Unirea, aprilie 1971 (Anul 4, nr. 965-990)

1971-04-08 / nr. 971

i Pagina a 2-a CINCIZECI DE ANI DE LITERATURA ÎNDRUMATĂ DE PARTID (II) Jubileul semicentenarului Partidului Comunist Român nu repre­zintă pentru noi doar un prilej de sărbătorire, ci, mai ales, unul de Înțelegere — în spirit creator și la adevărata lor valoare — a în­noirilor trăite de poporul nostru sub conducerea partidului, prilej de aprofundare a unui proces istoric atît de semnificativ ca cel trăit de noi în ultimul pătrar de veac. Actul istoric de la 23 August 1944 a deschis drum unor transfor­mări de structură atît sub aspect social și economic, cît și sub ra­port spiritual, transformări care au permis poporului nostru să se situeze, la numai două decenii de la Eliberare, pe coordonatele pro­gresului. Din punct de vedere literar, dictatura militaro-fascistă și războiul aduseseră o reală scădere în calitatea scrisului. O adevărată invers­­proporționalitate între cantitate și calitate, căci, sub raport cantitativ, revistele și librăriile erau invadate de o veritabilă maculatură apo­logetică pusă în slujba unei cauze care se dovedise pierdută încă de la începuturile ei. Cu toate aceste condiții, adevărata literatură a su­praviețuit, linia realismului păstrîndu-se neîntreruptă prin existența unor scriitori de prestigiu ca M. Sadoveanu, G. Călinescu, T. Arghezi, L. Blaga, I. Marin Sadoveanu, D. Botez, Al. Philippide, Gala Galac­­tion ș.a. Tocmai aceste nume mari cărora li se pot adăuga atîtea altele au fost acelea care, în septembrie 1944, au contribuit imediat după Eliberare la aderarea scriitorilor noștri la Proiectul de platformă al F.N.D., elaborat de către Partidul Comunist Român. De acum înainte vocea partidului se face din ce în ce mai des auzită în rândul scrii­torilor tocmai cu scopul de a-i ancora în realitățile contemporane, de a-i face să fie adevărați „artiști-cetățeni“. Aceasta cu atît mai mult cu cît în primii ani de după Eliberare au trebuit înfrînte împotriviri, tendințe estetizante și evazioniste, poziții antipopulare pe de o parte, iar pe de altă parte, manifestările de proletcultism specifice epocilor care urmează revoluției sociale. Mai trebuie să adăugăm și faptul că perioada 1944-1948 cuprinde anii delimitării­­ pozițiilor ideologice, anii căutărilor. Pe drumul acestei clarificări ideologice rolul parti­dului a fost imens, prezența sa făcîndu-se vădită în principalele dez­bateri pe teme literare. Sînt primii pași pe care literatura noastră îi face prin însușirea ideologiei partidului clasei muncitoare spre estetica materialistă, bazată pe învățătura marxist-leninistă. Perioadei­­ acesteia de căutări i-a urmat cea cuprinsă între anii 1948-1965, adică cea care începe o dată cu anul în care clasa munci­toare a devenit forța conducătoare în țara noastră, iar P.C.R. — par­tid de guvernămînt. Este o perioadă de reală efervescență : își fac apariția principalele reviste literare în limba română, limba maghia­ră, germană și sîrbă care continuă să apară și azi, se scrie mai mult decît în perioada anterioară, pozițiile ideologice se clarifică chiar dacă nu întotdeauna rezultatele sunt pe măsura eforturilor, litera­tura acestor ani trebuie privită în primul rînd ca o literatură anga­jată, chemată să răspundă unui moment eroic, unuia de încleștare pentru construirea unei noi societăți. Ea ar putea fi asemănată sub acest aspect al angajării, al caracterului unitar și al democratismului ei cu literatura pașoptistă și una și alta fiind puse în slujba unor idealuri majore, a unor țeluri imediate ce se cereau susținute, în­cercăm azi din ce în ce mai des să apreciem această literatură prin prisma anilor pe care îi parcurgem acum, după mai bine de un sfert de veac de la Eliberare. Credem că o astfel de interpretare nu este potrivită și nici realistă. Să fim bine înțeleși. Punem în discuție nu tot ce s-a scris în perioada 1948-1965, ci lucrările reprezentative, cele care ne dau posibilitatea să descoperim în paginile lor o inte­grare a epocii parcurse cu tot ce a avut ea mai caracteristic. Nu noianul de poeme-reportaj, de romane scrise după „canoane“ peri­mate azi, dar nici exclusivismul nesănătos de a nu descoperi în epocă decît lucrările celebre legate de numele unor creatori celebri. Și în­­tr-un caz și în celălalt ar fi să cădem în exagerare, în primul caz acceptînd în istoria literaturii noastre lucrări care nu au contribuit cu nimic la progresul literaturii române, în cel de al doilea caz in­­gustînd literatura noastră contemporană. De aceea literatura anilor 1948-1965 nu trebuie privită în mod exclusiv de pe poziții estetice. Ea trebuie legată de condițiile istorice și sociale ale epocii parcurse, legată de revoluția culturală inițiată de partidul clasei muncitoare și care a permis atragerea spre viață cul­turală a maselor largi de oameni ai muncii. Epoca n-a fost scutită de erori, de exagerări și poate că acesta este azi principalul motiv pentru care înglobăm cu prea mare ușurință întreaga literatură a acestor ani (cu excepția unor lucrări epocale, bineînțeles : Bietul Ioanide și Scrinul negru ale lui G. Călinescu, Nicoară Potcoavă de M. Sadoveanu, drama Bălcescu și Un om între oameni ale lui Camil Petrescu, Desculț, al lui I. Stancu, 1907 Cîntare omului de T. Arghezi etc.) în literatura cu caracter sociolo­si gizant a timpului. Dincolo de aceste exagerări însă, literatura anilor 1948-1965­ trebuie privită ca o muncă pozitivă și rodnică de pionierat pe drumul umanismului socialist dar și ca o continuatoare firească a tot ce a avut mai bun literatura anterioară Eliberării. Ea a permis trecerea spre treapta calitativ superioară pe care literatura noastră se găsește azi. Prof. Tr. PATRAȘCANU PROFIL LIRIC DUMITRU MĂLIN Poezia acestui băiat scoborît din Munții Apuseni e ca o la­crimă caldă pe netedul aspru și cenușiu al stîncilor intre ca­re s-a născut. Sensibilitatea lui poartă in ea un tragism baladesc — de sorginte mioritică — în care este încorporată o mirare du­ioasă, adeseori spasmodică, în fața descoperirii lumii. Tonul elegiac, ușor esenian, domină, deocamdată, lirica lui Du­mitru Mălin dar, sintem­ convinși că, poet de mult mai mari resur­se, va ști să se depășească în cu­rînd. Convingere care, de altfel, ne și justifică aceste rînduri desti­nate unui sumar portret al aceluia care, abia acum doi ani, bătea sfios la ușa cenaclului literar al ziarului „Unirea" într-o luni seara. E­LEGIE Nu-ntreba de-ntoarcerile mele mamă, Păsări fără cuiburi țipă-n mine alb Și le dor aripele de teamă Și de-nsingurarea din înalt. Căci le-așteaptă-n cernere nedreaptă Zăpezi învinse de pădurea mea. Și dorul ce-mi crescuse lîng-o poartă A fost o nuntă și-a căzut o stea. Azi mi-e bolnavă Miorița mantă, O doare-apusul cînd va fi să fie . Dă-mi fluierele toate și-o năframă Și-o lacrimă de-a ta, să mă învie. DE M-AȘ ÎNTOARCE.. Cresc nerăbdate-nsingurări în mine Și-n ape albe cade cite-o stea. A fulgerat tăcut în adincime Și nu puteam să-ndur cum fulgera. Mă doare frunza asta risipită Ce-așteaptă primăveri și nu mai vin. Nu mușcă șerpii urma otrăvită. Dar tot rămîne-n ierburi un suspin. De m-aș întoarce ! Ce păduri știam ... Mai pleacă păsări, mamă, spre lumină Și le mai strigă un copil la geam Cu ochii plini de lacrimi să revină ? C­Î­N­T­E­C Mă seceră sărutul tău, iubito, Și brațele crescute din lumină. Ai mări in ochi, albastre de tristețe Și se vestesc întoarceri pe retină. Să nu mai plingi 1 însingurare încă Vor mai răbda cocorii, negreșit. Fîntina ca și sufletul, adică Ori­dorul tău, în mine despletit. Amurgurile cresc neîmpăcate Peste păduri învinse de suspin . Iubito, lingă porțile-nsezate De cită vreme nu mai pot să vin ! Ț­ĂRM In nici un cîntec nu m-am împlinit Pe țărmul ăsta rece și absurd . Ce calendar amar m-a zămislit Și m-a lăsat in ierburi gol și ud ? E poate drept că m-am născut nebun, Din somnul mamei să-mi rămîn­ o teamă Dar dacă mim­ile mi­le-mpreun la rugăciune nimeni nu mă cheamă. Aș vrea să tac dac-aș putea zimbi, Că prea sînt singur lîng-atita viață . Ce m-a făcut să nu mai pot iubi întoarcerea din seri spre dimineață? Și pentru care necredinț­a mea Mă doare-n urme fiecare pas Dintotdeauna cade cîte-o stea Și-ntotdeauna prea multe-au rămas ! Și-ntotdeauna prea multe-au rămas ! f UNIREAÉ PEISAJ DIN MUNȚII APUSENI. Foto : Radu GLIGOR Evenimentele de ordin literar în domeniul literaturii vechi sunt mai rare, dată române fiind structura general culturală a epocii. In cercetările recente s-a accentuat caracterul estetic al li­teraturii noastre moderne în opo­ziție cu absența operelor originale, din acest punct de vedere, al e­­pocii vechi. Orice descoperire li­terară produce senzație în lumea specialiștilor, cel puțin, dar o descoperire dintr-o epocă atît de săracă în „opere" devine un ade­vărat fenomen literar. învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie nu ne erau necunoscute, dar erau categorisite ca o scri­ere in limba slavă. Alte opinii le considerau o operă de limbă greacă, copiată în slava veche. Nu aveam pînă azi un tablou exhaustiv al versiunilor și nici textul inte­gral al versiunilor cunoscute. Prof. univ. Al. Piru atrăsese a­­tenția încă de acum un deceniu asupra autenticității textului în limba română și mai ales asupra paternității operei, dar de abia prin ediția de acum lucrurile se lămuresc deplin. Specialiștii consideră această o­­peră o creație renascentistă, com­pusă în coordonate bizantine, iar pe Neagoe Basarab un gînditor al Renașterii, în ale cărui idei se dezbat probleme de politică, morală și, în același timp, de pe­de­dagogie, artă militară și religie. Lucrare de mare actualitate in acea vreme, scrierea parenetică (de la cuvintul grecesc ce se tra­duce prin a sfătui, a îndemna) a lui Neagoe Basarab a rămas ne­cunoscută atâta timp , dacă ar fi fost tradusă într-o limbă de cir­culație europeană, ca scrierile lui Milescu, de pildă, ar fi fost citată alături de operele lui Machiavelli și ale altor nume ilustre din Re­naștere. La apariția primei ediții științi­fice a învățăturilor lui Neagoe Ba­sarab către fiul său Theodosie, întîia mare carte originală a culturii românești, în presa noastră de spe­cialitate s-a deschis o amplă dis­cuție critică ale cărei comentarii sînt în curs. Dincolo de diferen­țierea opiniilor, legate de detalii referitoare la izvoare sau la me­todele de transcriere și stabilire a textului utilizate de editori, par­ticipanții la dezbatere sunt în unanim acord că apariția acestei monumentale opere este realizată de o echipă de specialiști, de o echipă competentă, aplicată stu­diului pe texte și bine orientată în istoria literară a epocii : Flo­­rica Moisil, George Mihăilă și Dan Zamfirescu. Hașdeu îl numea pe Neagoe Basarab un „Mare Aureliu al Țării Românești, princip artist și filozof". Opera sa publicată acum de Editura Minerva, într-o exce­lentă ediție, a devenit în mod statuat un moment important în evoluția estetică a literaturii ro­mâne vechi, literatură prea mult subestimată de cercetătorii mo­derni. Contestată de originalitate, so­cotită simplă traducere sau o o­­bișnuită compilație, operă plină de influențe și de probleme nea­similate organic și neadaptate su­ficient de abil, scrierea lui Nea­goe Basarab își găsește în Dan Zamfirescu un exeget care-i de­monstrează temeinic autenticitatea. Același autor tratează, în econo­mia ediției, istoria textului și ra­portul dintre versiuni. George Mihăilă, în a doua parte a studiului introductiv, vorbește despre originalul slavon al „învă­țăturilor" și de formația culturală a lui Neagoe Basarab, primul mare scriitor al evului mediu românesc. Asociate, cele două cercetări, ce formează studiul introductiv, sunt o primă monografie (cca. 100 pa­gini) asupra acestui autor clasic român atît de controversat. Transcrierea textelor se dato­­rește Floricăi Moisil și în parte lui Dan Zamfirescu, iar traducerea originalului slavon lui George Mihăilă. Anul acesta se împlinesc patru secole și jumătate de la moartea lui Neagoe Basarab, apariția celei mai bune și celei mai complete ediții a operei sale reprezintă un preludiu bine punctat al unei mari comemorări. Cu această operă gîndirea și literatura românească nu mai apar pe plan documentar întirziate în istoria culturii euro­pene, ci se sincronizează cu civi­lizația continentală. Specialiștii români, începînd cu Odobescu și Hașdeu, au intuit a­­ceastă originalitate a operei lui Neagoe Basarab, dar n-au posibilitatea s-o impună prin avut ar­gumente științifice ;­­contemporanii noștri, investigînd cu un aparat științific modern și avind la dis­poziție toate versiunile, făcînd și comentarii comparatiste, au impus în mod convingător această reali­tate. Ediția de față spulberă toate rezervele de pină acum, afirmînd paternitatea operei lui Neagoe Ba­sarab și impunînd în atenția spe­cialiștilor o mare creație, pe plan european cu cele egală mai mari realizări ale genului. Trebuie subliniată cu această o­­cazie și grija editurii Minerva a­­cordată unei asemenea lucrări, realizînd atît pe plan grafic cît și artistic-tehnografic o tipăritură bibliofilă, ce se adresează prin a­­ceste calități și iubitorilor „carte frumoasă". O traducere de a învățăturilor în limbi străine, cu un comentariu la obiect, așa cum se face și în ediție, ar atrage a­­tenția asupra literaturii noastre în cercuri de specialitate, în univer­sități, în institute. Neagoe Basarab, voevodul român cu o figură de intelectual re­nascentist, apare prin aceste învă­țături... ca un scriitor român de talie europeană, iar opera sa lite­rară nu e cu nimic mai prejos decît geniala arhitectură a ctito­riei de la Curtea de Argeș in­trată în mituri. Emil MANU O capodoperă a literaturii noastre vechi ÎNVĂȚĂTURILE LUI NEAGOE BASA­RAB CĂTRE FIUL SĂU THEODOSIE BLVILIA „ȘCOALA ALBII“ ȘI LUPTA ÎNVĂȚĂTORILOR PLIURI! JkMĂTĂȚIREA SITUAȚIEI MATERIALE După unirea Transilvaniei cu Ro­mânia (1918), presa pedagogică din această parte a­­ă­ii cunoaște o dez­voltare impetuoasă, stimulată și sprijinită în special de asociațiile județene ale învățătorilor. In contextul revistelor pedagogice provinciale, tutelate de asociațiile învățătorilor sau de inspectoratele școlare, se înscrie și revista „Școa­la Albei" , apărută la Alba lulia între 1934-1945 ca organ al Asocia­ției învățătorilor din fostul Alba, al Revizorului școlar și județ al Comitetului școlar județean. Primul număr apare in ianuarie 1934 sub redacția lui Andrei Floașu și Vasile Zdrenghea. Incepind cu nr. 1 din anul al doilea (1935) redacția revistei este încredințată neobositului Ion care devine, timp de aproape Raica un deceniu cu citeva întreruperi efe­mere, sub­etul acestei publicații. In al Xll-lea an de apariție (1945) re­vista devine organ al Sindicatului învățătorilor din județul Alba avind ca redactor pe I. Alba. Cu nr. 10 din 1945 își încetează apariția. Pe aproape tot parcursul anilor de existență revista a rămas pe profesională. Acest profesionalism s-a manifestat insă pe două căi : a) lupta pentru îmbunătățirea si­tuației materiale a învățătorilor, b) lupta pentru a da învățătorilor „toate elementele necesare în e­xercitarea activității profesionale”. „Vrem să facem din această re­vistă — se sublinia în Cuvântul îna­inte — expresia crezului care în­fierbântă timprele noastre, reflexul mare al sufletului nostru preocupat de problemele mari ale școlii, stri­gătul nostru de durere la toate ne­dreptățile ce ni se fac”. Situația economică și social-poli­­tică din deceniul al patrulea al secolului nostru și­ a găsit un ecou apreciabil in paginile acestei pu­blicații. La început atenția revistei a fost îndreptată în direcția apărării drep­turilor și aspirațiilor învățătorilor pentru o mai echitabilă salarizare, deziderat pe care nu-l părăsește nici mai tirziu. In primii 6-7 ani, în special, s-a publicat un bogat material din care se desprinde plenar acel „strigăt al nostru de durere la toate nedreptă­țile ce ni se fac”. Intr-o suită de articole se ia o atitudine de dezaprobare fată de sistemul de salarizare totală învățătorilor. Critica vehementă pri­n­vind salariul inițial, gradațiile, spo­rurile de înaintare, sporurile de fa­milie, cheltuieli de deplasare, plata suplinitorilor in caz de boală și stu­diu etc. constituie conținutul prin­cipal al unui mare număr de articole publicate în coloanele revistei. In altele apar note de protest, argu­mentându-se că învățătorii sunt „cei mai obidiți și cei mai săraci în con­trast cu idealul și noblețea muncii lor". Problema îmbunătățirii salarizării este pusă nu ca un scop, ci ca o cale, un mijloc de­ a corespunde menirii învățătorului, pentru a face față exigențelor profesiei. Salariza­rea cadrelor didactice este conside­rată „o operă de existență a statu­lui și nu o operă de asistentă". Revista publică frecvent articole care exprimă indignarea tuturor învățăto­rilor față de salariul de mizerie al începătorilor, in special. Id­eea soli­darității în lupta împotriva sistemu­lui de salarizare a învățătorilor înce­pători este exprimată cu certitudine : „Noi ceilalți învățători nu trebuie să-l tolerăm atita vreme cît un ser­vitor de la prefectură primește un salar mult super­io­r. învățătorii și-au făcut din misiunea lor un cult muncind cu abnegație, iar proasta salarizare este conside­rată o „jignire", un total dezinteres din partea statului față de idealurile de apostolat didactic : „cu o armată de flămînzi, goi, și cu moralul scăzut nu se poate cîștiga o victorie în lupta ce o ducem pentru ridicarea morală și culturală a acestei țari". Din perspectiva noii vremi „de luptă și de dreptate socială", Vasile Nelea evoca, în 1945, în articolul „învățătorii", viața de mizerie și a­suprire a învățătorilor care „au fost ținuți, de ani întregi, in mrejele ce­lei mai viclene demagogii". Anali­­zind activitatea învățătorilor sub re­gimul dictaturii, V. Nelea reliefează faptul că aceștia trebuiau să fie în mijlocul satelor, in aceeași „învățători, ofițeri, agronomi, măsură ducători de cămine culturale, con­de bănci și de cooperative, medici, farmaciști, judecători, organizatori culturali și economici, dar cu toate acestea nimeni nu a fost mai in­suficient plătit decît dinșii, mai pu­țin apărat și mai puțin respectat. în­vățătorul nu a avut decit dreptul la muncă și tăcere, dreptul la sacrifi­ciu". Ministerul cult­urii este condamnat pentru politicianismul și cameleonis­mul său, pentru dezinteresul față de învățători, subliniindu-se, în ace­lași timp, prăpastia și uneori antago­nismul ce există între acesta și ma­rea masă de cadre didactice. „In activitatea sa politică — se spune in același articol — acest minister nu a fost decit un laborator de propagandă pentru regimurile de dictatură, singura preocupare a mi­niștrilor și funcționarilor superiori fiind aceea de a plăcea dictatorilor, de a se încovoia cit mai adine in fața lor"... Lupta pentru promovarea creativi­tății, a activismului, a flexibilității gindirii, intr-o perioadă de cruntă dictatură fascistă, ca și lupta împo­triva politicianismului burghez, abuzurilor, a iraționalismului sint a- a­t­ibufe care au făcut din revista „Școala Albei" un organ de presă prestigios și indispensabil oricărui învățător. Lect. univ. Valeriu OROS à JOI, 8 APRILIE 1971 Ultima întilnire a membrilor cenaclului literar „Unirea" ne-a oferit ocazia de a asculta două voci distincte — Mircea Vida, care a citit poezie, și Pe­tre Paul Țîrău care a prezen­tat eseul „Semantica timpului is Ion Barbu“. Fire me­ditativă, preocupat de gă­sirea unor răspunsuri la între­bările pe care actul gindirii le iscă. Mircea Vida, pentru care poezia este o răzbunare subli­mă față de un „penel tirziu", ni se trata ca un însingurat lu­cid și amar. „Infirm loveam în camera albă Cu strigăt de noapte și lună Cu frică de aripa sîngelui mut" (Ochiul sting) Există, în ceea ce scrie acest tinăr, încercarea unei perma- CONVORBIRI DE CENACLU­ mente dedublări, caracter des­chis de o structură poet-pictor în : „Plînsul poetului treaz / Țeșea în urma mea intrarea / Lumi­na degetelor albe, născind / In colțul pînzei un altar" („Frescă) Poezia „Fata de ceară“ lasă un sentiment de neliniște, cu un sunet plin, cu un lirism adinc. „...Pe buze e noapte și bine". In tot e un dor de îm­plinire, căutare, o pregătire parcă pentru un gest unic ce se realizează în fiecare clipă și niciodată. S-a subliniat însă, pe bună dreptate, o prea mare u­­șurință în folosirea unor rime comune și o anumită diluație a versurilor, unele mult mai pu­țin realizate, ceea ce nu exclu­de totuși arborarea unei me­tafore complexe capabilă să stîr­­nească emoția artistică. Prin ese­ul prezentat, „Semantica timpu­lui la Ion Barbu“, Petre Paul Ți­­rău ne introduce în lumea spe­cifică poeziei barbiene: „In structura ei de realitate dacă nu obiectivă, prin ridicata en­tropie a viziunii, oricum obiec­tuală, reifică prin elevatul spi­rit algebric al „vertebrelor de fier“ cu care rutina matemati­cianului și purismul mallarme­­ean al concepției estetice, făcut să fie încinse efluviile e­­a­vanescente ale poematicului". Așa după cum se știe, în templul ermetic al poeziei bar­biene au fost încercate „chei", însuși Ion Barbu punîndu-ne la dispoziție „propoziții-cheie" spre a ne ușura intrarea în u­­niversul său dificil și incomod ce pare, la un prim contact, de domeniul inaccesibilului. Salutăm cu bucurie acest e­­seu care încearcă să ne dezvă­luie un adevăr de sine stătător: există în rigoarea raționamen­telor matematice o adîncă și nebănuită poezie, așa după cum există în alcătuirea metaforică a poeziei o nemărginită rațiu­ne, care, luate aparent, nu sînt decît ipostaze ale aceleiași ar­monii universale. Discuțiile au fost purtate de Ion Sîngerea­­nu, Petre Paul Țîrău, Mircea Vida, Alexandru Pădure, Paul Gruian, Emil Opruța, I. V. Ni­­chifor, Ion Bacinschi, George Topîrceanu și Mihai Hațegan. In ședința de luni, 12 aprilie a.c., vor citi poezie Paul Gruian și George Topîrceanu. Alexandru MUNTEANU loan Gîrlea — Băgău. Din cele cinci poezii trimise ne dăm sea­ma că versificați ușor. Aveți, u­­neori, în versuri și o încărcătură metaforică. Iată un exemplu : „Stalactite uriașe­­. ../ Păsări mari și reci, sculptate/“. Cele mai multe versuri însă sunt simple, co­mune, fără fior liric. Dacă per­severați, s-ar putea să scrieți și poezii bune. Bertham Brăta­n Turda. Adre­­sați-vă unei reviste literare, cum ar fi „Tribuna“, de exemplu. Iancu Gorun-Poșaga. In poezia „Pe ochii mei albaștri" este vi­zibilă influența lui Lucian Blaga, la fel ca și in poezia „Să zbor“. Mai interesantă ni se pare poe­zia „Copacii“ din care cităm ci­teva versuri : „Părul — flacără vie / arde-n vînt / și topește frun­zele / etc. Intr-adevăr, puteți să scrieți poezie bună, dar fără in­fluențe. Felix Dumbravă-Măcrai. Mai interesantă este poezia „Imn“, notată cu numărul 2. Cealaltă e prea simplă, nu stîrnește emoția artistică. Ar Otilia Dumitrean — Alba lulia. fi bine să vizitați, după po­sibilități, cenaclul literar „Uni­rea“. E. Măriuț, V. Ciornea, M. Bol­tea. Poezii comune, nu trăiesc decit nu în versificație. Moreahie I.aerv — Aiud. „Sen­tința“ despre care vorbiți nu e o sentință. Poezia „Corida“ reține prin citeva metafore reușite. „Chemarea lui Ilie“ nu are ni­mic comun cu poezia. A. J.

Next