Unirea, octombrie 1971 (Anul 4, nr. 1122-1148)

1971-10-14 / nr. 1133

PAGINA A II-A LITE ME CENACLUL - UN NUCLEU DE LUCRU ȘI DE CREAȚIE, PREZENTA VIE ÎN CLIMA­TUL SPIRITUAL ACTUAL Aproape douăzeci de membri ai cenaclului, iubitori de literatură și artă din județ, au ținut să fie pre­zenți luni, la ședința de redeschi­dere a cenaclului „Unirea“. Reluîn­­du-și activitatea sub aceste b­une auspicii ale lărgirii interesului și apropierii de acest laborator de creație, participanții și-au propus, pentru început, angajarea într-o amplă dezbatere privind modalită­țile de consolidare a structurii ce­naclului, de conturare a unui pro­fil distinct. Schimburile deschise, constructive, de opinii, și care ar putea să constituie un model pen­tru viitoarele ședințe de lucru, au vizat, cu precădere, larga proble­matică a menirii cercurilor sau ce­naclurilor literare, modul in care această școală a condeiului își de­finește personalitatea și prezența intr-un climat spiritual. Socotind definitoriu pentru acti­vitatea unui cenaclu instaurarea u­­nei atmosfere sănătoase de lucru, urmărind promovarea tinerilor de­butanți în cenaclu, dar fără a ne­glija imperativul exigenței, laitmo­tivul luărilor de cuvînt l-a consti­tuit necesitatea orientării creației în strînsă concordanță cu măsurile recentului program de educație co­munistă și de dezvoltare a conști­inței socialiste inițiat de tovarășul Nicolae Ceaușescu. Pe bună drep­tate, după cum afirma la începutul ședinței Livan Maximilian, din Sebeș, orice creator, indiferent că este debutant sau consacrat, tre­buie să-și pună întrebarea cui îi este destinată opera pe care o scrie, ce fel de realitate trebuie să re­flecte. Așadar, spunea vorbitorul iată „un prim deziderat pe care ce­naclul trebuie să-l urmărească cu consecvență, punîndu-se în perma­nență întrebarea care sînt creațiile și ideile ce trebuiesc promovate, avînd un mesaj bine precizat, tot­odată, pledez pentru o minuțioasă și argumentată analiză a creațiilor prezentate la cenaclu. Fără îndoială, un cenaclu își poa­te atinge menirea numai în mă­sura în care reușește să statorni­cească o confruntare rodnică, o muncă de laborator de creație bine canalizată. Prin aceasta, așa cum insista în intervenția sa Ion Măr­­gineanu, acest nucleu de creație poate să devină pe parcurs o ade­vărată școală. Deci ,numai după ce se face cunoscut prin sine, deci prin creație, un cenaclu poate să-și propună realizarea unei legături cu publicul, fie prin intermediul unor șezători literare, publicațiilor; apoi, fie prin cel al trebuie să ne convingem că cercul literar, a cărui existență nu mai poate fi pusă sub semnul îndoielii, nu este numai un cerc de creație, putind să cuprindă o arie largă a vieții cultural-artis­­tice“. Pornind de la aceste premise, ce­naclul „Unirea“ își propune stabi­lirea unei tematici adecvate, o lăr­gire a sferei de activitate în func­ție de specificul activităților cultu­rale locale. Organizarea unor schimburi de experiență cu alte cenacluri literare din județ, pregă­tirea unor șezători literare la unele biblioteci, așezăminte culturale sau întreprinderi, conlucrarea cu for­mațiile artistice de amatori în ve­derea elaborării unor texte de bri­găzi artistice și a unor montaje li­­terar-muzicale, prezentarea unor recitaluri de poezie contemporană în cadrul festivalului cultural-artis­tic „Comorile Albei", întîlniri cu scriitori, scoaterea unor plachete cu sprijinul Casei județene a crea­ției populare — iată cîteva din la­turile unei activități următoare, în afara ședințelor propriu-zise de lucru. Aceste confruntări artistice ale cenaclului își propun să dezbată bilunar creații de proză și poezie originală, iar o dată pe lună pre­zentarea unor analize pe marginea fenomenului literar și a unor apa­riții editoriale, deci, exclusiv, un cenaclu de critică literară; în sfîr­­șit, în cea de-a patra ședință lu­nară, ținerea unui cenaclu de plas­tică, care să înmănuncheze artiști plastici, profesioniști și amatori, prin susținerea unor microvernisa­­je, prezentarea unor lucrări care urmează să fie reproduse și în pagina cultural-artistică a ziarului. Alături de plasticieni, în cadrul cenaclului este așteptată și parti­ciparea unor cadre didactice, în spe­cial profesori de limbă și literatură română. La această reîntîlnire a membri­lor cenaclului s-au schițat cîteva din elementele intrinseci creării u­­nei personalități a cenaclului, afir­mării acestei școli a condeiului în viața spirituală a colectivității. Mai presus decît orice este necesară permanentizarea confruntărilor săptămînale, în cadrul unei atmos­fere constructive, pertinente, o re­ceptivitate care să nu fie eclipsată de nici o infatuare sau subiectivism deplasat. A veni la cenaclu, așa cum accentuau unii membri, prin­tre care Paul Gruian, V. Șerbu, Ioan Petraș, fără prejudecăți idei preconcepute, ci pentru a în­și­văța și persevera, a întreține un climat creator, dar nelipsit de in­transigență, este, fără îndoială, condiție pentru mînuitorii condeiu­­­lui. Redînd, apoi, cîteva aspecte din căutările și strădaniile pentru face din cercul literar o prezență a vie în climatul spiritual al locali­tății, unii dintre membrii cercului „Aiudul literar“ prezenți la acea­stă întîlnire (Mircea Stîncel, Ion Mesaroșiu, Ion Ocneanu) au propus ca primul schimb de experiență al cenaclului „Unirea“ să aibă loc la Aiud. Concomitent cu continuarea aces­tor dezbateri fructuoase, în ședin­ța următoare a cenaclului „Uni­rea“, care va avea loc luni, 18 oc­tombrie a.c., la orele 17, vor citi: Sivan Maximilian — proză; Paul Alexandru — poezie; Prof. Eugen PAVEL 1 ! UN ÎNDREPTAR DE ISTORIE LITERARĂ Gustul critic, de estimare valorilor unei culturi, a liter­­a­turii în speță, regrupat, se ma­nifestă cu preponderență in pagina tipărită a jurnalelor. Is­toricii literari, chiar dacă s-au numit astfel ei înșiși, au prefe­rat în locul travaliului, cu în­zecite responsabilități, de elabo­rare a unei istorii, a literaturii, cronica măruntă, apreciativă, cu multă dexteritate mînuită în coloanele ziarelor. Cu toate a­­cestea, critici de mare prestan­ță au elaborat lucrări monu­mentale, devenite apoi clasice, prin raportarea permanentă la ele. Va fi suficient să amintim pe Călinescu sau pe T. Vianu. In ultimul timp chiar au apă­rut proiecte noi de istorii a li­teraturii române, unele controversate, ca cele ale mult lui I. Negoițescu sau Paul Anghel. Ce își propune Ion Rotaru în recenta sa „O istorie a literatu­rii române“, închinată semnifi­cativ tatălui său, producător de bunuri materiale, nu este (cel puțin pînă acum, la primul vo­lum, cuprinzînd literatura ro­mână pînă la 1­900) o restruc­turare de perspectivă, o vizi­une nouă asupra scării valori­lor literaturii, ci, după cum mărturisește, și în prefață, reali­zarea unei lucrări de „sinteză, Cronică de librărie cit mai accesibilă și mai func­țională, care să dezvolte inte­resul tot mai larg pentru cul­tura națională, privită in în­tregul ei“. Așadar, adresîndu-se atît spe­cialistului cit și unui public mai larg, în speță tineretul studios, asupra căruia autorul dorește ca lucrarea să producă o înrîu­rire instructivă, se reia o sche­mă de acum consacrată, cu idei exacte, verificate, aduse în ultimul stadiu al investigați­ilor, asupra cărora își îngăduie doar „gesturi de coloratură“. Modelul vădit al lucrării este cel călinescian, iar „gesturile de coloratură“ — redimensionarea didactică a unor capitole, în virtutea scopului anunțat în prefață. Binevenită, această nouă isto­rie a literaturii române este valoroasă, dacă nu printr-o vi­ziune inedită asupra fenomenu­lui literar românesc, atunci printr-o adecvată cercetare lui, printr-o investigare comple­a­tă, cercetare atentă, cu exem­plificări minuțios alese pe text, a valorilor expuse, volumul constituind un autentic îndrep­tar de istorie literară. V. P. RADU, Sebeș UNIREA ÎNCERCĂRI literare Aurel Costea — Blaj : Cele trei­­ strofe primite nu ne dezvăluie în­sușiri poetice convingătoare, ră­­mînînd în limitele unui descripti­vism sec, însoțit apoi de un ton dulceag, fără substanță. Este ne­voie, așadar, de perseverență, de acumulări serioase din ceea ce are mai ales literatura noastră și cea universală. Fiind încă elev, din moment ce aspirați la cîștiga­­rea unui meșteșug poetic, trebuie să străbateți prin lectură și cu­noaștere. Abia după ce vă simțiți sigur pe ceea ce ați produs pu­teți să reveniți, pînă atunci ră­­mînînd să frecventați în mod ne­apărat un cenaclu. Deci, cu toate că am primit doar o singură crea­ție, cu un titlu însă neconcludent, vă recomandăm să continuați, a­­vînd ca argument poate doar pri­mul vers . ..Din hornul casei iese un bot al lunii cîine“. Tonul și atmosfera pe care o degajă poezia sînt atît de contradictorii față de vîrstă... Nu numai din lacrimi se poate face poezie. Ioan Roșa — Blaj . De data a­­ceasta, o corespondență sosită tot din orașul de la confluența Tîrna­­velor se anunță de la primele rînduri promițătoare.: „Potecile-s încinse/ Cu franjuri de păianjen/ Autumnal/ Ne numărăm pașii/ Pre­tutindeni fără soț“. Această ima­gine sugestivă cu care începeți ’’autumnala“ ar putea fi un prim indiciu de a încredința poezia ti­parului. Păcat însă că discursul liric se diluează pe parcurs, de­vine convențional prin cele două­­ locuri comune care succed prima imagine-laitmotiv : atît imaginea tălpilor desculțe care sărută pă­mîntul cit și a vîntului care um­blă prin păr nu aduc nimic nou, sînt plate și de altfel de mult ve­hiculate. Insistați deci tocmai aici printr-o cizelare a metaforei și o transfigurare cit mai inedită a a­­cestui sentiment autumnal. Cea de-a doua poezie — „Dimineață“ — lasă să se întrevadă acuratețea unor metafore plastice : goliciunea ierbii, visul plopilor cum cresc, păsările ce-și alintă zborul... Sun­tem­ încredințați că, depășind une­le șovăieli și cîștigînd în profun­zime, veți reuși să vă conturați o voce distinctă. Atenție, în primul rînd la descriptivismul, fără o sus­ținere în structura poeziei, la acel lirism care se vrea de atmosferă și senzații, dar nu rămîne decît la suprafața cunoașterii poetice. Păstrîndu-ne această exigență, aș­teptăm cîteva texte mai reprezen­tative pentru publicare. P. S. Numeroasele manuscrise cuprinzînd creații literare destul de promițătoare pe care le pri­mim de mai mult timp din orașul Blaj aduc în actualitate problema cercurilor literare. Față de poten­țialul artistic care există aici, cenaclul cu tradiție din localitate nu mai poate să rămînă doar de domeniul amintirilor. ^ E. P. Ceramică de Baziz aflată în Muzeul orașului Sebeș. DIMINEȚILE PATRIEI­­ țîșnesc săgețile ierbii din lut, cîntec aprins de trandafiri și zăpadă. Iată, mestecenii limpezi cu mantii de rouă beau diminețile fierbinți ale patriei. Precum pămîntul sărutat de floare țara e munte pentru ochi ridicat, în care se prelungește setea strămoșilor cîntec înalt, în vise mereu înspicat, îmi port iubirea-n lemnul dur întors adine către pămînt, Ca lebăda cu­ zborul pur Să stau cu zarea veghe in cuvînt. Inconjurînd întinderea cu zbor Se-adună timpul spre solstițiu Cînd mioritic țara-n vîrste sună Intr-un portret de fulger viu. loan MESAROȘIU,, Cenaclul „Aiudul literar“ IZVOR DE LUMINA Soarele — cuvîntul tău de inimă din care bem aripa-nmugurită și ne urcăm prin florile de țară — amiază curată în flacăra iubită. Soarele — vîrsta ta de inimă și cuvînt al acestui pămînt, pace­a mîinii, coloana ei sveltă, izvor de lumină trecută în cint. MIRCEA STINCEL, Cenaclul „Aiudul literar" D­I­N­T Și torc fuioare de iubire Din gînd înalt și stea polară, Cu sufletu-ntrupat în stele Din dragoste și dor de țară, Și torc autumnală sete Din muguri ce-or să mai răsară, Din piept de fată surîzîndă Cu suflet greu și plin de țară, îmi torc și sufletu-n iubire Dor ancestral lăsat pe seară Să-ngîne molcom pe-o vioară Cint dulce și duios de țară ! Nicolae ARIEȘESCU DES­TIN Cenaclul din Sebeș Ioan CARAȘEL, Cenaclul din Abrud ! CE SPUN BENEFICIARII CREAȚIEI ARTISTICE? In continuarea sondajului de opinii pe care l-am inițiat, primim sugestii și propuneri din partea cititorilor noștri, aprecieri pe mar­­ginea unor lucrări de literatură și artă, spectacole, filme, programe de radio și televiziune. Aceste confruntări, exprimînd deschis punctul de vedere al consumatorului de artă, constituie de fapt răspunsuri la întrebarea: în ce mod operele și creațiile care îi sunt destinate reu­șesc să fie accesibile, cu un conținut educativ și un mesaj înaintat ? *© [UNK] AUREL BOTEZAN, lăcătuș, Uzina de produse sodice Ocna Mureș. In ultimul timp în ora­șul nostru în afară de „Mihai Viteazul“ și „Reconstituirea“ n-am văzut un film românesc de ținută sau cu un mesaj de actualitate. Consider că cinema­tografia noastră a rămas tribu­tară în acest sens. Ea ar trebui să-și îndrepte atenția spre rea­lizarea unor filme despre viața noastră, a muncitorilor, despre felul de a trăi astăzi al unei fa­milii tinere de muncitori, filme care să contribuie la formarea trăsăturilor morale ale omului d­e tip nou. Și, fiindcă tot ne referim la fenomenul cultural­­artistic aș dori să mă opresc la felul în care sunt satisfăcute cerințele iubitorilor de muzică populară. De ce „Electrecord“ nu difuzează în tiraje suficiente discurile celor mai apreciați­ in­terpreți de muzică populară ? Vrei să ai un disc cu Petre Să­­bădeanu, nu-1 afli, vrei să ai un disc al Anei Munteanu, ți se răspunde că s-a epuizat. La fel cu Irina Loghin, Ilie Muțiu și alții. In fine, aș vrea să adaug că la nivelul orașului Ocna Mureș tineretul duce dorul unor acțiuni cultural-educative atrac­tive. Așa-numitele seri literare nu sunt organizate pe măsura cerințelor, fiind lipsite de un conținut educativ nou. De aceea tinerii nu prea se înghesuie la aceste acțiuni. Cred că ar tre­bui să fie mai solicitați intelec­tualii din oraș, îndeosebi cei tineri, la organizarea unor ast­fel de acțiuni pe care publicul să le caute. Tocmai de aceea, în lumina recentului program de îmbunătățire a muncii politico­­educative elaborat de tovarășul Nicolae Ceaușescu, este necesar ca fenomenul cultural-artistic să aibă o audiență sporită în rîndul oamenilor muncii. EMIL BARBU, A profesor, Școa­la generală Teiuș . Aș vrea să spun că sînt un iubitor al poeziei, îmi place să citesc în timpul liber clasicii versului nostru : Eminescu, Alecsandri, Goga, Blaga. De ce ? Pentru că în creațiile acestor clasici literaturii noastre cititorul, indi­ai­ferent de vîrstă, regăsește atît un conținut bogat de idei cit și un stil de mare acuratețe și limpezime și totodată accesibil. Oare unii dintre poeții noștri contemporani consideră că nu au ce învăța de la o astfel de școală ? Tot în calitate de con­sumator de literatură nu pot să mă declar satisfăcut nici de realizările prozei noastre inspi­rate din realitatea contempora­nă. Aștept de mult timp, de exemplu, o carte de rezonanță, a cărei acțiune să fie localizată în mediul rural al zilelor noas­tre. Cartea de azi, cită s-a scris pe teme din viața satului (cu excepția unor autori con­temporani de primă mărime ca Marin Preda, Fănuș Neagu, Ion Lăncrănjan, Ștefan Bănulescu și D. R. Popescu) este departe de­zbaterile fundamentale con­temporane. S-au petrecut la nivelul conștiinței nostru mutații esențiale, țăranului După „îngerul a strigat“ sau „Iarna bărbaților“ nu s-a mai scris ni­mic revelatoriu în această di­recție. Oare chiar să nu se mai fi petrecut nimic nou în reali­tatea vieții noastre Spre aceasta cred că ar sociale ? trebui dirijată atenția scriitorilor noș­tri tineri și nu spre experiențe de suprarealism, rupte de viață. Nu evazionism, ci angajare. Femeia era voinică, avea vreo șaptezeci de ani, cu ochi căprui, înaltă și bine legată, cu o față cam mare și cam puhavă, se ve­dea destul de clar că suferă de o boală ascunsă, nu se știe de ce însă, întrucît nu cercetase nicio­dată vreun medic... „Dacă-se pe pustii, zicea ea mereu, pe mine una, doftorii n-au pus și n-o să pună mina, nu-mi trebuie doftori, eu îmi păzesc sănătatea, nu mă stric că, vezi dumneata, ce-i stri­cat e bun stricat și greu se mai așează la loc“. Rămăsese de multă vreme văduvă, bărbatul, un om scurt și gros, cu picioarele încovoiate înăuntru, parcă două doage de butoi, har­nic și iscusit, țapinar, murise în­­tr-un accident pe rîul Sebeș. Nu l-au mai adus acasă. Cu ce să-l aducă? Vite nu avea, mașini, a­­tunci în munte, nu existau, pe plută, nu se poate, spurcă apa, striga Eugenița, nici loc în proga­­die nu avea, era mică, nu se pu­tea întinde, iar de locul de odihnă al altora cum să te apropii ?! Cine vrea să fie afurisit?!, să i se citească pravila sau psaltirea pe suflet, nimeni, așa că-1 îngro­­pară în munte, în albia sub stînca cea neagră unde, rîului, de obicei, se adăpostea el de tunete și trăznete, la vreme grea. Acum femeia, rămasă singură cuc, merge la vecine, la prietene vechi, la r­ude, mai schimbă vorbă, mai toarce un gînd, își mai­­ aduce aminte de anii tineri, des­tul de grei, dar tineri ; nu poate sta închisă în casă, între icoane, între somnul de sub sobă al pisicii, între tic-tacul orologiului înmărmurit în perete , o omoară singurătatea, urîtul, dorește o vorbă bună, o vorbă înțeleaptă, ceva, așa, să-i mîngîie bătrânețea, să uite de pustietatea din casă, de încremenirea veche a lucrurilor. —■ Bună vremea ! zice încet, sfi­oasă, crăpînd ușa, parcă cu teamă, oricum era vremea afară, viforni­ță, lapoviță sau ninsoare și ră­­mînea în picioare, sprijinită de colțul unui perete, cu capul ple­cat, cu ochii în pămînt. — Bună să fie ! Și bună să-ți fie inima, lele Mărie, șezi la noi, șezi colo, lingă foc, la bătrînețe, și cu iarna asta, arză-o foamea și mînca-o-ar lupehii !! răspunde, în­­demnind-o cu drag să ocupe loc, gazda, în timp ce Eugenița, o fe­meiușcă rea,­­fățarnică și închipui­tă, face în ascuns semne, dă ghionturi, calcă semnificativ ve­cinele pe picioare, apoi reîncepe, cu gura pînă la urechi, vorba, în­treruptă brusc de sosirea femeii. ”...așa, așa, el...“. — Cum ? Nici asta ! Nici asta n-ați aflat-o ?! Nu știți ?! Ion al Florii... Ion... azi noapte... s-a îmbătat rău de tot... în șanț... hăă, hăăă.. a bătut pe mă-sa... nevasta... copiii... pe toți i-a bă­tut... hăă-hăăă... Ticălos om !... Ucigă-i toaca !... Nu i-ar ajuta... Vorbea cu întreruperi, cu ochii țintă în ochii femeilor, aștepta e­­fectul, apoi, dacă se prindea, rî­­dea zgomotos și satisfăcută, dacă efectul nu era cel scontat, ceea ce nu se prea întîmpla, mima o în­fățișare mohorîtă, o mutră poso­morită, parcă toate ploile lumii ar fi căzut peste ea, răvășind-o și năruind-o. — Cum ? Ion al Florii ?! Ion ! Nu l-am văzut niciodată beat, nici din greșeală, îl știu om de trea­bă, harnic, Ion ?!... Ciuful ! Trîn­­davul !, spuse, inchizitorial, schim­­­bîndu-și brusc părerea, o altă babă, chiar el ! Nu-i rușine ?! Go­lanul ! — El ! el ! răman el ! întări, cu gura strîmbă și cu buzele jimba­­te, vopsite strident, Eugenița. El ! Mișelul ! Păcătosul ! Mântul ! Chiar el ! — Pace bună ! mă duc, am trea­bă, spuse domol, deschizînd ușa încet, scîrbită, lelea Mărie, gîn­­dind : „Cum să-l vadă ?! Cum ?! Doar Ion... nici măcar nu-i acasă, în sat, e departe, la tăiat lem­nul, hăt în munte, cum să-l va­dă ?!...“ — Mai stai ! Mărie ! mai încet, nu așa repede, mai stai, de ce pleci ?! Stai... șezi la noi, șezi, lele Mărie, șezi........Pace bună !“ se mai auzi încet de afară, slab ca o părere, urma unui ecou... ’’pace bună“... și lelea Marie, pă­șea încet, cu bățul său vechi de corn, pipăind cu grijă pirundul alb, gîrbovită, încovoiată, plecă, dar nu acasă, era sătulă de sin­gurătate, de tăcerea icoanelor, de tic-tacul din perete, de liniștea a­­ceea mare, uscată, parcă striden­tă, îi trebuia o vorbă bună, un gînd curat, ceva să-i aline sufle­tul bătrîn, ceva înălțător, că nu orice vorbă o alina, o împăca, nu­mai cele alese și numai de ea știute. — Bună vremea ! spuse iarăși, cu inima strînsă, intrînd într-o altă casă. Ce mai faceți ? ședeți ?! bine ! bine ! întrebă și-și răspunse sieși, cu o frică încă nelămurită, lelea Mărie, uitîndu-se înfrigurată, în jur și căutînd cu ochii ceva ce părea că o înfioară, ceva ce o umple de repulsie, ceva de nein­țeles, poate căuta o vorbă, una sin­gură sau mai multe, poate altce­va, nu se știe ce... — Bună ! Ședem ! rele, ce să facem ?! Stai, șezi și dumneata, chiar vorbeam de Rusalina lu’... știi ce-a făcut ?!... Nemernica ! Ticăloasa ! etc. — Pace bună ! Mă duc... am in­trat și eu așa, doar... Da’... acum, trebuie să mă duc... mă aște pace bună ! sună vag, de afară. Și Mărie pleacă, cu sufletul năruit, sprijinită în toiag, într-altă parte, să afle o vorbă, o femeie, ceva curat , bătu cu degetul tremură­tor, cu aceeași teamă ascunsă și nelămurită, la o altă ușă, poate... — Bună ! Și bun ți-e sufletul, Mărie, șezi !... Cred că știi ?... Ai aflat !... De bună seamă c-ai a­­flat !... Sau, poate, tu, închisă cum ești, nu știi, n-ai aflat?... tocmai le spuneam suratelor, zise Eugenița, temeiușca aceea strîmbă și rea, care între timp, ducînd vor­bele, ajunsese exact în celălalt capăt de sat , nu știi încă nimic de Ieronim ?, nu știți ?, măi femei­lor, mare minune ! Dobitocul ! Coate-goale !... — Nu ! Nu știu ! Asta n-o știm ! E . Nimic nu știm ! De unde să știm ?! răspunseră în cor, curioase să afle, rămînînd cu gurile căs­cate, cu suflarea tăiată, babele. Ce ?... Ce ?... Ce-a făcut ?... Cum ?... Aana !... Pierde-vară ! Criminalul ! Nătîngul ! — Pace bună ! — Mai stai, mai stai, Mărie!... Ce-i graba asta ?!... Doar n-o dat strechia ! Mai stai... — Pace !... Mă duc... trebuie să duc capra, între vii, la frunză, să­răcuța de ea, zise cu glas mîh­­nit, lelea Mărie, cu gîndul ascuns, că, poate, altundeva, va afla ceva vorbe mai alături, ceva așa, să-i aducă pacea, să-i mîngîie sufle­tul, altundeva, poate... V 0­R­B­­=== POVESTIRE JOI, 14 OCTOMBRIE 1971 — Merg și eu ! spuse, rînjind, Eugenița Cordelia, ridicîndu-se brusc intr-un picior, am treabă, cine n-am eu de făcut ?!... Seara, poate nu mă credeți, cad de isto­vită, mă dor toate și gura mă doare, tot, nici cină nu-mi mai trebuie nimic... dacă n-aș fi eu, eu să le fac pe toate ?! Vai ! Vai !... Merg, spuse scurt, apăsat, plină de sine. Merg ! repetă. Am treabă ! Se duse­ară la Carmen, acolo era radio, baba numai acolo... se sim­țea bine... în apele ei... la cen­tru... Intră val-vîrtej, fără să salute­­, se așeză pe primul scaun , își tra­se suflarea ; ochii îi sc înteiau, plini de răutate, o mare taină, își scoase grăbită, o oglinjoară, aftă, urf, își strîmbă gura, se vopsi stri­dent cu ruj. începu : „Nătărăul ! Golanul ! Pungașul ! Sfertodod­ul ! etc. — Bine c-ai venit. Eugenită, de nu ?... rămîneam proaste, numai tu le știi pe toate, de unde doam­ne, le mai afli ? Vai ! Vai !... Chiar așa a făcut ?! Nu i-ar ajuta sfîn­­tul !... Doamne, doamne, iartă-mă ! Ce om ! Vită ! Nu om ! sări par­că arsă, Cordelia, neîmpăcîndu-se, nici în ruptul capului, cu eufe­mismul atribuit de colega ei. Vită, încălțată ! Atît ! . . — Așa ! așa !... Chiar așa !... Mi­șelul ! Derbedeul !... Cică spune la sărăcuța... la Biblie, femeilor, sfîrșitul e aproape... Cercetați-o pe Silvia ori pe Anghelina, pe a­­mîndouă, numai ele știu totul... Să vă spună versetul ! Vedeți ver­se­tul!... mai spuse, ridicîn­­du-și chipul hîd spre icoana mare din perete. — Șezi ! Marie ! de cînd n-ai mai venit la noi, rele, ne-a murit pisica ! Vezi, aici, aproape de mine... vezi, tocmai vorbeam de Simi­lu*... multe rele mai face !... Cînd a spus Eugenița, n-a crezut nimeni : „Ce, Silvie, te uiți în o­­glindă, hai ?! Te piepteni ?! Te rujezi ! pentru Simi, hai ?! De... mă rog... e chipeș, înalt, deștept“... Acum ?!... Da’... de unde, nu-i a­­devărat, nu, l-am văzut nu, nu, nu-i drept ce se aude, ia vorbe de-a lui... spuse, supărată, Mărie, ieșind pe ușă, grăbită, pace bună !... Ba-i drept ! Cum nu-i drept?! mi-a spus Eugenița, Cor­delia mi-a spus, ea știe, pe toate le știe. Cordelia... știe... știe... Femeia, lelea Marie cum îi spuneau sătenii, ultimele cuvinte nu le mai putu auzi, era în uliță, pășea încet cu povara în spate, a­­plecată, pipăind cu toiagul pămîn­tul tare, uscat... ’’Lele Marie, lele Marie ! Marie !“ strigă cineva, o altă voce acum. hai, numai un pic, se agită într-un ochi de fe­reastră, făcînd semn cu mina, Morărița, hai, știu că dumneatale nu se aude din gura nimic , stai colo, lingă ladă și bea un pa­har de lir... ai auzita­cum nu ? ce-a făcut Ciuful ăla a lu’... —■ Pace bună ! ! — Ce femeie și asta ?! totdeauna pleacă cînd aude... nu-i poți spu­ne un gînd, o vorbă, nimic... nu are bună-cuviință ! Bine a spus Eugenița. Cordelia noastră, că-i fără bun gust și simț. Netrebni­ca ! Ticăloasa ! Acum, lelea Marie, merge pe mijlocul ulicioarei, drept înainte, tot gîrbovită cum o știm, lovind cu bățul tăcerea pietrelor negre, colțuroase , se înseră, se duce la căsuța ei, unde o așteaptă, tăcute, icoanele din perete, pisica ce toar­ce sub sobă și orologiul vechi cu tic-tacul lui monoton, agățat în cui ruginit, cucu... cucu... cucu... prof. Sivan MAXIMILIAN Sebeș;

Next