Universul, aprilie 1937 (Anul 54, nr. 105-119)
1937-04-16 / nr. 105
I AjmA al 54-lea FONDATOR: LUIGI CAZZAVILLAN m EXEMPLARUL ■ .'**• Parna Tax» poștală plătită in numerar conform aprobării dir. Gf? T. t. T. Ro. fÎ3.58?/?Sâ CELE DIN URMA ŞTIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA, TELEGRAFICE Şl TELEFONICE REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU No. 23-25 No. 105 Vineri 16 Aprilie 1957 DIRECTOR: STELIAN POPESCU O iniţiativă necesară Un avocat din Capitală a dăruit suma de zece mii lei unui aşezământ filantropic, ca compensaţie a burselor ce i-a servit odinioară pentru studiile sale superioare. Iată un gest care ar trebui şi ar putea să fie imitat în proporţii mari. In adevăr, cine răsfoeşte dările de seamă periodice ale aşezămintelor de acest fel şi ale fondurilor destinate de autorităţi în acest scop, poate să constate că un foarte mare număr de intelectuali români îşi datoresc cultura superioară, în întregime sau în parte, sprijinului lor material. Pubricaţiunile Casei şcoalelor sunt foarte interesante din acest punct de vedere. Din fondurile lăsate de oameni cu un altruism cu atât mai lăudabil cu cât este mai rar, s’a alimentat multă vreme instrucţiunea, în ţară sau în străinătate, a unei părţi însemnate din personalităţile manifestate în toate direcţiunile culturale. Este sigur că multe ar fi lipsit intelectualităţii româneşti dacă n’ar fi fost sprijinite pe această cale. Din nefericire, vicisitudinile economice au redus din ce in ce mai mult aceste resurse, pe de o parte, şi au sporit necesităţile pe care ele le satisfăceau odinioară, pe de altă parte. Fondurile publice şi particulare pentru burse complete sau parţiale, destinate încurajării aptitudinilor alese în învăţământul superior, s’au micşorat, pe când greutăţile Întreţinerii şi învăţăturii, cu deosebire în străinătate, s’au mărit covârşitor. In aceste condiţiuni, retrocedarea voluntară a sumelor primite de beneficiarii de altă dată ar fi nu numai echitabilă şi oportună, dar ar contribui în mod vârtos la Îmbogăţirea patrimoniului culturii naţionale prin promovarea naturilor înzestrate cu însuşiri superioare şi totuşi împiedicate de lipsa mijloacelor să le pună în valoare, în interesul nu numai al lor, dar şi al ţării însăşi. Este destul să se treacă în revistă numele celor ajutaţi în acest fel, găsite în publicaţiunile despre care pomenim mai sus, spre a se constata că situaţiunea materială a celor mai mulţi le-ar îngădui gestul ce ne sugerează aceste rânduri. Ne aducem aminte că la aniversarea unei promoţii dela o şcoală comercială superioară din Moldova, s’a propus şi s’a admis ca toţi foştii săi bursieri să restituie sumele primite pe vremea studiilor. Nu ştim care a fost rezultatul acelei hotăriri. Dar ea ar putea să fie luată în multe părţi în asemenea ocaziuni. Stimularea dispoziţiunilor sufleteşti in acest sens , organizarea unei asemenea opere de interes general, nu aşteaptă de sigur decât intervenirea unor iniţiative luminate şi hotărîte, de felul acelora care au dat de multe ori şi în numeroase privinţe rezultate binecuvântate. Cine şi când va medita şi va activa in această direcţiune de înalt ordin cultural şi naţional ? Mutae de Sf. Gheorghe In legătură cu expirarea termenului contractelor de închiriere şi mutărilor de Sf. Gheorghe, ministerul de justiţie ne trimite următorul comunicat: Legea obligă pe chiriaşi, ale căror contract de locaţiune expiră la 23 Aprilie, să evacueze imobilele locuite. Pentru a înlătura acest efect legal al expirării contractelor, ar fi trebuit un text de lege special, ceea ce nu există. Guvernul nu poate prelungi șederea chiriașilor pe cale administrativă, căci ar fi un abuz. Guvernul nu poate nici prin decret acorda această prelungire, fiindcă textul ce-i acordă depline puteri limitează aplicarea decretelor la măsuri economice şi financiare şi la chestiuni de ordin general, neprevăzute In această redactare a textului nu se încadrează în nici un caz modificarea contractelor dintre părţi asupra unor puncte cari privesc interese patrimoniale private Prin urmare, chiriaşii ale căror contracte expiră la 23 Aprilie, vor trebui să execute obligaţiunea legală, spre a nu se expune la daune. mmmmmmmm ■1 ■■ —■ Italia opreşte voluntarilor .Roma, 13 (Bador). — Un consiliu de miniştri s-a ţinut azi dimineaţă, sub preşedinţia d-lui Mussolini Consiliul a aprobat decretul lege pentru punerea în vigoare a recentelor acorduri prin care se interzice transportul voluntarilor şi armelor şi muniţiilor, -d destinate Spaniei şi posesiunilor spaniole. “ A fost ‘deasemenea aprobat decretul lege prin care se acord transportul in Spania dă noui concesiuni de import de caseiiă destinată fabricării lânei artificiale. Consiliul a autorizat deschiderea unui credit de 18 milioane lire, destinat construirii unui nou aeroport la Genua Deasemeni au fost aprobate diferite alte credite pentru lucrări navale, pentru cabluri submarine şi pentru construcţia palatului noului minister al Africei italiene. Raportul dintre şi preţul Londra, 13 (Rador). — In şedinţa de astăzi a Camerei Comunelor, un deputat a întrebat dacă guvernul are de gând să ridice preţul lirei sterline în raport cu aurul. D. Neville Chamberlain, mi- nistrul de finanţe, a răspuns: ,JVu face parte în momentul de faţă din politica guvernului principiul de a se menţine preţul fix pentru aur în termeni de " liră sterlină". lira sterlină aurului f.i Y »»*' ' * / CENTRALA TELEFONICA A ZIARULUI: 3.30.10; SECRETARIATUL DE REDACTIE: 3.30.15 PIAȚĂ IN ORIENT de C. VLADESCU Politica externă a României 1 1 o................... Un răspuns ziarului german „Völkischer Beobachter“ de STELIAN POPESCU Am arătat in articolele mele asupra politicii externe, că nu urmăresc altceva decât dorinţa de a informa opinia publică asupra unei stări de fapt şi de a atrage atenţia oamenilor politici români asupra gravităţii momentului. Am spus acestor oameni politici că eu socotesc că în chestiunile de politică externă, strâns legate de securitatea noastră, trebuesc lăsate deoparte, nu numai preocupările de politică internă, animozităţile personale, ambiţiile şi mai ales simpatiile sau antipatiile dintre ei, dar că trebue să fie în acelaş timp absolut imparţiali în judecata lor şi faţă de una sau alta dintre ţările străine. Şi dacă am avut regretul să constat că acest punct de vedere al meu nu a fost înţeles de unii oameni politici de la noi, am găsit după aceea cu mirare aceeaşi greşită interpretare şi în ziarul d-lui Hitler, „Völkischer Beobachter", cu data de 1 Aprilie, într-un articol intitulat „Spaţiul Dunării şi echilibrul european“, articol scris, se spune, de corespondentul său din Bucureşti, deci de cineva care a avut de unde să se inspire greşit în susţinerea tezei sale. „Universul" a răspuns imediat ce a avut rezumatul telegrafic al articolului ziarului oficios german. Am arătat atunci că ziarele străine ar trebui să fie mai prudente în ce priveşte înserarea ştirilor corespondenţilor lor, mai ales atunci când e vorba să reproducă neadevăruri şi calomnii, întrebuinţate de unii, din lipsă de realitate, izvorîtă din pasiunile politicii interne, drept arme împotriva acelora cari, cu tot dinadinsul, înţeleg să stea deasupra luptelor de partid şi să-şi păstreze independenţa de judecată. Am astăzi înaintea mea textul integral al articolului din „Völkischer Beobachter“. Este regretabil că străinii cari trăesc printre noi nu vor să cunoască adevărul şi înţeleg să informeze greşit opinia publică din ţara lor. Lăsând deoparte insinuările şi calomniile, mă voi ocupa numai de acea parte a articolului din ziarul german, care pare să fie o examinare mai serioasă a celor scrise de mine asupra politicii noastre externe. Pentru Înlăturarea oricărui echivoc, ţin să precizez un fapt: Nu există sentimente preconcepute in ţara românească împotriva poporului şi statului german. N’au existat nici în acea epocă dinainte de războiul nostru — epocă de tristă memorie — când cu bani, veniţi mai ales dela Berlin, se cumpărau conştiinţele slabe, spre a se stăvili entuziasmul românesc pentru ideea naţională. N’au existat nici atunci când am intrat in războiul mondial pentru realizarea unităţii noastre naţionale şi când Germania era alături de duşmanii seculari ai neamului românesc şi n’au rămas nici după ce, cei mai mulţi dintre noi, reintorşi acasă, şi-au găsit averile distruse de ocupaţia germană. N’au existat şi nu există sentimente preconcepute fiindcă poporul român ştie să ierte, — însuşire regretabilă poate, dar reală— şi ştie să judece fără părtinire şi fără patimă şi drepturile şi datoriile şi interesele lui, dar şi pe ale adversarilor sau duşmanilor lui, consideraţi In situaţiunile in cari s’au găsit în acel moment. N’au existat şi nu există resentimente, fiindcă poporul român nu cunoaşte ura şi e gata să trăiască în pace cu toată lumea care-i dă pace, care-i respectă suveranitatea naţională pe tot cuprinsul ţării sale şi care-i întinde, cu sinceritate şi cu realitate, o mână de împăciuire şi de prietenie. Poporul român nu cere decât o singură condiţie: sinceritatea în vorbă şi în fapte şi respectul drepturilor lui. Toate guvernele noastre după război au făcut declaraţii categorice în ce priveşte bunele noastre intenţiuni faţă de Germania. Şi, fiindcă ziarul „Völkischer Beobachter“ vrea să vadă in d. Titulescu un inspirator al articolelor mele, — deşi pot declara categoric că el nu are nici un amestec în gândirea şi scrisul meu — şi un adversar neînduplecat al Germaniei, voi reaminti, nu numai succesul pe care fostul ministru de externe român l-a avut când a fost la Berlin, ca invitat al lui Stresemann, dar voi reaminti şi următorul fapt pe care, poate, puţini îl cunosc : D. Titulescu, în calitatea sa de ministru de externe şi în dorinţa de a asigura şi mai mult securitatea României în cadrul unei politici pacifiste şi de bune relaţii cu toate statele, a căutat la un moment dat să-i obţie şi sprijinul prieteniei Germaniei. După ce în mai multe ocazii, atât prin declaraţiile făcute în străinătate, cât şi prin discursurile rostite în parlamentul românesc, a arătat dorinţa României de a întreţine relaţii de prietenie cu Germania, d. I Titulescu a făcut un demers oficial în acest sens la Berlin. Bineînţeles, ministrul român a legat posibilitatea acestor relaţii de condiţia imperativă ca Germania să dea dovada bunelor ei intenţiuni faţă de România, prin garantarea integrităţii noastre teritoriale. Răspunsul primit a fost că „CHESTIUNEA NU ESTE OPORTUNA“. Şi astfel, lucrurile au rămas iarăşi, — dar nu din vina României,— pe linie moartă. Nici un om cuminte în ţara aceasta — afară de filosemiţii adversari pătimaşi şi părtinitori ai regimului de azi din Germania — nu are vreo idee preconcepută împotriva Germaniei şi suntem oricând gata, ţinând seama şi de interesele economice reciproce, să stabilim raporturi de prietenie între cele două ţări. Dar, condiţia pe care a pus-o d. Titulescu a fost şi rămâne condiţia ţării întregi : Germania trebue nu numai să declare dar să şi garanteze fruntariile noastre, deschis şi hotărît, aşa cum o fac toţi prietenii şi aliaţii noştri de astăzi, alături de ei și pentru triumful ideii de pace europeană. (Continuare in pag. 3-a) Zâmbesc arborii de prof. univ. I. SIMIONESCU Intr’una din dimineţile din urmă, ca să scurtez drumul, am trecut prin grădina Cişmigiului, plăcută oază de liniştire în forfota Capitalei. Gândul îmi era numai să o străbat Scenăriile ademenitoare m’au oprit însă locului mai îndelung. A fost o binefacere. Omul de azi trăeşte într’o necontenită vibrare Pe lângă grijile proprii, cum se scoală de dimineaţă întinde mâna spre ziarul, de care nu se lipseşte. Necazurilor proprii, restrânse, se adaugă ştirile necontenit alarmante din lumea întreagă. Fără voie sufletul se înegureză. Ici o nenorocire, dincolo o sălbăticie, omenirea întreagă îţi apare într’o svârco’lre de gheena! Doza otravei sufleteşti se măreşte Sensibilitatea, inerentă mecanismului fiziologic al trupului, provoacă adeseori sbucium dureros, lăuntric. Iţi dai seama că e de prisos, că nu poţi aduce nici o schimbare, dar fără voie simţi cum te cuprinde tremurul, cum se adaugă poverii proprii alte poveri care îndoaie trupul, face să se aplece capul de îngrijorări venite din lumea întreagă. Viaţa se macină mai repede; moartea apare mai de timpurie. Prea târziu prinzi desechilibrul pricinuit in propria-ţi fiinţă, prin sbuciumul izvorît din toate părţile. Rar când voinţa îţi dă puterea să rupi firele de păianjen nevăzute deodată, dar care ajung să paralizeze orice mişcare. Şi totuşi există pretutindeni un antidot al otrăvirii zilnice. E în natură. Din păcate, leacul nu-l folosim cei mai mulţi. Nu-l băgăm în seamă, tocmai fiind prea la îndemână, căci nu este eficace decât dacă îl ştii şi cauţi să-l foloseşti. Natura te chiamă cu fel de fel de mijloace ademenitoare. Rămâi însă surd la îmbiere şi păşeşti în mijlocul ei cu capul plecat, cu viforul ştirilor cetite ,cu gândul la nimicurile auzite. Trăim mereu într’o amarnică înşelăciune, fără să ne gândim la răul ce se încuiba în noi şi ne distramă pic cu pic. Puţin de ridici capul şi-ţi arunci privirea ’n jur, de cum ai intrat în restrânsul sanctuar al naturii chiar din grădina Cişmigiului, cu multă artă şi chibzuială întreţinută, nu se poate să nu te cuprindă liniştea locuitoare. Cum sufli scrumul de ţigară ce s’a împrăştiat pe masa de lucru, aşa se spulberă, să diluiază până la dispariţie ceea ce înnegura înainte şi sufletul, când ai pornit la drum. De jos din iarba înverzită iţi surâd ghioceii, vestindu-ţi primăvara prin clopoţeii lor delicaţi, aplecaţi spre pământ Viorelele svelte, aruncă stropi sinilii, lângă brânduşele cu florile de culoarea şofranului Când stai Înaintea lor, îţi apare veselia copilărească, fiinţe sglabii şi pline de farmecul vieţii înviate , cu neputinţă să rezişti bucuriei lor. Ţi-au inoculat leacul sufletesc. Contemplarea e socotită ca legată numai de firea poveştilor deşi în fiecare om există un dram de poezie, o strună ce vibrează accente, care deşteaptă frumosul. Contemplarea nu e lenevire; e somnul întremător ce urmează muncii de zi. E o necesitate vitală. Câteva clipe de reculegere in înţelegerea tainei sfinte fac mai mult decât pagini neînţelese bolborosite pe nerăsuflate. Dar privirea alunecă şi sus, în lungul ramurilor încă vreascuri moarte din vremea cât iarna le amorţise viaţa. Mugurii prind însă a plesni, înşiraţi pe crengile mlădioase par şiraguri de mărgele, unii cu bobiţe de smaragd în vârf, speranţa traiului de peste vară. Niciodată ca acum în primăvară nu-ţi apare mai in evidenţă natura arborelui, concretizarea strădaniei muncii, înfăţişarea impunătoare a fiinţei mute, care radiază în juru-i îmbinarea formelor estetice cu năzuinţe de viaţă plină, încă neîncărcaţi de noianul frunzelor, apare proectată pe ecranul încetat al cerului senin, diversitatea formei lor ca urmare a neînlăturatei lupte pentru lumină. Devii tovarăşul, dar şi elev, care ai de învăţat multe din ce-ţi lipsesc. Pretutindeni, sus între arbori, se desfăşoară seriozitatea muncii, a grijii şi mai ales a preţuirii vremii, pe care atât de mulţi dintre oameni nu o înţeleg. Cât de sarbădă este educaţia ce o dăm noi copiilor, pentru a le împlini lipsurile, păstrate la cei mai în vârstă, urmarea neglijenţei vechilor sisteme de predat cunoştinţele. Căutând să-mi adun material pentru volumaşul scos la Casa şcoalelor „Escursii in Cişmigiu“, pe vremea când această instituţie mai avea grije să tipărească folositoare cărţi pentru copii, un an întreg am cercetat săptămână cu săptămână aspectul schimbat al grădinii Cişmigiului, mic colţ din măreţele tablouri ale naturii. Ceea ce m’a impresionat mai mult, a fost constatarea că niciodată nu am văzut părinţi care să conducă pe copiii lor prin grădină, arătându-le măcar frumuseţea neîntrecută a florilor şi arta de a le îmbina. N’am văzut însă din păcate nici grupuri de elevi conduşi de educatorii lor, spre a-i iniţia nu în disecarea sarbădă a florii cu numărul viguros de petale, sepale, stamine şi celelalte miţili, nivili din ironica biciuire a pedagogiei vechi, de către Creangă, ci în deşteptarea măreţiei chiar in firul de mac, a înfrăţirii sufleteşti, a simţului de tovarăşi între fiinţe care pot aduce surâsul în necaz, descreţirea frunţii in clipele de durere adâncă, înaintea tufelor de Magnolia, în care încep, înaintea frunzelor, să pâlpâie flăcări variat colorate, transformându-le în candelabre rămuroase din faţa unui măreţ altar, câteva clipe de adăstare tăcută, imprimă în sufletul primitor de impresii al copilului, neştearsă amintire a tainei cu care natura ştie să susţină. (Continuare in pag. 2-a) 1 * „Om de dreapta“ de IOAN AL. BRATESCU DOINEST! Mă găseam sub impresia unui articol ce cetisem în „Curierul Israelit“, articol plin de elogii la adresa mea, în care d. Horia Carp, pe care n’am cinstea să-l cunosc, se întreba cu nedumerire cum se poate ca un om care a produs o operă literară plină de duioşie şi de compătimire pentru suferinţele altora, să colaboreze la un ziar în coloanele căruia să propovădueşte ura şi vrăjmăşia. îmi propuneam să răspund d-lui Horia Carp pentru a-l face să înţeleagă că nici ziarul „Universul“ şi nici eu, nu propovăduim ura. Că nu numai că m-aş simţi ruşinat şi vinovat dacă aş face-o, dar nici n’o pot face din pricina întregei mele firi. îmi propuneam să mă silesc să-l fac să înţeleagă că, numai cu condiţia de a-şi fi pierdut complect minţile, un om poate îndemna la ură şi la vrăjmăşie, după ce a scris afirmaţii ca aceasta: „Veniţi pe lume fără voia noastră, incapabili din pricina micşorimii noastre faţă cu imensitatea Universului, să pătrundem intenţiile puterii uriaşe care a creiat viaţa şi să găsim un sens existenţii,— singura atitudine şi folositoare şi înţeleaptă ce ar trebui să avem unii faţă de alţii, e compătimirea şi ajutorarea reciprocă. Şi totuşi, ne desbinăm, ne vrăjmăşim, ne chinuim reciproc, sporind prin voinţa noastră suferinţele legate de ticălosul nostru trup, supus durerii“, îmi propuneam să fac să înţeleagă pe d. Horia Carp că în făptura omului, cu timpul, din pricina convieţuirii cu oameni de acelaş neam cu el, s’a ivit, pe lângă instinctul său de conservare personală şi individuală, un instinct de conservare al colectivităţii căreia apar-SWMBMSBBBfflKBBBSSTÎT/iflMBÎHilSBiHBSHI ţine, instinct care îi porunceşte să-şi apere neamul şi că acest instinct e atât de puternic, încât raţiunea nu i se poate împotrivi, ci cel mult îi poate tempera îndemnurile, îmi propuneam să aduc aminte d-lui Horia Carp declaraţia mea că sunt gata să colaborez cu oricine la temperarea îndemnurilor naţionalismului, cu condiţia ca acel care îmi cere această colaborare să fie de perfectă bună credinţă, îmi propuneam să-i mai spun că acest instinct de conservare îmi strigă că cea mai înfiorătoare rătăcire în care poate fi îmbrâncită omenirea, cea mai mare primejdie care ameninţă nu numai neamul nostru, dar întreaga civilizaţie umană, este comunismul şi că, din pricina acestei nestrămutate credinţi, socotesc criminali pe cei cari, în loc să colaboreze la combaterea comunismului, îl susţin fie direct, fie tăcând. Umblam pe stradă, complect absorbit şi preocupat de căutarea formei celei mai convingătoare de dat scrisorii ce eram hotărît să adresez d-lui Horia Carp, când am întâlnit un grup de prieteni cari, opriţi în loc, ascultau ce le spunea un domnişor, despre care de mult mi-am făcut o părere, pe cât de defavorabilă pe atât de întemeiată şi de definitivă. Ce le povestise până atunci nu ştiu. Prietenii râdeau, —mul îl bătea pe umeri în semn de încântare şi de aprobare a celor ce le spusese. La apropierea mea, domnişorul zise cu un zâmbet, cu un accent de zeflemea şi cu vădită intenţie de jignire: A sosit omul de dreapta! Știu de mult că oamenii cari (Continuare in pag. 3-a) Limba noastra Cel cu o spoială de invăţăimă Omul de carte, totdeauna in urmărirea adevărului, îşi recunoaşte cu voe bună greşeala. Nu acesta e şi crezul d-lui T. D. Măruţă, profesor de română şi pocitor al limbii. Prins cu ocaua mică, încearcă să se strecoare ocolind adevărul. După ce mărturiseşte — jalnică mărturisire — că întrebuinţează „neologisme ca toată lumea", se sbate să-şi arunce păcatele in spinarea lui Caragiale : „D. Pisani, zice el, nu polemizează cu mine, ci cu Caragiale. Neologismele care au prilejuit concluzia mea sunt ale lui Caragiale... Mai întâiu, nu ar fi putut nega neologismele din Caragiale...“ N’a fost şi nici nu e vorba de neologismele lui Caragiale. Ce cred eu de ele, am spus-o limpede: limba lui Caragiale nu poate fi luată totdeauna ca pildă de urmat, tocmai din pricina neologismelor. E vorba de îndrumările greşite pe care le dă d. Măruţă şi de scrisul său atât de barbar. Mărturisirea că întrebuinţează „neologisme ca toată lumea" e o mare vină ,ce şi-o face singur. Nu e îngăduit unui profesor de română să-şi bată joc de limbă „ca toată lumea" şi mai mult decât toată lumea, schimonosind graiul cu: detaliat, qualité maîtresse, „causeur” inimitabil, pendant al realităţii, esenţialmente, inevitabil,înlocuibil, neînlocuibil, nelocuibil, tranşantă, rectilinie, trenante, masate şi multe alte barbarisme tot de felul acesta, întrebuinţate de d. Măruţă, nu de Caragiale. Şi e vorba de nemaipomenitele îndrumări ale d-lui Măruţă : „Neologismele lui Caragiale, chiar dacă ar fi ÎNLOCUIRILE, ele sunt necesare, din punct de vedere artistic (pag. CID... Cei care introduc şi popularizează aceste cuvinte (neologismele) sunt mai ales scriitorii, marii scriitori. Acest adevăr trebue spus lămurit... Interdependenţa dintre popoare devine tot mai simţită în epoca modernă (!) în toate domeniile, deci şi în cel cultural şi literar. Lucruri noui şi raporturi noui intre idei, rafinarea şi diferenţiarea sentimentelor, cer nouă cuvinte ca să le exprime — de aci legitimarea neologismelor”. (pag. C.IX). Nu. Poporul românesc nu aşteaptă de la interdependenţa dintre popoare „rafinarea şi diferenţiarea sentimentelor“ sale. D. Măruţă nu cunoaşte istoria, nici sufletul poporului românesc. „Suntem înainte de toate, spune d. prof. Iorga, un popor de o aristocraţie de simţi- ,re, care face şi din cel din urmă ţăran inteligent — şi e aşa de greu să se găseasă unul care să nu fie astfel — un nobil şi un cavaler, în care se păstrează, peste tristele vicisitudini ale timpului, virtuţile cele mari ale unor străvechi rase şi disciplina superioară a celui mai stăpânit şi mai măsurat în solemnitatea sa imperială dintre toate popoarele: poporul roman”. Iar poporul românesc, inteligent, nobil, cavaler, cu simţirea aristocratică, păstrător al înaltelor virtuţi romane, poporul acesta cu sufletul lui in care străluceşte întreaga civilizaţie mediteraniană, să aştepte „rafinarea şi diferenţiarea“ simţimintelor sale de la alte popoare, dintre cari unele trăiau, acum două mii de ani, prin păduri? Cum e cu putinţă ca un profesor român să creadă şi să scrie asemenea bazaconii ? Adevărat să fie că „mai ales scriitorii, marii scriitori introduc şi popularizează neologismele” ? Limba e stupul la care lucrează poporul. Nicăeri ca la limbă nu e atât de hotărîtor votul obştesc. „...Nici un om, oricât de învăţat şi de genial ar fi, nu poate avea atâta talent şi atâta putere de creaţie... de pricepere a armoniei între sine a diferitelor părţi ale limbei, cât le-a primit din strămoşi şi le-a desvoltat mai departe o naţiune întreagă... Limba, cu regulele ei, neputând fi creată de nimeni, ci creăndu-se ea însăşi, prin naţiunea întreagă, cine se încearcă să dea el, de la sine, limbei regale şi forme pe care nu le scoate din viaţa reală a limbei... greşeşte, crezându-se mai înţelept decât naţiunea întreagă..." Aşa scrie d- N. Cartojan, profesor de română la Seminarul pedagogic din Bucureşti. Dar cartea I. L. Caragiale, „ediţie comentată de M. Paulian şi T. D. Măruţă“, in care se spune că „scriitorii, marii scriitori” popularizează neologismele, a apărut sub îngrijirea aceluiaş domn N. Cartojan, cel cu „nici un om, oricât de învăţat şi de genial ar fi, nu poate schimba nici limba, nici regulile ei”. E dureroasă lipsa de credinţă pentru graiul românesc a celor din aşa zisa „pătura cultă”. Cei mai mulţi, cu o spoială de învăţătură, se socotesc nobili dacă o dau pe franţuzeşte şi nu bagă de seamă că stau cu mâna întinsă, ca la pomană, îşi închipue că sunt învăţaţi şi tocmai vorbirea lor, gătită ca o brezaie, le dă de gol neştiinţa, învăţaţi, nevoe mare, nu ştiu nici atâta că „nu suntem stăpânii limbii, ci umilii ei slujitori”. (N. Iorga). Această lipsă de credinţă, împletită cu neştiinţa unora, cu zăpăceala altora şi cu vinovata nepăsare a tuturora, ne-a dus la graiul scală unbăiat, la groasnicul jargon franco-român, în care se vorbeşte şi se scrie astăzi, în care vorbesc şi scriu chiar atâţia profesori de română. T. PISANI * 1