acolo în bucătărie. De Aici poate trece în sala mare, unde va găsi cheia duplă a scării. Urcând apoi treptele, ajungea pe un gang, de acolo în odaia cu lucrurile scumpe, car’ lângă aceasta era camera de dormit a soţilor Berlot. De aceasta nu-’şi aducea însă bine aminte. N’a întrat nici-odată în ea, a văzut-o numai când uşa era uitată între­deschise. îşi rea­­mintia vag că patul este în fund, lângă un dulap de stejar vechiu şi tare, cu ţîţîni tari de aramă. De­asupra lui dorm­ia o maimuţă mare, îngrăşată de Numeră-Bani, a cărei soarte Pierre Lurier o dorise cu atâta avi­ditate. După prima aducere aminte, el s’a şi decis ce să facă. A dat, în fine, peste ocasia aşteptată cu atâta răbdare. Se va duce ân­tâiu, fără ca să fure ceva, numai pentru a-’şi da seamă de loc, să vadă dacă s’a schimbat ceva ; trebue să fee toate măsurile de precau­­ţiune şi să fie prudent, să lucreze cu toată isteţimea. A doua Zi făcu cei şese ehnometri cât îl despărţia de Nizy le Comte. Petrecu o Zi întreagă ascuns într’o pădure, în fundul unei pesteri umede, cu picioarele în apă, fără a fi mâncat ceva. în schimb însă, când ajunse a doua Zi dimineaţa la două oare casa lui moş Berlot, fu bine încredinţat, că nu ’l-a observat nimeni în tot drumul cât par­cursese. Pe poteca ce se întindea îndărătul gră­dinii, găsi o holdă de cartofi, unde culese cât să aibă pentru dejun. Procurându-l şi astfel puţină mâncare şi mai mult enervat gândindu-se la reuşită se acăţa de zidul ce prejmuia poarta din deret a grădinii lui Berlot. Odată ajungând creasta, el se ridică în sus, fără a se gândi că poate să-’și peardă echilibrul; se ateptă și printr’o săriturii norocoasă, se avântă dincolo într’un pom al­ grădinii. Sgomotul căderii sale între crengiile pomului, deşteptă un câne din ve­cini, care începu a lătra. Nu trecură decât puţine minute şi se făcu un concert de urlete ce se înteţi», dar’ care car’ se linişti, puţin câte puţin. Se făcu eară tăcere. Pierre Lurier îşi pipăi trupul, să vadă dacă nu şi-a rupt nimic şi începu a cugeta. A fost de multe ori în această grădină, nu însă în afaceri aceasta. Acum se arun­case într’o aventură, minat de dorinţa ire­sistabilă de a pune odată sfîrşit miseriei sale ; nu stia însă, dacă soţii Berlot mai trăesc, şi dacă tot ei stăpânesc casa. Nu importă! Doar nu venise acum decât pentru a se informa. Dacă va fi alt stăpân, o să vină în noaptea viitoare. Ear’ d­acă soții Berlot mai sunt aici, banii lor o să-’l ajute să ajungă și el la o soarte mai bună. Așteptă pănă începură a se arăta Zorile când se coborî apoi din pom, să caute ceva de mâncare. De cân­ nu se temea, deoare­ce nu credea să fie în curte vre-un câne. Cel puţin n’a auzit ca să fi luat parte la con­certul dintâiu. Se plimbă deci liniştit prin curtea din dos. Era tot ca mai înainte; coteţele porcilor în stânga, car’ grajdul în dreapta. In grajd găsi numai o vacă; ea sări iute în sus când îl zări, se linişti însă după­ ce el îi vorbi şi începu să o netezească pe șale. După câte­va minute el o crezu destul de îmblânzită, pentru a nu se teme câ-­l va împunge. Se puse şi mulse lapte pe bucata de pâne ce o avea în buzunarul murdar al hainei. Mâncă fără a simţi cel mai mic desgust. Se întări­a și pentru Ziua următoare. Mai culese și câteva poame din grădină, cu băgare de seamă însă, pentru a nu trada că a umblat cineva pe acolo. Toate acestea preparative făcute, se hotărî ca crima să o comită la noaptea viitoare, car’ pănă atunci să-’și caute un pat pentru a se odihni. (Va urma.) Crisa ministerială. „Pesti Hírlap“, foaie guvernamentală, în numărul seu de la 24 oct. n. sorie, că crisa ministerială este inevitabilă. Nu e decât cestiune de câteva d0i lei şi contele Csáky, ministrul cul­telor, cu Szilágyi, ministrul justiţiei, vor eşi din minister. Pe de altă parte foile oposiţionale din Cluj primesc telegrama, că Szapáry ’şi-a dat demisia, care n’a fost însă primită. Se comentează foarte viu faptul, că M. S. Monarchul a plecat ieri din Gödöllő la Vie­na, deşi era hotărît să stea timp mai îndelungat la Gödöllő. Foile guvernamentale nu tăinuesc deloc, că M. S. Monarchal este foarte indispus în urma celor petrecute la Budapesta. Contra triplei alianţe, într’un prim­­articol care se ocupă cu atitudinea Slavilor faţă cu tripla alianţă „Agramer Tagblatt“ (nrl de la 22 Octomvrie) justifică atitudinea mai ales a Croaţilor prin următoarele vederi nu neîn­­dreptăţite : „Ceea­ ce ne poate pune în con­­trarietate cu politica externă a mon­archiei, nu este împregiurarea că aceea se razimă pe cutare sau pe cutare grupare a puterilor, ci re­flexul ce resultă din aceste alianţe asupra raporturilor noastre interne, în mod uşor de înţeles nici­odată nu putem întimpina cu încredere o constelaţiune în re­­laţiunile externe, când rivalii şi adversarii noştri naţionali din stat o pot exploata pe aceasta ca pe un mijloc pentru suprimarea şi înăbuşirea noastră naţionala şi culturală. Este cu neputinţă a se cere de la noi entusiastii şi ab­­negaţiune pentru alianţe externe, când acestea în mânile adversarilor noştri este permis să fie în acelaşi timp o armă periculoasă contra condiţiunilor celor mai elementare ale existenţei şi ale viitorului nostru naţional. Morala creşti­nească ne demandă să ne iubim deaproapele ca pe noi înşine, însă sinuciderea în favorul altuia nu o cere dela noi morala aceasta, şi aceasta nu o poate cere dela noi nici­­odată nici aşa numitul reson de stat“. Monumentul lui Hentzi şi Croaţii, „ Agramer Tagblatt“ (nr. de la 22 octomvrie n.) primeşee următoarea scrisoare foarte caracte­ristică pentru situaţiune: „Cum stă astăzi situaţia relativ la des­­vălirea statuei honvezilor din Buda, ar fi lu­crul cel mai cuminte, ca actul de împăcare proiectat să fie cu desăvîrşire între lăsat şi spre ruşinarea binemeritată a unui popor atât de ne­cavaleresc, care nu stie să aprecieze co­lumna de onoare a unui adversar viteaz, aceea să fie transportată cu totul şi aşeztată în Glina sau Bel­o­var, unde sigur ar fi grijită cu toată pietatea. Anume garnisoana cetăţii Buda a consistat atunci dintr’un batalion de grăniţeri din pri­mul regiment banal şi altul de grăniţeri din regimentul de Varasdin-Kreuz, mai de­parte dintr’un batalion din regimentul ita­lian Cecopieri şi din câteva detaşamente technice mai mici. Cu ajutorul câtorva uitaţi de datorinţă din batalionul italian au isbutit Maghiarii să se urce cu scări de funii în cetate peste aşa numita Wasserbaster, şi prin acest atac, favorisat de mână trădătoare să ocupe cetatea, care în curând a devenit scena unei teribile băi de sânge, in care bon­­venii năvălitori cu putere covîrşitoare­­şi-au stâmpărat setea de răsbunare. Numai inter­venţiei generalului Görgey este a se mul­ţumi, că nu a fost măcelărită garnisoana în­treagă. Cu sabia în mână eroicul general Hentzi, încungiurat de o mică ceată de credincioşi, a opus pănă în momentul din urmă cea mai vitejească resistenţă, pănă când a aflat moartea de viteaz, lovit de un glonţ în piept, în piaţa unde astăzi ’i­ se află mo­numentul. Dar’ nici atunci dorul da răsbunare al honvezilor nu s’a contenit, căci ei au mai străpuns pe eroul căzut cu nume­roase lovituri de baionetă şi ’i-au tîrît trupul un triumf peste piaţă. Dacă prin urmare monumentul lui Hentzi înseninează pentru Maghiari în adevăr o „c­o­­lumnă de ruşine“, cum s’a exprimat dl deputat Ugran în discursul seu fulminant, fără măcar să fie chemat la ordine de presi­dent, apoi acela trebue predat unuia din

Next