Vatra, 1994 (Anul 24, nr. 1-12)

1994-01-01 / nr. 1

N­­­ A --iu' . Probabil că nu sunt primul care să fi remarcat aerul războinic al comentariilor critice semnate de Mircea Za­­ciu. Titlurile cărţilor sunt ele însele elocvente şi, mai mult, alura lor provocatoare se accentuează în timp. Dacă, după monografia închinată lui Agârbiceanu, primul vo­lum se chema încă neutru Glosse, cel de-al doilea se in­­titullează deja polemic (la adresa istoriei literare tradi­ţionale) Colaje, pentru ca, în continuare, să avem Or­dinea şi aventura in 1973, Bivuac în 1974, Lancea lui Ahile în 1980 şi Viaticum în 1983. Intre acestea, Lecturi şi zile (1975), precum şi Alte lecturi şi alte zile (1978) par să întreţină, la rîndul lor, o atmosferă de „campa­nie“. Titlul altui volum — Cu cărţile pe masă (1981) — samă ca o somaţie. Şi, intr-adevăr, dincolo de titulatura sau terminologia marţială, ceea ce contează pentru au­torul nostru este stabilirea exactă a ţintei şi a strategiei de atac. Deşi majoritatea contribuţiilor sale se înscriu ■n domeniul istoriei literare, accentul polemic nu lipseşte din cuprinsul lor. Trecutul este, de altfel, văzut de Mircea Baciu ca „o enclavă în prezent“. O carte evocatoare şi confesivă precum Teritorii este, la rîndul ei, polemică, de două ori polemică, faţă de suficienţa Occidentului şi, prin ricoşeu, faţă de insuficienţele autohtone. Pentru Mircea Zaciu, cum afirmă el însuţi, citîn­­■tri pe Vianu, ..a. scrie cu o anumită independenţă la revistă e un fel ofensiv de a te comporta". Deşi pre­mia intr-atât implicitul polemicii, autorul n-a ezitat să se angajeze în polemici deschise, directe și încă îm­­otriva unor scriitori oficiali ca Mihai Beniuc si Eugen albu, ultimul — acuza.­., cu argumente zdrobitoare, de plagiat în Incognito. Sadoveanu nu este nici el cruţat, cu viaţa lui „revoltător de mediocră ,satisfăcută, îndes­tulată de succese şi recunoaşteri oficiale succesive“. Mus­trarea postumă — nerostită — pluteşte în aerul tensio­nat al acestei interogaţii retorice: „Mă întreb câteodată dacă acest spirit calm, drapat­in purpură academică, a cunoscut în anii lui de somptuos crepuscul de la Mă­năstirea Neamţ, unde se retrăsese ca într-o ctitorie a sa, povestirile lui Voiculescu şi drama de sfinţenie şi sărăcie a confratelui său dintr-o margine de Bucureşti?“ De ce adoptă Mircea Zaciu o ţinută de campanie, de ce simte el nevoia să se înarmeze în faţa operei, de ce întreţine cu ea — cel puţin aparent — raporturi de forţă? S-ar putea să găsim o explicaţie în însăşi im­presia de exterioritate pe care i-o lasă actual critic, în sentimentul său că este exclus din creaţie. El se con­sideră condamnat să rămână mereu „dincoace de ziduri“, privind din afară opera ca pe o cetate ce trebuie ase­diată. Ce poate fi asta? Modestie excesivă sau retorică autoflagelatoare, absolutizare a literaturii din partea cuiva care a renunţat să o practice în formele ei consacrate? Mod de a evita confuzia mijloacelor, de a se apăra de prezumţia literaturizării? Cert este că, în ciuda agresi­vităţii ei declarative, critica lui Mircea Zaciu nu e deloc exterioară literaturii: ea nu asediază, de fapt, opera decît spre a o pune mai bine în valoare, ca orice exegeză autentică. Cortul criticului, „bivuacul“ său nu e în afara zidurilor „cetăţii“, ci chiar în centru, acolo unde pul­sează viaţa ei. Rareori o critică mai artistă decît aceea a lui Zaciu. Nu cred că trebuie să ne lăsăm impresionaţi de tonul uneori casant, de nu puţinele obiecţii de ordin moral, de accentele polemice — „violenţă a timizilor“ —, nici de absenţa metaforelor. Comentariul său nu e unul poe­tic şi nici­ nu se aplică preponderent poeziei, deşi in­flexiunea lirică este prezentă, ca şi tonul patetic. Ştiind cât de repede se veştejesc asemenea pasaje, faptul că destule pot fi citate şi astăzi ne forţează admiraţia. Cri­ticul are forţa de a trasa mari pînze etnografice, de a evoca pe „Marii Bătrâni“ ai culturii noastre şi gesticula­ţia lor solemn­ă testamentară. Tot ce scrie el în Te­ritorii şi aiurea despre Transilvania se ţine minte şi se reciteşte cu emoţie. Viziunea lui Mircea Zaciu asupra literaturii este a unui prozator cu observaţia neconcesivă­­şi acută, cu o atenţie la ridicol susceptibilă de a fi luată drept rău­tate, dacă n-ar fi urmată de o judecată etică, repara­toare. Dar şi în momentele de rechizitoriu moral inter­vine o compensaţie de natură estetică: nu o dată faldurii frazei par că absorb şi atenueaza gravitatea reproşului. Mircea MARTIN (Continuare în pag. 5) 5CVT-Q

Next