Tribuna, octombrie-decembrie 1900 (Anul 17, nr. 190-248)

1900-11-26 / nr. 227

Anul XVII Sibiiu, Duminecă 26 Noemvrie (9 Decemvrie) 1900 Nr. 227 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu s­unt 1 cor. 70 bani, »/„ an 5 cor., »/, an 10 cor., 1 an 20 cor. Pentru ducerea la casă cu 30 bani pe lună mai mult. Pentru menarelele: 1 lună 2 cor. 40 bani, »/, an 7 cor., ‘)2 an 14 cor., 1 an 28 cor. Pentru România şi străinătate: */* an 10 franci, */a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai platindu-se înainte. INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 14 bani, a doua­ oară 12 ban, a treia­ oară 10 bml Redacţia şi administraţia: Strada Poplacai Nr. 15. Se prenumără la poşte şi librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se Înapoiază. Numeri singuratici a 10 bani se vând în Sibiiu: la librăria »Ti­pografiei», societate pe acțiuni şi la librăria L. Michaelis, strada Cisnădiei, 27. — In Alba-Iulia: la librăria Weisz .‘iernat­uta lot r­e Mim „Ruşinea constituţiunii maghiare“. (..). Nu sunt aceste cuvintele noa­stre, căci din considerare faţă de dl pro­curor le-am suprima poate, ci ale dlui Szilágyi Dezső, stîlpul guvernului şi al partidului de la putere. Adevărat, că nu acum, ci înainte cu douăzeci­ şi-doi de ani le-a folosit leaderul maghiar, când era în oposiţiune faţă de Tisza Kálmán, dar­ în fine le-a zis, şi acum ,­le-a revocat în memorie deputatul oposiţional Vison­­tai Soma. La 1878 voind ministrul - president de atunci Tisza Kálmán să reguleze dreptul de asociare şi întrunire pe cale de ordinaţiune ministerială, a zis Szi­lágyi Dezső, că o astfel de ordonanţă ar fi ruşinea constituţiunii ungureşti şi parlamentul de atunci a avut atâta res­pect faţă de sine, ca să respingă încer­carea ministrului de a confisca dreptu­rile cetăţeneşti prin ordonanţe ministe­riale. Ei, dar’ vremile s’au schimbat şi oa­menii deasemenea. Douăzeci de ani mai în urmă, la 1898, a făcut ministrul Per­­czel, sub oblăduirea lui Bánffy, ceea­ ce n’a isbutit să facă la timpul seu Tisza. Vremea a schimbat şi omul. Dl Szilágyi Dezső se află acum în şirele partidului dela guvern şi — lucru caracteristic pen­tru caracterul politic al dlui Szilágyi — ceea­ ce ’i­ se părea la anul 1878 »ruşinea constituţiunii ungureşti«, la 1898 ’i­ se părea glorie şi ceea­ ce a împedecat la 1878 pe Tisza să facă, a ajutat douăzeci de ani în urmă pe Bánffy şi Perczel să facă. Şi dl Szilágyi a avut dreptate la 1878! Sunt doi ani de la lansarea ordo­nanţelor lui Perczel şi şirul lung de probe înşirate de dl Visontai în şedinţa de Mercuri a parlamentului nu mai lasă nici o îndoială asupra adevărului spus acum douăzeci­ şi-doi de ani. Ordonanţa lui Perczel ne-a aşezat în stare de asediu clandestină, în stare escepţională, deşi nu decretată, dar’­patentă. Constituţiunea ungurească prevede libertatea de asociare şi de întrunire. Dela restabilirea constituţiunii ungureşti încoace însă, nici un guvern n’a cutezat să codifice în formă de lege această li­bertate. Era o controversă stabilă în­tre aşa zisul spirit liberal şi reacţionar. Amorului propriu al Maghiarilor le-ar fi convenit să codifice această liber­tate în spirit liberal, dar­ se temeau de naţionalităţi, ca nu cumva prin disposi­­ţiunile liberale ale unei legi de asociare şi întrunire să le dea naţionalităţilor o armă puternică contra politicei de stat maghiar, pe care o identifică Maghiarii cu statul ungar. Tot amorul propriu nu le-a permis să codifice această libertate în spirit reacţionar, căci erau încă prea aproape de absolutismul austriac şi ast­fel codificarea libertăţii de asociare şi întrunire a rămas baltă până în zilele noastre. Ce n’a cutezat să facă în lege, a în­cercat Tisza prin ordonanţă, dar’ n’a is­butit. Parlamentul mai avea un dram de stimă pentru sine. A isbutit însă Per­czel cu ajutorul lui Bánffy şi de doi ani suntem deja în plină floare sub regimul ordonanţei lui Perczel. Deja când s’a lansat această ordonanţă nu era nime în îndoială, că ascuţişul ei este îndrep­tat contra noastră. Acesta era şi moti­vul, pe care parlamentul a luat cu plă­cere la cunoştinţă ordonanţa şi domnul Szilágyi a încetat să mai vadă în o ast­fel de ordonanţă ruşinea constituţiunii ungureşti. Soartea întrunirilor noastre am re­levat o de nenumărate­ ori la acest loc, încât nu mai avem nimic nou de spus. Pentru noi e clar, că astăzi nu mai pu­tem ţină nici o întrunire liberă şi nu putem fonda nici o societate. Starea aceasta o acoper cu formă legală con­secvenţele ordonanţei lui Perczel. Dar, guvernul şi organele sale nu s'au mărginit numai la naţionalităţi, ci au aplicat disposiţiunile ordonanţei şi la întrunirile şi asociările socialiste. Şi această împrejurare a scos din ţiţîni pe dl Visontai, făcându-­l să o spună în şe­dinţa de Mercuri »ruşinea constituţiunii ungureşti«. Trecem acum peste măsura dlui Visontai, care cu nici un dram nu e mai bun decât dl Szilágyi, lăsăm nediscu­tată chestiunea, cum de dl Visontai com­bate atât de vehement disposiţiunile or­donanţei Perczeliane când e vorba de socialişti şi aprobă aceleaşi disposiţiuni când e vorba de­­ naţionalităţi. Lăsăm la o parte controversa aceasta, căci ştim cu cine avem de-a face, ţinem însă să fixăm aici unele din faptele înşirate de dl Visontai. Iată aici vre-o câteva din binecu­vântările ordonanţei lui Perczel: Primpretorul de la Ráckeve inter­zice ţinerea unei adunări poporale, căci nu este în situaţiunea de a constata identitatea persona­ă a convocătorilor. Altul interzice o adunare­­în interesul liniştei oraşului«, altul »fiindcă nu are încredere în persoanele convocatoare«, altul »luând în considerare protestul unui număr însemnat de cetăţeni« nu admite ţinerea adunării. Consiliul ora­şului Cluj opreşte o adunare »fiindcă nu ţine apt poporul să se ocupe de astfel de chestiuni importante«. Pretorul din Tata interzice o adunare, din »conside­­rante de salubritate publică«. Culmea o ajunge primpretorul dela Bâcs-Topolya, care interzice o adunare pe motiv »că la Budapesta s’au desbătut îndestul acele chestiuni şi întreaga po­­pulaţiune poate ceti desbaterile în ga­zete­, aşa încât nu mai este de trebuinţă să s6 discute şi la Băcs-Topolya! Aceste sunt fapte, cari merită să fie fixate pentru toate timpurile ca probă a libertăţii şi liberalităţii un­gureşti. Şi ce a ajuns dl Visontai în parla­ment cu expunerea acestor stări scanda­loase? A produs ilaritate generală în toate partidele, toţi părinţii patriei au rîs cu haz de năcazurile ţării. Şi nici n’a voit dl Visontai să ajungă la un re­­sultat. Acesta e simptomul trist al vieţii publice în Ungaria, în loc de o fur­tună de indignaţiune au trezit aceste fapte salve de ilaritate şi în loc de biciu de foc s’a mulţumit dl Visontai cu rolul de causeur umoristic. Aici am ajuns! Să ne ierte deci dl Szilágyi, dacă fără de a lua în considerare actuala sa posiţiune în parlament, ne identificăm cu vorbele­­ sale de acum douăzeci­ şi­­doi ani. Da, astfel de stări constitue o ruşine pentru constituţiunea ungurească. FOIŢA „TRIBUNEI“. Din Estetica Tragicului. — Replică la răspunsul dlui Dr. Iosif Blag­a — de Pr. Ghiţă Pop. (Urmare­. Mai departe. Dl Blaga zice, că dacă Coriolan nu-­şi băga sabia în teacă înaintea Romei, nu-’şi punea capul. Să vedem. In ce culminează voinţa lui Coriolan? In ura contra Romei. Ajunge cu oastea în faţa cetăţii, dar’ e înduplecat să ridice asediul. Ne întrebăm acum: înseamnă aceasta că el s’a împăcat cu plebeii şi cu Roma? Nu, ura lui persistă ca şi la început. Tocmai pentru aceea el se re­întoarce la Volsci şi nu la Roma, unde s’ar fi cuvenit să se reîntoarcă, dacă ’şi-ar fi strămutat voinţa. Dar­ atunci n’ar fi fost tragedie, căci Romanii n’ar fi avut nici un motiv să-’l ucidă, din contră ’l-ar fi primit cu alaiu între zi­durile cetăţii. Prin urmare, moartea lui provine tocmai din causă, că el nu ’şi-a strămutat voinţa, ci a rămas consecvent cu sine însuşi. Ceea­ ce numeşte dl Blaga inconsecventă, iarăşi nu e altceva decât o greşeală comisă de erou. Dar’ toţi eroii pier astfel: în urma greşelilor şi a voinţii nestrămutate, cu care urmăresc până la moarte un scop oare­care. Aici ’mi­­ s’ar pute obiecta, că această condiţie despre voinţa nestră­mutată a eroului, stă în contrazicere cu aceea ce am zis despre Hamlet în cri­­tica mea. »însuşirile desvoltate peste măsură în caracterul lui Hamlet sunt: sentimentalismul şi fantasia. Ce-i lip­seşte, e voinţă şi energie. Din această disproporţie resultă acel scepticism, aproape cinic, cu care îi place să răs­colească în durerea mamei sale, a regelui, a Ofeliei şi­­ în durerea sa proprie, tocmai fiindcă îi lipseşte energia de a se pute hotărî pentru o faptă decisivă­. O mică analiză va dovedi, că nu există nici o contrazicere. Spre ce punct îşi îndreaptă Hamlet voinţa? Ce vrea dela început? Abia o lună trecuse de la moartea tatălui seu, şi mamă-sa să şi căsătoreşte cu Claudius, fratele răpo­satului rege. Aceasta grabă stîrnește bănuieli în sufletul lui Hamlet. El vrea să afle causa acestei grabe, vrea să se convingă, dacă bănuielile sale sunt înte­meiate. Astfel să pune pe cercetări. Atunci spiritul tatălui seu îi apare şi-’i destăinuieşte, cum a fost ucis de Clau­dius in complicitate cu regina. Totodată spiritul îi impunea să răsbune acest amor. Hamlet însă stă la îndoială să creadă sau nu spiritului. »Dar’ dacă acest duh va fi o creatură a iadului, menită să mă ducă la peire?« Drept aceea el caută după alte dovezi, mai temeinice. Și astfel înscenează cunoscuta representaţie teatrală, cu care ocaste regele şi regina se dau de gol. Hamlet e acum pe deplin convins despre criminalitatea lui Claudius şi a reginei. Dar­ acum izbucneşte conflictul tragic în mod eclatant. Spiritul şi-a im­pus răsbunare, însă inima sa se codeşte, căci criminalii sunt cei mai deaproape de sângele seu: e mamă-sa şi unchiul seu. Situaţia lui e într’adevăr critică. Să pedepsească pe păcătoşi, sau să-’i lase să-­şi continue desgustătorul traiu, sau să scape din această încurcătură, trăgându-’şi un glonţ? Singur nu ştie. »A fi sau a nu fi«, această întrebare I şi-o pune în momentul, când îşi cu- I noaşte situaţia critică. Şi de acum în­ainte începe acea svîrcolire şi frămân­tare sufletească, care-­l caracterisează; de acum înainte se sbuciumă între cei doi poli: a vrea şi a nu pute; de acum înainte constatăm la el lipsă de voinţă şi energie pentru o faptă decisivă. Dar’ această lipsă nu se referă la urmărirea scopului, pe care ’şi­’l-a propus dela în­ceput, adecă de a da de gol pe ucigaşii tatălui seu. Dacă în direcţia aceasta ar fi dovedit lipsă de voinţă, dacă s’ar fi convins despre netemeinicia bănuielilor sale şi s’ar fi întors dela calea jumătate, cu siguritate n’am fi avut tragedie, căci atunci Claudius, ştiindu-’şi secretul aco­perit, n’ar fi avut motive să pregătească nimicirea lui Hamlet, dare fără aceasta nu s’ar fi desvoltat acţiunea tragică ul­terioară. Aşadară nu pentru aceea pieră Hamlet, fiindcă n’a ucis la timp pe Clau­dius, cum susţine dl Blaga, (căci l-a ucis tocmai când trebuia), ci fiindcă nu ’şi-a strămutat voinţa de a da de gol pe Claudius. Dar’ un alt esemplu ’mi­ s’ar pută aduce, spre a combate afirmarea mea, că eroul trebue să arete voinţă nestră­mutată în urmărirea unui scop serios: e »Fecioara de Orleans« de Schiller. Decât să nu uităm concepţia acestei tra­gedii. Ce voeşte Ioana? Ea a primit misiunea cerească să se pună în frun­tea armatelor franceze, să alunge pe Englezi din ţeară şi să conducă pe regele la Rheims spre încoronare. »Din mână n’am se las această sabie Pân’ când a Angliei trufie n’a fi ’nfrântă«. Aceste cuvinte ale fecioarei ne in­dică misiunea, ce ea a luat asupră-­şi. Dar’ această misiune era legată de o condiţie: să nu iubească pe nici un băr­bat, renunţând astfel la natura ei de fe­meie şi să nu cruţe pe nici un duşman.­­ Se întâmplă însă contrarul. Lionel aprinde în sufletul fecioarei schînteea iu­birii, care această iubire o opreşte de a-l ucide în luptă. Astfel Ioana calcă »pactul înfiorător de sfânt« (den furcht­bar bindenden Vertrag). Ea cade, dar’ nu e învinsă de tot. Căci după trei zile de groaznice chinuri sufleteşti, după­­ce a rătăcit prin pustiu sub trăsnete şi fulgere, ea se reculege; iubirea pentru Lionel e stinsă în pieptul ei; ea e cu­rată ca şi mai nainte. Jetzt bin ich Geheilt, und dieser Sturm in der Natur, Er hat die Welt gereinigt und auch mich. In mir ist Friede; Komme was da wiel, loh bin mir keiner Schwachheit mehr bewusst«. De acum sünt vindecată. Cea furtună, Ea lumea curăţit-a, — şi pe mine, în mint­e pace. — Vină ce-a veni, De acum sünt liberă de ori-ce slăbiciune. Şi cincă ea Vorbeşte adevărul, despre aceasta ne dă probă. Căci stând din nou faţă-’n faţă cu Lionel, ea nu mai simte iubire, ci ură contra lui. Această învingere de sine îi dă puterea de a frânge lanţurile în momentul su­premului pericol, da­ a se pune iarăşi în fruntea armatei franceze şi de-a învinge, apoi rănită de m­oarte, cade. E clară evident, că şi în tragedia aceasta eroina urmăreşte cu voinţă nestrămutată ţinta, ce o are în vedere: eliberarea patriei şi încoronarea regelui la Rheims. Do­vadă că Ioana nu-­şi schimbă un minut voinţa în direcţia aceasta e faptul, că se fac încercări positive de a- i frânge voinţa : cavalerul negru ii apare în mijlocul luptei şi cu cuvinte semnificative o pre­vine, zicându-­i: »Se nu mai încerci nici o luptă cu Englezii şi să nu mergi la Rheims«. Dar’ în zădar, ea nu se abate dela ţinta vieţii sale. Dacă ar fi­­ ascultat de glasul cavalerului şi n’ar mai fi luptat contra Englezilor, strămu­­tându-’şi astfel voinţa, cu siguritate n’ar fi întâlnit pe Lionel, şi neîntâlnindu-’l n’ar fi prins iubire pentru el, şi fără iubirea aceasta n’ar fi călcat pactul, car’ necălcându-’l n’ar fi pierit cum a pierit. Prin urmare, nu inconsecvenţa cau­­sează moartea Ioanei, ci din contră con­secvenţa şi voinţa nestrămutată în ur­mărirea unui scop serios. Dacă ar fi fost Inconsecvenţă, adecă dacă la vede­rea lui Lionel ’şi-ar fi sugrumat con­­ştienţa şi ar fi dat curs liber inimii sale, preferind să-’i urmeze mai bine lui de­cât să lupte mai departe pentru patrie, cu siguritate ea ar fi dus un traiu fe­ricit alături de alesul inimii sale. Dar’ atunci n’am fi avut tragedie. Prin ur­mare și în caşul acesta logica ne im­pune să răsturnăm teoria dlui Blaga de-a dreptul cu fundul în sus. Cu această ocazie nu pot să nu-’mi esprim o bănuială faţă de dl Blaga, anume: ’mi se pare că d-sa nici n’a cetit toate tragediile, pe care le analisează în cartea sa. Despre »Fecioara de Or­leans« susţin cu positivitate acest lucru. Altfel ar fi imposibil să ne povestească năzdrăvănii ca acestea despre sfîrşitul fecioarei în tragedia lui Schiller: »în sfîrşit Ioana d’Arc cade în mâna En­glezilor, cari o omoară (?!). Lionel voeşte să o apere, să o scape, rugându-o se-’l iubească. Ea îl refusă — şi moare pe eşafod« (?!) (Teoria p. 130). în numele lui Dumnezeu ! dar’ când a scris Schiller o astfel de bazaconie, în care Ioana e omorîtă de două­ ori: odată de Englezi şi a doua­ oară pe eşafod? Dacă dl Blaga ar fi cetit tragedia lui Schiller, ar fi văzut că Ioana moare în luptă în mij­locul armatei franceze, ţinând stindardul patriei în mână. (Va urma). Sibiiu, 8 Dec. n. Alegerile. Foaia lui Bănffy ne spune, la loc de frunte şi cu litere mari, că după­ cum e informată din isvorul cel mai autentic şi vrednic de crezi­­ment, actuala sesiune parlamentară maghiară va fi încheiată pe la finea lunei Martie, anul viitor, car’ alegerile noue se vor face în luna Aprilie. Dacă nu foaia lui Bănffy ne-ar spune lucrul acesta, mai că ne ar veni se-’l credem, dar­ aşa . .. Legea de naţionalităţi. Iată ce a spus prim-ministrul Széli, în vor­birea sa de joi, ţinută în dieta ma­ghiară, cu privire la legea de naţiona­lităţi . »Komjáthy aminteşte politica activă, dar’ne înşiră decât numai câteva puncte. Unul e ştergerea legii de naţionalităţi. Eu nu cer din politica aceasta. Am trăit până acum cu legea aceasta, vom trăi şi de acum înainte, numai cât trebue manuală cu echitate, cu tărie şi cu pru­denţă. (Neesecutându-o !), dar’ a zgu­dui liniştea sufletească, nu poate să fie modalitate corectă în manuarea chestiei de naţionalităţi*. Va să zică, mai bine cu legea, aşa cum e, numai pe hârtie, decât fără ea. Nu-’i aşa, die Széli! Spune-o pe faţă. Nu ai curajul să păşeşti în faţa Coroanei cu propunerea, ca legea de naţionalităţi să fie abrogată, pentru­ că ştii foarte bine, că atunci, când Coroana v’a dat puterea în mână, v’a dat-o sub condiţiunea creării unei legi de naţionalităţi, mulţu­mitoare şi liniştitoare pentru popoarele nemaghiare ale patriei; şi te temi, die Széli, că păşind acum în faţa Coroanei cu o astfel de propunere, Coroana uşor ar pute să afle că legea aceasta nici n’a fost esecutată până acuma şi atunci va şti şi Coroana aceea ce ştie lumea întreagă, că aţi abusat de încrederea ei. Ăsta e motivul, die Széli, din care nu cutezaţi să vă atingeţi de legea de na­ţionalităţii Spune-o clar, ce umbli cu mofturi. LEGEA DESPRE ÎNTREU­­NIRE în vorbirea ta, rostită joi în dieta maghiară, prim ministrul Széli a făcut prom­i­siune, că în curând va presenta parlamentului un proiect de lege despre regularea dreptului de întrunire şi asociare. Mai ştii ce monstru va fi şi acesta ! Indemnisare. în Vederea, că budgetul nu poate fi votat până la finea anului, ministrul de finanţe a cerut in­­demnisare pe primele trei luni ale anu­lui ce vine. In urmare, dieta va discuta ■şi va vota în şedința de Luni întâiu proiectul de lege despre indemnisare și apoi va întră în discutarea pe ar­ticole a budgetului, dat fiind că în ge­neral budgetul a fost votat în ședința din urmă, Joi, cu mare majoritate. Din România. Răspunsul camerei la mesajul regal. Comisiunea esmisă din partea camerei ro­mâne, pentru formularea obicinuitului răspuns ce este de dat la mesajul regal cu care a fost deschisă actuala sesiune parlamentară, a stabilit după­ cum urmează textul proiectului de răspuns Sirei Adunarea deputaţilor, îm­părtăşind întru toate emoţiunile popo­rului român, a simţit adâncă durere la sosirea tristei veşti că Augusta Voastră mamă a încetat din vieaţă; în veci, suflarea românească nu va uita numele aceleia, care a fost pentru noi obârşia norocului, a mândriei şi a gloriei naţionale. Sire! Suntem pătrunşi de nevoile ţării cari trebuesc mai grabnic satisfă­cute, şi vom chibzui astfel, ca măsurile de vindecare să nu slăbească avântul ei de propăşire. Ridicarea noastră din starea în care ne adusese un lung trecut de sbucium şi de suferinţă a putut se ne coste mult, dar­, ori­cât de mari vor fi fost jertfele ce ne-am impus, ele preţuesc mai puţin ca bunurile dobândite sub înţeleaptă şi glorioasa domnie a Maiestăţii Voa-­stre. Grija prin care trecem nu este o sleire de puteri. Neajunsurile de care suferim, nu au atins fondul productivităţii ţării. Industria noastră abia începe, agricultura n’a ajuns încă la maximum de produc­­ţiune şi noue bogăţii neîncepute nu aş­teaptă decât o mai bună chibzuire ca să sporească avuţiile generale şi veniturile statului român. Cu o serioasă cumpănire financiară vom trece peste grijile de acum. Gu­vernul Maiestăţii Voastre, va găsi în adunarea deputaţilor încredere deplină, rîvnă de muncă şi acea înţeleaptă pre­gătire a sufletului, care pune mai pe sus de preocupările mărunte şi zădar­­nice, marile şi permanentele interese ale patriei. Vom da tot concursul nostru des­­interesat şi călduros tuturor reformelor, fie financiare, fie economice, ca să se

Next