Vatra, 1986 (Anul 16, nr. 1-12)

1986-01-01 / nr. 1

DIRECTORI FONDATORI: I. SLAVICI, I. L.CARAGIALE, G.COSBUC (1894) * ■ S­int, in istoria popoarelor, coincidențe care, Cu tre­cerea timpului, in proba de foc a faptelor capătă o valoare de simbol. Cu totul accidentale, ca eve­nimente în sine, aceste coincidenţe devin, cu timpul, prin efectele lor, ecouri ale unei necesităţi istorice ce satis­face, adeseori, încordate aşteptări şi speranţe. Din simple contingenţe, în timpul istoric al unui popor, ele se con­stituie, retrospectiv, drept promisiuni care odată împli­nite fixează evenimentul pentru eternitate în memoria colectivă a unui neam, înscriindu-l cu majuscule în „car­tea de căpătîi“ a poporului, ca pe o aşteptare ce vine din veacuri şi care s-a rostit prin tăria de diamant a operei monumentale în care-şi durează, peste timp şi vreme, gloria şi măreţia înfăptuirii. O asemenea inter­­secţie-coincidenţă aparţine primului pătrar al veacului nostru, finalizare­a unui mileniu de cultură şi civilizaţie umană. Pentru că, în prima lună a anului în care nea­mul românesc, după veacuri de trudă, suferinţă şi luptă, îşi realiza marele său destin istoric REINTREGINDU-SE, prin voinţa întregii suflări româneşti, in hotarele în care cu milenii în urmă, strămoşii săi geto-daci zămisleau OMAGIU aici, în spaţiul etnogenezei şi statorniciei noastre, o civilizaţie cu nimic mai prejos decit cele contemporane lor, se năştea, într-un sat de străveche românitate cel ce avea să joace un rol imens în istoria acestui secol. Vocaţia pardeumatică a vitejiei, dreptăţii şi ome­niei, chemarea din ancestrale adîncuri a statorniciei, voin­ţa de a nu cocheta niciodată şi în nici o împrejurare cu „fatalitatea“ crudă, instinctul dragostei de viaţă şi nevoia rostirii chemării spre zidire, a înălţării şi cuceririi „ce­tăţii demnităţii“ prin singura armă omenească, aceea a muncii paşnice întru afirmarea potenţialului de creaţie şi a raţiunii, conştiinţa originii sale, a continuităţii şi permanenţei, sentimentul previziunii şi credinţei că ziua dreptăţii şi marea clipă a adevărului care să reaşeze lucrurile în matca lor firească, nu vor întîrzia să vină, toate acestea au dus, în acel unic 1 Decembrie 1918 la MAREA UNIRE A NEAMULUI ROMÂNESC. La o unire ce însemna reîntoarcerea întru începuturile zămislite de poporul dîrz, omenos şi viteaz al lui Burebista, dar şi o renaştere naţională, care niciodată nu va mai sta sub semnul fatalităţii, o renaştere pentru eternitate a unui neam ce se rosteşte pentru sine şi umanitate prin tot ceea ce are mai preţios. In acel an, finalizator de aspi­raţii drepte, fireşti şi necesare, care au stors, de-a lungul veacurilor, cumplite şi nemeritate jertfe, dar deschiză­tor al unui nou EON ROMÂNESC, din „plămada din care s-au plămădit atîtea genii româneşti“, „suflet din sufletul neamului său“ se naşte marele conducător al poporului nostru, cel care în a doua jumătate a veacului, va avea un cuvint greu de spus în învolburatele şi fra­gilele condiţii ale civilizaţiei umane, cel de care s-au legat speranţele confirmate, nu numai ale poporului său, dar şi ale omenirii. Florin CIOT­EA

Next