Universul, octombrie 1899 (Anul 17, nr. 269-299)

1899-10-26 / nr. 294

St­. O stradă din orașul Mafeking. — (Vezi explicația) Calendar pe anul 1899 Ortodox Luni, 25 Octombrie.—Mucenicul Marcian. Catolic Luni, 6 Noembrie. — Leonhart Soarele răsare 5.46, apune 4.41 București, 25 Octombrie. „ UNIVERSUL­­ de ieri s’a tipărit în 96.340 exem­plare. Carteluri Se știe câte sacrificii s’au făcut și se fac, și din partea Statului și din partea particu­larilor, pentru încurajarea in­dustriilor naționale născânde. Prin punerea de taxe va­male care împiedică aproape cu totul importul unor pro­duse din străinătate, Statul renunță la beneficii însem­nate, numai pentru a lăsa li­ber terenul produselor simi­lare din țară ; consumatorul român plătește și el ast­fel de produse mai scump, mult mai scump de­cât le plătește ori­ce consumator în țara lui,­dar plătește bucuros în credința și în speranța că ajută ast­fel la ridicarea și consolidarea în­treprinderilor industriale na­ționale. In raport cu toate aceste sacrificii, industria națională se desvoltă, neapărat,—și re­zultatul firesc al acestei des­­voltări n’ar putea fi altul de­cât, pe lângă producere de marfă mai bună, și ieftinirea ei treptată. Așa ar fi, dacă în afară de încurajarea, în afară de pro­tejarea ei față de concurenta străină, ar veni apoi și libera concurentă internă ca să-i dea tot imboldul necesar spre un progres solid, sănătos, — spre deplina și armonica mulțu­mire și a producătorului și a consumatorului. Există, însă, din nenorocire, un mijloc de a se suprima a­­cest indispensabil imbold spre stabilirea unei stări de lucruri mulțămitoare pentru toți, un mijloc de a se desființa și li­bera concurență internă, și a­­cest mijloc, această pacoste și superfetație a industrialismu­lui, este Cartelul. Și iată că de-abia se încropi și la noi un început de in­dustrie și avem deja pacostea ei. Și o avem, ca început din partea industriei celei mai fa­­vorisate la noi, și de oameni și de noroc, din partea indus­triei petroliului. Tocmai când se anunță des­coperirea de noi isvoare cari dau asigurarea unui viitor strălucit și îndelung acestei producțiuni în țara noastră, — tocmai atunci, deci, când toată lumea cu drept cuvînt se aștepta la o eftinire a a­­cestui produs, tocmai atunci... el se scumpește! Causa? Carte­lul producătorilor de materie primă, urcarea artificială, ar­bitrară, strângătoare de gât a prețurilor! Iată recompensa atâtor sa­crificii ! Iată folosul ce a re­­sultat din ele pentru țară! Și spre a se vedea mai bine acest folos pentru țară, va fi de ajuns să spunem că acești carteliști, cari nu vînd vago­nul de țiței și la noi de­cât cu prețul de 290 franci, acești producători ai noștri, acești esploatatori ai solului nostru, vînd acel­aș vagon la Brașov cu 150 franci! Iată frumusețile cartelului! Iată cum el zădărnicește tot efectul atâtor sacrificii,­ al că­ror rost și înțeles nu era de­sigur acesta, de a se da, fără remediu­ și fără milă, chica consumatorului român pe mâ­na producătorului, fie el chiar național . O lege contra cartelului se impune dar, o lege riguroasă, care să oprească de la în­ce­put întinderea acestei can­grene și asupra celor­l­alte industrii, cari de odată cu înălțarea lor ar putea fi ten­tate a imita și ele acest e­­xemplu. Și sperăm că chiar în sesiunea ce se va deschide peste câte­va zile, un ast­fel de proiect de lege se va pre­zinta, fie din partea guver­nului, fie din inițiativă par­lamentară. In același timp mai cre­dem de asemenea că ar fi bine, în interesul populațiunii cu mai puțină dare de mână— căci cei mai bogați nu mai întrebuințează azi pentru ilu­minat aproape de­loc petrolul— ca să se scadă și taxele ac­tuale de acciz asupra acestui produs, taxe care sunt aproape echivalente cu chiar prețul lui,—­așa­dar de sută la sută. Din Anglia (Coresp­ part. a «Universului») Londra, 22 Octombrie. Consternația englezilor De 120 ani imperiul britanic n’a mai suferit o ast­fel de în­frângere ca cea a armatei en­gleze în lupta de la Ladysmith. Vestea acestei dureroase lupte a produs o mare consternație în toată țara, dar mai ales­­ în Capitală. Unii compară acest dezastru cu­ acela suferit de englezi la 1854 la Balaclava, în războiul Crimeei. Toate ziarele, cu toate că or­goliul britanic e umilit, îndeamnă publicul să remâne liniștit și să arate că poporul englez știe să sufere loviturile sparte, cu dem­nitate și curaj. Dar pe de altă parte, ele cri­tică cu asprime pe șefii armatei, în special pe ministerele de ma­rină și de războiu. Ele afirmă că mari greșeli a făcut secția de transport cu du­cerea trupelor în Anglia, iar nenorocirile din Natal se datoresc faptului că ministerul de războiu din Londra,—fără a cunoaște îm­prejurările locale și fără a ține seamă de ele,—dirijează opera­țiunile de pe teatrul războiului. Cercurile militare critică cu as­prime faptul căderea ca prizonieri a 2000 de soldați și 1­42 ofițeri în același timp. Toată lumea de la noi se teme că, în urma luptei de la Ladys­mith, olandezii din țara Capului se vor rescula spre a da ajutor fraților lor din Orange și din Transvaal. In aula ministerului de răz­boi și, unde se afișează lista mor­ților și răniților din Africa de Sud, e în fie­care zi o îmbul­zeală primejdioasă. Părerea câtor­va ziare mai însemnate Ziarul radical« Daily Chronicle». ..reprezintând aspirațiile adver­sarilor războiului, publică un ar­­ticol plin de plângeri, în loc să isbucnească cu furie împotriva acelora cari au cerut războiul. El zice : Dacă ne-am alege cu ceva mai bun de­cât cu «patrio­tismul din music-halls» de pe urma acestei catastrofe, încă ar fi ceva, și am putea să o consi­derăm ca o lecție ce ne-ar putea fi tot spre folosul nostru.» Tot așa vorbește și «Daily News». Marele ziar «Times» spune : «Nenorocirea de la Ladysmith, orî­cât de mare ar fi ea și orî­cât de mare ar putea fi înrîurirea ei asupra populației africane, nu va slăbi de loc curajul poporului englez. «Cele mai însemnate trăsături ale caracterului nostru național sunt sângele rece în înfrângere și cumpătarea în biruință.» «Standard» publică un articol foarte mândru, care sfârșește cu afirmarea «că nu mai încape în­­douială că victoria finală va fi a englezilor. Cele două republici cari ne-au provocat la luptă vor plăti scump purtarea lor față de Anglia.» «Daily Telegraph» se exprimă tot ca și «Times», și, prevăzând exclamația de bucurie a Europei, zice: «Marea­ Britanie nu de­pinde nici de blamul nici de land . streinătăței. «Infrîngerea de la Ladysmith n’o să ne facă nici un rău. Anglia va păși neturburată pe calea ce și-a croit’o, ca să’șî atingă ținta, de la care nimic n’o va putea în­depărta». N­ouile întăriri engleze Șoviniștii noștri aplaudă mai toți hotărîrea guvernului de a răspunde la înfrângerea genera­lului White prin trimiterea unui nou supliment de trupe de 5,000 soldați în Africa, ceea­ ce va ri­dica efectivul total la 80 mii de oameni. Dar patrioții cu judecată și luminați încep să se miște și să se întrebe unde se vor opri aceste jertfe de oameni și de bani. Ei se tem mai ales ca Anglia să nu fie victima vreunei lovi­turi «laterale», adică a vre­unei diversiuni de temut a dușmani­lor Angliei în India sau în China. Interview ca Chamberlain Mai mulți ziariști conserva­tori s’au încercat să intervieveze pe Chamberlain spre a obține vr’un cuvînt asigurător. El a refuzat să-l primească, cu toate că prietenii săi declară că ’și păstrează tot sângele său­ rece și încrederea-i nesdrunci­­nată în resultatul final al luptei. Dramă italo-belgiană Un belgian, anume Host, a încercat, să ucidă, ieri, în Earl’s Court road, din Londra, pe o ti­­neră harpistă italiană, d-ra Pia Carozzi, în vârstă de 16 ani, și care nu răspundea la dragostea­­ lui. Greu rănită de un glonte de revolver, d-ra Carozzi a fost dusă la spital, pe când trecăto­rii ridicau cadavrul lui Host, care, după crima sa, înghițise o otravă puternică. i­auf­ragiul mini vapor.—18 victime S’a primit adi vestea unui de­zastru maritim. Steamerul en­glez «Zürich», care a plecat din Arhangel spre Londra cu o în­cărcătură de lemne, a naufra­giat la 18 octombrie stil nou, la 20 mile de Vigten, la Nordul Norvegiei. Vaporul fusese apucat de o furtună năpraznică și a fost spart la proră. In fața primejdiei, echipagiul, compus din 18 marinari, dintre care 9 negri, și din căpitan, a făcut două plute pe care au luat loc în momentul când «Zürich» se cufunda. Cele două plute au fost duse cât­va timp de curentul apei. Pe întăia plută se afla căpita­nul, al douilea locotenent, cei patru mecanici, patru negri și 2 câini. Pe cea­l­altă, se afla primul locotenent, maestrul de echipa­­giu, un fochist, un marinar alb și cinci negri. Patru zile în urmă, prima plută a fost întâlnită de­­ un va­por comercial, pe ea se mai afla numai căpitanul încă; toți tova­rășii lui pieriseră. A doua plută a fost asvârlită pe coasta insulei Wigten, a doua zi după naufragiu, și pe ea nu se mai afla de­cât cadavrul unui negru. Vaporul «Zürich» fusese con­struit în 1883, și era un bastiment solid, construit numai din fier. El aparținea armatorului Bright­­man, din orașul nostru. Căpitanul, care a scăpat ca prin minune, va debarca zilele acestea în Londra. O grevă de orbi O grevă puțin obicinuită e aceea care a isbucnit api printre orbii întrebuințați de către o so­cietate filantropică la fabricarea periilor. Bieții orbi se plâng de mici­mea salariilor lor, cari, spun ei, abia­ abia le ajung ca să-i împie­dice de a muri de foame, și a căror mărire făgăduită o așteaptă în zadar de mai mulți ani de zile. Multe societăți de bine­facere din Londra au luat­ partea orbi­lor. S-a deschis o campanie de presă, se fac subscripțiuni, se organizează meelinguri la Tra­­falgar­ Square. Nu se spune însă, dacă gre­viștii se vor duce să «vadă» mee­­tingurile. West. Opozițiunea! Opozițiunea e «Mama soacra» guvernelor. In contra cicăliturelor, ba chiar a mușcăturilor acestei soacre, ce n’au făcut, ce nu fac guvernele de pretutindeni ! Nu de proce­­deurile guvernelor moderne pen­tru a astupa gura bârfitoare a opozițiune, am de scop să vor­besc aci. Cred că ar putea inte­resa mai mult pe lectorii Uni­versului informațiuni de mijloa­cele la cari se recurgea acum 70—80 de ani, la București, ca să se facă a tăcea «Opozițiunea». Domnia lui Gr. Ghica Vodă, de la 1822 la 1828, a fost agitată de grea opozițiune, atât din partea boerilor emigrați în Ar­deal în timpul revoluțiunei de la 1821, cât și din aceea a țăra­ni­mei. Mijloacele ordinare — aceleași și până astă­zi— de a molcăni gurile rele ale proli­vnicilor, sunt cunoscute: — Chemare în slujbă, un col­țișor de ciupit din sfântul budget; — Acordare de favoruri la «opozanți» și la rudele lor ; — Cinstire cu ranguri ori de­­corați cmî ; — Cu titluri diverse, dăruiri de bani... Dacă cu de aceste nu se po­tolește opozițiunea,—care­ sunt și opoziți­uni de principii !—apoi intervin alte mijloace ; — Asprimea legilor (?) — Procesele de tot felul ; — închisorile prevent­ive ; — Lovituri date rudelor și a­­micilor opozanților ; — Retevetul, adică aplicarea pe spete a constituțiunei... — Asmuțirea maniacilor și e­­pilepticilor, ca să deaiuruș prin opozanți cu bâta... fie și cu condee din cari curg bale ve­ninoase zise: «opiniuni sincere». * * ¥ Pe la 1822—1828 lupta Dom­niei contra opozițiunea e mare. Boerimea conspiră: «Perraque blonde et collem­oir». Și în adevăr conspiratorii contra lui Grigore Vodă Chica își iau ca semn de raliare modul cum își faceau tun­soarea perului. Intr’o bună dimineață Vodă ob­servă prin ulițele Bucureștilor umblând feciorii de boeri cu alt­fel de tundere de per de cât era moda. Pricepe Vodă că așa ceva nu poate fi fără de explicațiune și deci dă pe dată următoarea poruncă : «Io. Grigorie Dim. Ghica Voe­­vod.» «Cinstite și credincios boerule al Domniei mele, D-ta biv-vel ducere Costache Ralet, ispravni­­c­e al streinilor, fiind-că între fe­ciorii de boieri am văzut pe unia cu asemănare ca și când ar fi Ungureni, cu parul capului lăsat dindărăt, de aceea perierghie (curiozitate) având Domnia mea, ca să aflăm din ce țară sunt ve­niți cine și cum îl chiamă pe fie­care, cu numele și cinul său Í poruncim D-tale ca pe câți vei găsi întru acest felin de asemă­nare, precum mai sus zicem, pe toți aceia f­ăcăndu-i catagrafie cu numele și cinul lor, să-i arăți Domniei mele...—(1826 febr. 7). Balet făcu mai mult de­cât o catagrafie : pre mai mulți din a­­cei conspiratori, îi aduse «la pro­­r,kimen» cu promisiuni de tot fe­liul și într’o zi isbuti să ducă lui Grigore Vodă Ghica șuvițele tun­se de «bună voe» de la 28 de o­­pozanțî. Ba mai tinse pre unia și făr’ de voia lor, cu cinste și alaiii, prin Barbier-Baș al Curței Gospod. Intr’astă zi Vodă zice lui Ra­let : «Arhon­ducere, prea s’au î­­mulțit răsvrătitorii. Dinșiî poartă haine a la franca. Ia-n desbra­­că­ î și fă-le rost cu anteree pă­rintești». Vodă nu se mărgini la atâta, ci dete pitac (poruncă) domnesc oprind portul, care începuse a se introduce, de haine europenești. Dar oposițiunea pârdalnica răs­­fia acum și între slujbașii dom­niei. Așa Dumitrache Ciocârdie, al 11-lea vistier, era unul din cei mai aprigi cârtitori asupra dom­niei. De cât Grigorie Vodă Ghica dispunea de un mijloc pe care de­sigur guvernele moderne re­gretă că nu-l mai au­­ surghiu­nul la mănăstiri. Iată pitacul domnesc prin care domnitorul «regularise-le» pe boerul Dumi­­trache Ciocârdie : «Fiind­că Dumitrache Ciocâr­die, al 2-lea vistier, din urmă­rile sale se vede că nu înțelege nici cele ce se socotește, nici cele ce vorbește; de aceea spre a se mîntui de această uimire întru care se află și a’și veni în cunoștință, volnicim pe sluga domniei mele... Ciohodar, ca luându’l de aici să’l ducă surgun la mănăstirea Gernica din județul Ilfov, unde poruncim cuvioșiei tale starițe de la numita monăs­­tire să’l ții acolo în bună pază, de unde slobod să nu fie a­rși fără a doua poruncă a domniei mele, iar orînduitului mumbașir (executor) să i se dea adeverință de primirea lui. Pecetea gospod. contra­semnat vel. Logofet. 1826 Aprilie 15 Mănăstirile erau Bastilia dom­nilor noștri, dar câte odată Dom­nitorul se mărginea de a exila pe oposant la moșia acestuia. Așa trimete în 1826 Octombrie pe Nicolae Holteiu de la moșia Va­­dastra (Romanațî), pentru că «se încungiură de atâta vreme aici în poliția Bucureștilor, superând cu felurimi de pâri neadevărate și mincinoase... ca un obrasnic neînțelegător și supărător li­­nișteî...» Mare păcat ! Constituțiunea a lipsit pe guvernanții noștri mo­derni de asemenea mijloace efi­cace de astuparea gurei opo­­sanților ! Dar încă ce înlesnitor mijloc mai avea la îndemână Grigorie Vodă Ghica de a face să tacă oposițiunea țărănească , suprima pe țărani trimițându-i la groapa Ocniî. V. A. Urechii­. Petele de pe covoare se cu­răță cu un amestec de magne­ziu cu benzină. Seara acoperim cu aceasta pata și o lăsăm până a doua zi când o curățim frumos. Oglinzile și cadrele aurite le ungem cu albuș de ofi ameste­cat cu sare de bucătărie și după aceea le frecăm cu peria, până când strălucesc. Petele de pe mobilele lăcuite le depărtăm un­­gându-le cu o soluțiune egală de ulei­ de in, spirt de vin și ter­pentin. Tablourile murdare le curățim cu vată înmuiată în ulei­ de mac. Candelabrele de bronz le încălzim intenn la o lampă de spirt și după aceea le frecăm cu o bucată de postav. Plăcile de marmoră le curățim mai repede, dacă turnăm petrol peste­ ele, lăsându-i mai multă vreme, și apoi le frecăm cu o bucată de pânză fină. După ce s’a uscat placa, o spălăm și apoi o fre­căm uscată, până când marmora strălucește ca o oglindă. Covoarele de Persia și de Smyrna le periam cu o perie moale, udată cu apă săpunată și cu salmiac. Obiectele de tinichea se curăță cu emaillak. Olympia. CRONICI FEMENINE Arangiarea locuințelor noastre Toamna este epoca avanglări­­lor și schimbărilor locuințelor, și cu zilele reci și nopțile lungi o bonă gospodăreasă, înarmată cu energia dobândită în aer curat, se apucă să facă lumină în în­tunericul locuinței din oraș, care a stat în somnul de vară. Mai intéiu începe curățirea tuturor obiectelor, cari bagă în toate spaimele pe bărbați, după aceea arangiarea lor. Albiturile de masă curate, ser­viciul de porcelan și sticlăriile frumoase împodobesc sufrageria. Fie­care gospodăreasă harnică trebue să conceadă—de­și în mod tacit—că sunt lucruri, care prin o deasă curățire se ruinea­ză. Cred nemerit deci a da u­­nele sfaturi. PARTEA LITERARĂ Si tu veux étre aim<5 d’uoe femme, 6 jeune ami, ne lui dis pas que tu la veus. Dilit is De muriți după vre-o fată, Crede-mă-ți, amicii mei, Nu îi spuneți nici o dată Dragostea întreagă, el. Nu i-o spuneți, mai cu seamă, In genunchi și lăcrămind, O iubită nu’i o mamă, Să vă poarte dor ori­când. Ea curând se plictisește De oftaturi de copil Și o fată nu iubește, Dintre voi, pe cel umil. Faceți-o să vă ’nțeleagă Că gândiți la ea, apoi Nu-i vorbiți de­cât în șagă ! Moare din ea după voi... Vis­-^aî’Iia IV- CSȘBWÎth­ --------- ... ■ [UNK] ■ [UNK] [UNK]—■ O cri ziarul german «Kreuzzeitung» află că conducătorii armatei en­gleze caută acum să arunce u­­nul asupra altuia vina desastre­­lor de până acum. Lord Wol­­seley, șeful suprem al armatei engleze, zice: «L’am conjurat încă din iulie pe ministrul de rezbel să trimită un corp de armată în Africa sudică. Dacă s’ar fi în­tâmplat aceasta, Anglia n’ar fi acum în situația aceasta atât de rușinoasă, ca să fim bătuți de Boem­ în colonii». Ministrul de resbel lord Laodsdowne răs­punde cu oare­care dreptate: «M’am bizuit pe asigurarea ta, că două corpuri de armată stau gata ca să fie îmbarcate în 2­4 de ore. La 8 Septembrie am cerut numai un corp de armată și ți-a trebuit 7 săptămâni ca să mobiliseze o jumătate de corp de armată. Chiar și pentru a­­ceasta a fost nevoie ca să se convoace rezervele». «N'am a­­vut bani ca să cumpăr catâri și alt material de rezboiu», răspunde Wolseley. «Nici eu, răspunde ministrul de rezbel; «cancelarul tesaurului (ministru de finanțe) avea un escedent atât de mare, în­cât nu a voit să dea nici un ban, pentru ca să nu-și piardă popularitatea». Un colaborator militar al nu­mitului ziar face următoarea cri­tică organizației armatei engleze: «Este lucru uimitor, aceasta trebue să conceadă orî­cine, cât de greu s’a mișcat în cazul a­­cesta mașina britanică de răz­boiu. Aceasta ne aduce aminte de vorbele unui ofițer german de stat-major, după o luptă a­parentă de la"Aldfilhos­f" «"Es­­celent material, dar fără nici o instrucție». Câte greșeli capitale nu s’au sevîrșit ! Cine poate în­țelege ușurința de minte, ca in­­tr’un feritor uriaș, ca coloniile din Africa sudică, să se țină o garnizoană numai de 3500 sol­dați și când primejdia era mare, să se întărească numai cu 4500 soldați ? Guvernul răspunde : «N’am voit să provocăm pe Bo­­erî prin pregătirile noastre mi­litare». Cine poate însă tăgădui că lordul Chamberlain n’a pro­vocat pe Boeri prin discursurile sale brutale ? Nu este deci lu­cru de mirare, că poporul Boe­rilor, sistematic agițat, a în­ce­­­put să nutrească speranța, ca să bată pe englezi, și apoi, ca odi­nioară, să închee pace în bune condițiuni !» O CUGETA­RE pe zi Mare adevăr este a zice că exs­tremele se lovesc , că nu e de ajuns ca să strigi: «foc !»—pen­tru ca din toate părțile să ți se aducă apă?... O stradă din orașul Mafeking — Vezi ilustrația — Corespondentul nostru parti­cular de la Paris, d. Bandi, ne­-a telegrafiat alaltă­ ori noapte, că orașul Mafeking, înconjurat de Boeri, ar fi fost luat de aceștia cu asalt. Orașul Mafeking se află situat, la granița Republicei Transvaal, în țara Besaanilor și este îm­preunat prin o linie ferată cu orașul Vryburg, despre care s’a vorbit în acest războiu de mai multe ori. Ilustrația noastră de pe pag. 1 reprezintă vederea unei strada din orașul Mafeking: «s-«r ------------"7* OrasiM științificii TELEOPTIA Edison bătut de un lucrător polonez Lucrătorul Jan Szezhanik (pronunță Șt­epanik) va arătă la anul, la Exposiția din Paris, o invenție uimitoare. Jan s-a născut la 12 iunie, 1872. El e fiul unui țesător să­rac, și a avut aceeași meserie până la versta de 18 ani. Azi, el șcade la Viena, și poate să se ocupe numai cu invenția lui, căci și-a vîndut brevetul pentru 1 milion de franci în Germania, și pentru 1 milion și jumătate în Anglia. E vorba numai de... teleoptia, s’ar putea spune de vederea lu­crurilor, a peisagiilor, la ori­ce depărtare, prin ajutorul firelor electrice. Ast­fel s’a împlinit unul din visurile cele mai fantastice ala lumii moderne . Edison, Tesla, și cei­l­alțî vrăjitori moderni, au fost lăsați cu totul în urmă de săracul proletar polonez. Acesta din urmă, ca cultură, știe doar să scrie, să citească și să socotească. Dar, din copilăria lui încă, a fost pasionat după optică și electricitate. Prin niște adevărate minuni de voință, e­­conomie și de surmenaj, el se iniția așa de bine în aceste două științe, câștigând în sudoarea frunței pâinea lui zilnică, în­cât a putut căpăta diploma de pro­fesor. In iarna anului 1894 făcu des­coperirea sa. El o propuse mi­nisterului de resboiui. ’I se spu­se să vie la Viena... spre a a­­sista la schimbarea guvernului. Două luni de zile, fără mijloace și fără cunoștințe, el bătu la toate ușile, fără să primească alt­ceva de­cât refuzuri și mai ales batjocuri și zeflemele. A fost chiar vorba să fie dus la balamuc ca nebun. Ar fi cu­noscut ast­fel calvarul tuturor inventatorilor. El fu retrimis la școala lui, când un om de afaceri, anume Ludwig Kleinberg, mirosind ceva nu totmai obicinuit, îi dădu mijloacele de a părăsi pro­ 9­ 94 Diavolul pe pământ Roman de Carolina Invernizio PARTEA A CINCEA Perdu!».— Calea rănirii.— Ch­inul nevinovaților VII Baronul a prezintat-o ca pe nevasta «a, și terenul trebue să fie o persoană foarte cunoscută. — Văzu L­ ai actul lor de că­sătorie? — Ori­cum nu e o altă fe­roce, care să fie mai frumoasă de­cât dinsa. Cuvintele astea și altele se a­­uzi­u din toate profile. Gilbert­, căci dinsa era, pă­rea a nu observa admirația ce stăruia. Ea se uita la femeile, la fetele can patinau și cari, după primul moment de curiosi­te, începu­seră să lunece pe ghiață In acel moment o voce copi­lărească făcu pe falsa baroneasă să se cutremure. — Dar e mama, e mama. Și Renzeto, smucindu-se din mâinile guvernantei sale și ale Dinei, se repezi spre Gilberta cu brațele întinse. — Mamă, mamă, tu ești, te ai întors ? Gilberta fu cuprinsă de spaimă. Dacă ar fi ridicat copilul în brațe și ar fi răspuns : — Da, eu ,nni mama ta. Totul s’ar fi dărâmat în jurul ei , ar fi fost perdută. Trebuia prin urmare, cu ori­ce preț, să se întărească ,contra e­­moțiunei. Se uită cu mirare la copil și într’o italienească stricată ames­tecal, cu cuvinte rusești, zise: — Nu înțeleg... drăguță... pe cine cauți... Renzeto o privi uimit și ochii i se umplură de lacrimi. Dina se apropiase și ea, cu Elsa și cu Marieta­. — Vino încoace, scumpul meu, zise Elsa ; te-ai înșelat; nu e mama ta. Copilul se apucă îndată de hainele guvernantei, însă fără să -și ia ochii de la Gilberta. — Scuză, d-nă, zise fiica lui Oscar cu o voce încântătoare care avea timbrul vocea tatălui său. Copilul a perdut pe mama sa, care semăna mult cu d-na și pentru asta și-a permis să -ți vorbească ast­fel. Gilberta era foarte galbenă, pentru că interzise privirea fer­mă și severă a Marietei. Acea privire îi făcea efectul unui fer roșu în inimă. Părea a ’i zice : — Nu, copilul nu se înșeală ; eu te recunosc bine: tu ești mama lui Renzeto, după cum ai fost și mama copilei încredințată mie și care din fericire a murit. Insă Gilberta ’și redobândi în­dată cumpătul. — Sărmanul mititel, zise dînsa cu același accent străin pe care ’l imita de minune, îmi pare rău că ți-am­ răscolit o amintire așa tristă, însă dacă semen cu săr­mana ta mamă, dă’mi o sărutare. — Nu, răspunse copilul cu un accent i­­­lat retragă »du se spre Elsa și Dina, căci tu spui o minciună pentru care Dumnezeu o să te pedepseacă, fiind­că tu ești mama mea. Insă eu nu vreau să te mai văd, n’o să mă mai rog pentru tine, pentru că ești rea, ne-am făcut să plângem, pe mine și pe tata. Ai fugit. Du-te, du-te... In zadar Dina căuta să­­ i facă să tacă, să’i liniștească ; copilul nu voia s’isculte. Gilberta fusese cuprinsă de o nespusă frică și, cu o voce în­ceată, înecată de emoțiune zise : — Sărmanul copil ! Îmi este milă de dînsul și nu vreau să’i tulbur mai mult cu prezența mea. Mu’ți asistaseră la acea scenă și, indus­ă după plecarea Gilbertei, se formă îndată un cerc în ju­rul Elsei și al Marietei. ’— Dar cu adevărat, întrebă o frumoasă domnișoară, că acea doamnă rusă seamănă cu mama acestui copil frumos ? — Foarte adevărat, răspunse Elsa, și chiar eu, în primul mo­ment, am luat-o drept dinsa. Insă observând’o d’aproape, am văzut că e mult mai grasă și are un alt accent de voce. Și ap­oi, din nenorocire, mama acestui mititel a murit și era i­­taliană, pe când aceasta e o streină. — E o baroneasă rusă, ziseră câțî­va inși. — Eu m­’aș prinde pe capul meu că e acea aventurieră, care se numia Celesta la Turin și care nu se arăta de­cât noaptea, zise un fiier elegant care avea monoclu la ochiul drept. — Celesta era blondă, esclamă un altul. — O fi avut o perucă, adăogă cel dintâi. Pe când vorbiau ast­fel, Gil­berta se urcase în trăsura ei ru­sească. Era foarte galbenă și tre­mura. Un moment îi venise în gând să ridice în brațe pe fiul său și să ’î strige în fața tuturor : — Da, eu sunt mama sa. Și apoi ? Pe lângă enormul scandal ce s’ar fi petrecut, ar fi dat și peste alte rele. N’ar fi re­câștigat cu aceasta dragostea băr­batului său și n’ar fi scăpat de pedeapsă. [tisă fratele copilului îi răsu­na­u la urechi. — Spui o minciună și Dum­­nezei­ o să te pedepsească. Dar nu începuse pedeapsa ei din ziua când bărbatul său pro­nunțase acea trasă, pe care nu putea s’o uite ? O sudoare rece îi curgea pe frunte. Ah! de ce o scăpase Ivan de la moarte, de ce făcuse să’șî recapete rațiunea ? Mai bine nebună sau moartă decât să se sbată în chinuri așa teribile, cari n’aveau să înceteze nici­odată. Nechibzuită ce fusese ! Spe­rase că, întorcându-se la Turiu și meditând resbunare contra Carmenei, avea să găsească o ușurare la torturele sale ; și când colo torturele, se, înăspriseră. N’avea să mai fie nimic d’noi înainte pentru fiul său. 1­1 Juan ce î­l-arî pentru că era mamă ne­demnă. Eî bine, avea să sfîșie și inima Gilberteî, luându’l fiica. Aceasta avea să fie ultima sa resbunare și apoi avea să moară. li veni atunci un gând in­fernal. De ce nu s’ar ucide cu acea copilă, prefacându-se că o crede fiica sa și a lui Oscar ? Avea să se descopere Dinei ca mamă a ei, avea să ’i po­vestească istoria trecutului ei, să­-î spună că ucisese pe Oscar din gelosie către Carmen,care i-l luase, către Carmen, rivala sa, care avea toate triumfurile. Aceste idei fură d’ajuns ,s’o fa­că a-șî redobândi stăpânirea asu­pra ființei sale. Când ajunse acasă, Ivan nu se întorsese încă. in acea dimineață dînsul se dusese la Martin Pravcbia. Dar, lucru ciudat, după ce se dusese la consulul rusesc, baro­nul părea a se fi schimbat. Nu mai făcu scene de gelozie, de violență. Eșea des de acasă, lăsân­d-o liberă și nu mai vorbea de duelul seu cu Martin. Cu toate astea, în unele mo­mente, Gilberta surprinsese așa expresie în privirea baronului, în­cât se înfiorase. In acea dimineață, înainte de a pleca, dinsul îi zisese: — Mă duc să provoc pe omul pe care’l urăști. — In­ sfârșit, răspunse Gilber­ta. Credeam că ai uitat de asta. Dînsul zîmbi într’un mod crud. — Eu nu uit nicî­odată nimic și-mi țin jurămintele. Spune, u­­răști cu adevărat pe omul acela? — O». — Nu cunoști alții la Turin ? — Nu. — Și îndată ce resbunarea va fi săvârșită, te vei întoace cu mi­ne în Rusia ? — Ți-am promis. — Imi juri pe viața ta că mă iubești numai pe mine singur? — Jur. — Bine, o să fii răsbunată. Și plecă, fără să mai adauge nici un cuvînt. Remănănd singură, Gilberta simți o mare ușurare. —. Da, da, du-te și mă răsbu­­nă, murmură dînsa. Aș fi nebu­nă apoi să mai merg cu tine , o să știi cum să me curăț de ti­ne, te-asigur. Și se îmbrăcă pentru a se du­ce la patinagiu­. Insă ce schimbată era fisiono­­mia ei la întoarcere. Kilda observă asta: — Ai dat peste ceva neplăcut, frumoasa mea? o întrebă dînsa în limba rusă. — Nu, răspunse dînsa, însă m’am plictisit, își schimbă îmbrăcămintea și așteptă cu o mare nerăbdare pe Ivan. Acum părea că ar fi fost, mai bine ca dînsul să nu se bată cu Martin. Prefera noua resburare ce’i venise în minte contra rivalei sale Carmen, adică să-l ia pe Di­na, făcend pe aceasta să creadă că-­ era fiică.­­ Și se temea că o să scape răs­­bunarea aceasta, dacă cea­l’altă isbutia. Ivan nu veni la masă. Gilberta era îngrijată. Nu mai putea să stea într’un loc, cuprin­să cum era de o nerăbdare ne­bună de a ști ce se petrecuse Pe la două ore, un factor poș­tal îi aduse un bilet de la rus. Ivan îi scria: «Am isbutit în planul meu

Next