Unirea, aprilie 1971 (Anul 4, nr. 965-990)
1971-04-08 / nr. 971
i Pagina a 2-a CINCIZECI DE ANI DE LITERATURA ÎNDRUMATĂ DE PARTID (II) Jubileul semicentenarului Partidului Comunist Român nu reprezintă pentru noi doar un prilej de sărbătorire, ci, mai ales, unul de Înțelegere — în spirit creator și la adevărata lor valoare — a înnoirilor trăite de poporul nostru sub conducerea partidului, prilej de aprofundare a unui proces istoric atît de semnificativ ca cel trăit de noi în ultimul pătrar de veac. Actul istoric de la 23 August 1944 a deschis drum unor transformări de structură atît sub aspect social și economic, cît și sub raport spiritual, transformări care au permis poporului nostru să se situeze, la numai două decenii de la Eliberare, pe coordonatele progresului. Din punct de vedere literar, dictatura militaro-fascistă și războiul aduseseră o reală scădere în calitatea scrisului. O adevărată inversproporționalitate între cantitate și calitate, căci, sub raport cantitativ, revistele și librăriile erau invadate de o veritabilă maculatură apologetică pusă în slujba unei cauze care se dovedise pierdută încă de la începuturile ei. Cu toate aceste condiții, adevărata literatură a supraviețuit, linia realismului păstrîndu-se neîntreruptă prin existența unor scriitori de prestigiu ca M. Sadoveanu, G. Călinescu, T. Arghezi, L. Blaga, I. Marin Sadoveanu, D. Botez, Al. Philippide, Gala Galaction ș.a. Tocmai aceste nume mari cărora li se pot adăuga atîtea altele au fost acelea care, în septembrie 1944, au contribuit imediat după Eliberare la aderarea scriitorilor noștri la Proiectul de platformă al F.N.D., elaborat de către Partidul Comunist Român. De acum înainte vocea partidului se face din ce în ce mai des auzită în rândul scriitorilor tocmai cu scopul de a-i ancora în realitățile contemporane, de a-i face să fie adevărați „artiști-cetățeni“. Aceasta cu atît mai mult cu cît în primii ani de după Eliberare au trebuit înfrînte împotriviri, tendințe estetizante și evazioniste, poziții antipopulare pe de o parte, iar pe de altă parte, manifestările de proletcultism specifice epocilor care urmează revoluției sociale. Mai trebuie să adăugăm și faptul că perioada 1944-1948 cuprinde anii delimitării pozițiilor ideologice, anii căutărilor. Pe drumul acestei clarificări ideologice rolul partidului a fost imens, prezența sa făcîndu-se vădită în principalele dezbateri pe teme literare. Sînt primii pași pe care literatura noastră îi face prin însușirea ideologiei partidului clasei muncitoare spre estetica materialistă, bazată pe învățătura marxist-leninistă. Perioadei acesteia de căutări i-a urmat cea cuprinsă între anii 1948-1965, adică cea care începe o dată cu anul în care clasa muncitoare a devenit forța conducătoare în țara noastră, iar P.C.R. — partid de guvernămînt. Este o perioadă de reală efervescență : își fac apariția principalele reviste literare în limba română, limba maghiară, germană și sîrbă care continuă să apară și azi, se scrie mai mult decît în perioada anterioară, pozițiile ideologice se clarifică chiar dacă nu întotdeauna rezultatele sunt pe măsura eforturilor, literatura acestor ani trebuie privită în primul rînd ca o literatură angajată, chemată să răspundă unui moment eroic, unuia de încleștare pentru construirea unei noi societăți. Ea ar putea fi asemănată sub acest aspect al angajării, al caracterului unitar și al democratismului ei cu literatura pașoptistă și una și alta fiind puse în slujba unor idealuri majore, a unor țeluri imediate ce se cereau susținute, încercăm azi din ce în ce mai des să apreciem această literatură prin prisma anilor pe care îi parcurgem acum, după mai bine de un sfert de veac de la Eliberare. Credem că o astfel de interpretare nu este potrivită și nici realistă. Să fim bine înțeleși. Punem în discuție nu tot ce s-a scris în perioada 1948-1965, ci lucrările reprezentative, cele care ne dau posibilitatea să descoperim în paginile lor o integrare a epocii parcurse cu tot ce a avut ea mai caracteristic. Nu noianul de poeme-reportaj, de romane scrise după „canoane“ perimate azi, dar nici exclusivismul nesănătos de a nu descoperi în epocă decît lucrările celebre legate de numele unor creatori celebri. Și într-un caz și în celălalt ar fi să cădem în exagerare, în primul caz acceptînd în istoria literaturii noastre lucrări care nu au contribuit cu nimic la progresul literaturii române, în cel de al doilea caz ingustînd literatura noastră contemporană. De aceea literatura anilor 1948-1965 nu trebuie privită în mod exclusiv de pe poziții estetice. Ea trebuie legată de condițiile istorice și sociale ale epocii parcurse, legată de revoluția culturală inițiată de partidul clasei muncitoare și care a permis atragerea spre viață culturală a maselor largi de oameni ai muncii. Epoca n-a fost scutită de erori, de exagerări și poate că acesta este azi principalul motiv pentru care înglobăm cu prea mare ușurință întreaga literatură a acestor ani (cu excepția unor lucrări epocale, bineînțeles : Bietul Ioanide și Scrinul negru ale lui G. Călinescu, Nicoară Potcoavă de M. Sadoveanu, drama Bălcescu și Un om între oameni ale lui Camil Petrescu, Desculț, al lui I. Stancu, 1907 Cîntare omului de T. Arghezi etc.) în literatura cu caracter sociolosi gizant a timpului. Dincolo de aceste exagerări însă, literatura anilor 1948-1965 trebuie privită ca o muncă pozitivă și rodnică de pionierat pe drumul umanismului socialist dar și ca o continuatoare firească a tot ce a avut mai bun literatura anterioară Eliberării. Ea a permis trecerea spre treapta calitativ superioară pe care literatura noastră se găsește azi. Prof. Tr. PATRAȘCANU PROFIL LIRIC DUMITRU MĂLIN Poezia acestui băiat scoborît din Munții Apuseni e ca o lacrimă caldă pe netedul aspru și cenușiu al stîncilor intre care s-a născut. Sensibilitatea lui poartă in ea un tragism baladesc — de sorginte mioritică — în care este încorporată o mirare duioasă, adeseori spasmodică, în fața descoperirii lumii. Tonul elegiac, ușor esenian, domină, deocamdată, lirica lui Dumitru Mălin dar, sintem convinși că, poet de mult mai mari resurse, va ști să se depășească în curînd. Convingere care, de altfel, ne și justifică aceste rînduri destinate unui sumar portret al aceluia care, abia acum doi ani, bătea sfios la ușa cenaclului literar al ziarului „Unirea" într-o luni seara. ELEGIE Nu-ntreba de-ntoarcerile mele mamă, Păsări fără cuiburi țipă-n mine alb Și le dor aripele de teamă Și de-nsingurarea din înalt. Căci le-așteaptă-n cernere nedreaptă Zăpezi învinse de pădurea mea. Și dorul ce-mi crescuse lîng-o poartă A fost o nuntă și-a căzut o stea. Azi mi-e bolnavă Miorița mantă, O doare-apusul cînd va fi să fie . Dă-mi fluierele toate și-o năframă Și-o lacrimă de-a ta, să mă învie. DE M-AȘ ÎNTOARCE.. Cresc nerăbdate-nsingurări în mine Și-n ape albe cade cite-o stea. A fulgerat tăcut în adincime Și nu puteam să-ndur cum fulgera. Mă doare frunza asta risipită Ce-așteaptă primăveri și nu mai vin. Nu mușcă șerpii urma otrăvită. Dar tot rămîne-n ierburi un suspin. De m-aș întoarce ! Ce păduri știam ... Mai pleacă păsări, mamă, spre lumină Și le mai strigă un copil la geam Cu ochii plini de lacrimi să revină ? CÎNTEC Mă seceră sărutul tău, iubito, Și brațele crescute din lumină. Ai mări in ochi, albastre de tristețe Și se vestesc întoarceri pe retină. Să nu mai plingi 1 însingurare încă Vor mai răbda cocorii, negreșit. Fîntina ca și sufletul, adică Oridorul tău, în mine despletit. Amurgurile cresc neîmpăcate Peste păduri învinse de suspin . Iubito, lingă porțile-nsezate De cită vreme nu mai pot să vin ! ȚĂRM In nici un cîntec nu m-am împlinit Pe țărmul ăsta rece și absurd . Ce calendar amar m-a zămislit Și m-a lăsat in ierburi gol și ud ? E poate drept că m-am născut nebun, Din somnul mamei să-mi rămîn o teamă Dar dacă mimile mile-mpreun la rugăciune nimeni nu mă cheamă. Aș vrea să tac dac-aș putea zimbi, Că prea sînt singur lîng-atita viață . Ce m-a făcut să nu mai pot iubi întoarcerea din seri spre dimineață? Și pentru care necredința mea Mă doare-n urme fiecare pas Dintotdeauna cade cîte-o stea Și-ntotdeauna prea multe-au rămas ! Și-ntotdeauna prea multe-au rămas ! f UNIREAÉ PEISAJ DIN MUNȚII APUSENI. Foto : Radu GLIGOR Evenimentele de ordin literar în domeniul literaturii vechi sunt mai rare, dată române fiind structura general culturală a epocii. In cercetările recente s-a accentuat caracterul estetic al literaturii noastre moderne în opoziție cu absența operelor originale, din acest punct de vedere, al epocii vechi. Orice descoperire literară produce senzație în lumea specialiștilor, cel puțin, dar o descoperire dintr-o epocă atît de săracă în „opere" devine un adevărat fenomen literar. învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie nu ne erau necunoscute, dar erau categorisite ca o scriere in limba slavă. Alte opinii le considerau o operă de limbă greacă, copiată în slava veche. Nu aveam pînă azi un tablou exhaustiv al versiunilor și nici textul integral al versiunilor cunoscute. Prof. univ. Al. Piru atrăsese atenția încă de acum un deceniu asupra autenticității textului în limba română și mai ales asupra paternității operei, dar de abia prin ediția de acum lucrurile se lămuresc deplin. Specialiștii consideră această operă o creație renascentistă, compusă în coordonate bizantine, iar pe Neagoe Basarab un gînditor al Renașterii, în ale cărui idei se dezbat probleme de politică, morală și, în același timp, de pededagogie, artă militară și religie. Lucrare de mare actualitate in acea vreme, scrierea parenetică (de la cuvintul grecesc ce se traduce prin a sfătui, a îndemna) a lui Neagoe Basarab a rămas necunoscută atâta timp , dacă ar fi fost tradusă într-o limbă de circulație europeană, ca scrierile lui Milescu, de pildă, ar fi fost citată alături de operele lui Machiavelli și ale altor nume ilustre din Renaștere. La apariția primei ediții științifice a învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, întîia mare carte originală a culturii românești, în presa noastră de specialitate s-a deschis o amplă discuție critică ale cărei comentarii sînt în curs. Dincolo de diferențierea opiniilor, legate de detalii referitoare la izvoare sau la metodele de transcriere și stabilire a textului utilizate de editori, participanții la dezbatere sunt în unanim acord că apariția acestei monumentale opere este realizată de o echipă de specialiști, de o echipă competentă, aplicată studiului pe texte și bine orientată în istoria literară a epocii : Florica Moisil, George Mihăilă și Dan Zamfirescu. Hașdeu îl numea pe Neagoe Basarab un „Mare Aureliu al Țării Românești, princip artist și filozof". Opera sa publicată acum de Editura Minerva, într-o excelentă ediție, a devenit în mod statuat un moment important în evoluția estetică a literaturii române vechi, literatură prea mult subestimată de cercetătorii moderni. Contestată de originalitate, socotită simplă traducere sau o obișnuită compilație, operă plină de influențe și de probleme neasimilate organic și neadaptate suficient de abil, scrierea lui Neagoe Basarab își găsește în Dan Zamfirescu un exeget care-i demonstrează temeinic autenticitatea. Același autor tratează, în economia ediției, istoria textului și raportul dintre versiuni. George Mihăilă, în a doua parte a studiului introductiv, vorbește despre originalul slavon al „învățăturilor" și de formația culturală a lui Neagoe Basarab, primul mare scriitor al evului mediu românesc. Asociate, cele două cercetări, ce formează studiul introductiv, sunt o primă monografie (cca. 100 pagini) asupra acestui autor clasic român atît de controversat. Transcrierea textelor se datorește Floricăi Moisil și în parte lui Dan Zamfirescu, iar traducerea originalului slavon lui George Mihăilă. Anul acesta se împlinesc patru secole și jumătate de la moartea lui Neagoe Basarab, apariția celei mai bune și celei mai complete ediții a operei sale reprezintă un preludiu bine punctat al unei mari comemorări. Cu această operă gîndirea și literatura românească nu mai apar pe plan documentar întirziate în istoria culturii europene, ci se sincronizează cu civilizația continentală. Specialiștii români, începînd cu Odobescu și Hașdeu, au intuit această originalitate a operei lui Neagoe Basarab, dar n-au posibilitatea s-o impună prin avut argumente științifice ;contemporanii noștri, investigînd cu un aparat științific modern și avind la dispoziție toate versiunile, făcînd și comentarii comparatiste, au impus în mod convingător această realitate. Ediția de față spulberă toate rezervele de pină acum, afirmînd paternitatea operei lui Neagoe Basarab și impunînd în atenția specialiștilor o mare creație, pe plan european cu cele egală mai mari realizări ale genului. Trebuie subliniată cu această ocazie și grija editurii Minerva acordată unei asemenea lucrări, realizînd atît pe plan grafic cît și artistic-tehnografic o tipăritură bibliofilă, ce se adresează prin aceste calități și iubitorilor „carte frumoasă". O traducere de a învățăturilor în limbi străine, cu un comentariu la obiect, așa cum se face și în ediție, ar atrage atenția asupra literaturii noastre în cercuri de specialitate, în universități, în institute. Neagoe Basarab, voevodul român cu o figură de intelectual renascentist, apare prin aceste învățături... ca un scriitor român de talie europeană, iar opera sa literară nu e cu nimic mai prejos decît geniala arhitectură a ctitoriei de la Curtea de Argeș intrată în mituri. Emil MANU O capodoperă a literaturii noastre vechi ÎNVĂȚĂTURILE LUI NEAGOE BASARAB CĂTRE FIUL SĂU THEODOSIE BLVILIA „ȘCOALA ALBII“ ȘI LUPTA ÎNVĂȚĂTORILOR PLIURI! JkMĂTĂȚIREA SITUAȚIEI MATERIALE După unirea Transilvaniei cu România (1918), presa pedagogică din această parte aăii cunoaște o dezvoltare impetuoasă, stimulată și sprijinită în special de asociațiile județene ale învățătorilor. In contextul revistelor pedagogice provinciale, tutelate de asociațiile învățătorilor sau de inspectoratele școlare, se înscrie și revista „Școala Albei" , apărută la Alba lulia între 1934-1945 ca organ al Asociației învățătorilor din fostul Alba, al Revizorului școlar și județ al Comitetului școlar județean. Primul număr apare in ianuarie 1934 sub redacția lui Andrei Floașu și Vasile Zdrenghea. Incepind cu nr. 1 din anul al doilea (1935) redacția revistei este încredințată neobositului Ion care devine, timp de aproape Raica un deceniu cu citeva întreruperi efemere, subetul acestei publicații. In al Xll-lea an de apariție (1945) revista devine organ al Sindicatului învățătorilor din județul Alba avind ca redactor pe I. Alba. Cu nr. 10 din 1945 își încetează apariția. Pe aproape tot parcursul anilor de existență revista a rămas pe profesională. Acest profesionalism s-a manifestat insă pe două căi : a) lupta pentru îmbunătățirea situației materiale a învățătorilor, b) lupta pentru a da învățătorilor „toate elementele necesare în exercitarea activității profesionale”. „Vrem să facem din această revistă — se sublinia în Cuvântul înainte — expresia crezului care înfierbântă timprele noastre, reflexul mare al sufletului nostru preocupat de problemele mari ale școlii, strigătul nostru de durere la toate nedreptățile ce ni se fac”. Situația economică și social-politică din deceniul al patrulea al secolului nostru și a găsit un ecou apreciabil in paginile acestei publicații. La început atenția revistei a fost îndreptată în direcția apărării drepturilor și aspirațiilor învățătorilor pentru o mai echitabilă salarizare, deziderat pe care nu-l părăsește nici mai tirziu. In primii 6-7 ani, în special, s-a publicat un bogat material din care se desprinde plenar acel „strigăt al nostru de durere la toate nedreptățile ce ni se fac”. Intr-o suită de articole se ia o atitudine de dezaprobare fată de sistemul de salarizare totală învățătorilor. Critica vehementă prinvind salariul inițial, gradațiile, sporurile de înaintare, sporurile de familie, cheltuieli de deplasare, plata suplinitorilor in caz de boală și studiu etc. constituie conținutul principal al unui mare număr de articole publicate în coloanele revistei. In altele apar note de protest, argumentându-se că învățătorii sunt „cei mai obidiți și cei mai săraci în contrast cu idealul și noblețea muncii lor". Problema îmbunătățirii salarizării este pusă nu ca un scop, ci ca o cale, un mijloc de a corespunde menirii învățătorului, pentru a face față exigențelor profesiei. Salarizarea cadrelor didactice este considerată „o operă de existență a statului și nu o operă de asistentă". Revista publică frecvent articole care exprimă indignarea tuturor învățătorilor față de salariul de mizerie al începătorilor, in special. Ideea solidarității în lupta împotriva sistemului de salarizare a învățătorilor începători este exprimată cu certitudine : „Noi ceilalți învățători nu trebuie să-l tolerăm atita vreme cît un servitor de la prefectură primește un salar mult superior. învățătorii și-au făcut din misiunea lor un cult muncind cu abnegație, iar proasta salarizare este considerată o „jignire", un total dezinteres din partea statului față de idealurile de apostolat didactic : „cu o armată de flămînzi, goi, și cu moralul scăzut nu se poate cîștiga o victorie în lupta ce o ducem pentru ridicarea morală și culturală a acestei țari". Din perspectiva noii vremi „de luptă și de dreptate socială", Vasile Nelea evoca, în 1945, în articolul „învățătorii", viața de mizerie și asuprire a învățătorilor care „au fost ținuți, de ani întregi, in mrejele celei mai viclene demagogii". Analizind activitatea învățătorilor sub regimul dictaturii, V. Nelea reliefează faptul că aceștia trebuiau să fie în mijlocul satelor, in aceeași „învățători, ofițeri, agronomi, măsură ducători de cămine culturale, conde bănci și de cooperative, medici, farmaciști, judecători, organizatori culturali și economici, dar cu toate acestea nimeni nu a fost mai insuficient plătit decît dinșii, mai puțin apărat și mai puțin respectat. învățătorul nu a avut decit dreptul la muncă și tăcere, dreptul la sacrificiu". Ministerul culturii este condamnat pentru politicianismul și cameleonismul său, pentru dezinteresul față de învățători, subliniindu-se, în același timp, prăpastia și uneori antagonismul ce există între acesta și marea masă de cadre didactice. „In activitatea sa politică — se spune in același articol — acest minister nu a fost decit un laborator de propagandă pentru regimurile de dictatură, singura preocupare a miniștrilor și funcționarilor superiori fiind aceea de a plăcea dictatorilor, de a se încovoia cit mai adine in fața lor"... Lupta pentru promovarea creativității, a activismului, a flexibilității gindirii, intr-o perioadă de cruntă dictatură fascistă, ca și lupta împotriva politicianismului burghez, abuzurilor, a iraționalismului sint a- atibufe care au făcut din revista „Școala Albei" un organ de presă prestigios și indispensabil oricărui învățător. Lect. univ. Valeriu OROS à JOI, 8 APRILIE 1971 Ultima întilnire a membrilor cenaclului literar „Unirea" ne-a oferit ocazia de a asculta două voci distincte — Mircea Vida, care a citit poezie, și Petre Paul Țîrău care a prezentat eseul „Semantica timpului is Ion Barbu“. Fire meditativă, preocupat de găsirea unor răspunsuri la întrebările pe care actul gindirii le iscă. Mircea Vida, pentru care poezia este o răzbunare sublimă față de un „penel tirziu", ni se trata ca un însingurat lucid și amar. „Infirm loveam în camera albă Cu strigăt de noapte și lună Cu frică de aripa sîngelui mut" (Ochiul sting) Există, în ceea ce scrie acest tinăr, încercarea unei perma- CONVORBIRI DE CENACLU mente dedublări, caracter deschis de o structură poet-pictor în : „Plînsul poetului treaz / Țeșea în urma mea intrarea / Lumina degetelor albe, născind / In colțul pînzei un altar" („Frescă) Poezia „Fata de ceară“ lasă un sentiment de neliniște, cu un sunet plin, cu un lirism adinc. „...Pe buze e noapte și bine". In tot e un dor de împlinire, căutare, o pregătire parcă pentru un gest unic ce se realizează în fiecare clipă și niciodată. S-a subliniat însă, pe bună dreptate, o prea mare ușurință în folosirea unor rime comune și o anumită diluație a versurilor, unele mult mai puțin realizate, ceea ce nu exclude totuși arborarea unei metafore complexe capabilă să stîrnească emoția artistică. Prin eseul prezentat, „Semantica timpului la Ion Barbu“, Petre Paul Țirău ne introduce în lumea specifică poeziei barbiene: „In structura ei de realitate dacă nu obiectivă, prin ridicata entropie a viziunii, oricum obiectuală, reifică prin elevatul spirit algebric al „vertebrelor de fier“ cu care rutina matematicianului și purismul mallarmeean al concepției estetice, făcut să fie încinse efluviile eavanescente ale poematicului". Așa după cum se știe, în templul ermetic al poeziei barbiene au fost încercate „chei", însuși Ion Barbu punîndu-ne la dispoziție „propoziții-cheie" spre a ne ușura intrarea în universul său dificil și incomod ce pare, la un prim contact, de domeniul inaccesibilului. Salutăm cu bucurie acest eseu care încearcă să ne dezvăluie un adevăr de sine stătător: există în rigoarea raționamentelor matematice o adîncă și nebănuită poezie, așa după cum există în alcătuirea metaforică a poeziei o nemărginită rațiune, care, luate aparent, nu sînt decît ipostaze ale aceleiași armonii universale. Discuțiile au fost purtate de Ion Sîngereanu, Petre Paul Țîrău, Mircea Vida, Alexandru Pădure, Paul Gruian, Emil Opruța, I. V. Nichifor, Ion Bacinschi, George Topîrceanu și Mihai Hațegan. In ședința de luni, 12 aprilie a.c., vor citi poezie Paul Gruian și George Topîrceanu. Alexandru MUNTEANU loan Gîrlea — Băgău. Din cele cinci poezii trimise ne dăm seama că versificați ușor. Aveți, uneori, în versuri și o încărcătură metaforică. Iată un exemplu : „Stalactite uriașe. ../ Păsări mari și reci, sculptate/“. Cele mai multe versuri însă sunt simple, comune, fără fior liric. Dacă perseverați, s-ar putea să scrieți și poezii bune. Bertham Brătan Turda. Adresați-vă unei reviste literare, cum ar fi „Tribuna“, de exemplu. Iancu Gorun-Poșaga. In poezia „Pe ochii mei albaștri" este vizibilă influența lui Lucian Blaga, la fel ca și in poezia „Să zbor“. Mai interesantă ni se pare poezia „Copacii“ din care cităm citeva versuri : „Părul — flacără vie / arde-n vînt / și topește frunzele / etc. Intr-adevăr, puteți să scrieți poezie bună, dar fără influențe. Felix Dumbravă-Măcrai. Mai interesantă este poezia „Imn“, notată cu numărul 2. Cealaltă e prea simplă, nu stîrnește emoția artistică. Ar Otilia Dumitrean — Alba lulia. fi bine să vizitați, după posibilități, cenaclul literar „Unirea“. E. Măriuț, V. Ciornea, M. Boltea. Poezii comune, nu trăiesc decit nu în versificație. Moreahie I.aerv — Aiud. „Sentința“ despre care vorbiți nu e o sentință. Poezia „Corida“ reține prin citeva metafore reușite. „Chemarea lui Ilie“ nu are nimic comun cu poezia. A. J.