Vatra, 1994 (Anul 24, nr. 1-12)
1994-01-01 / nr. 1
2 Ana Blandiana Timp, durată, eternitate Scandată în maniera lui Giuseppe Ungaretti, Carantină rezumă în câteva scurte versuri sensul unic şi ireversibil al existenţei umane: „Sânt/asemenea/nisipului clepsidrei/care /poate fi timpnumai/în cădere. . In fondul ei, această poezie marchează o necesară luare de conştiinţă, care trebuie să se producă în fiecare din noi: tocmai pentru că vom muri şi că suntem conştienţi de asta, umanitatea din noi parvine la expresie. Timpul nu există decât graţie lentei noastre „căderi", ce dă valoare vieţii noastre. Fără păcatul nostru originar al mortalităţii, Universul ar fi doar o clepsidră goală? o secundă-eternitate în absenţa omului? Poezia identităţii şi a spaţiului moral In Legături, Ana Blandiana trăieşte o adevărată exasperare narcisică: „Totul este eu însămi./Daţi-mi o frunză care să nu-mi semene,/Ajutaţi-mă să găsesc un animal/Care să nu geamă cu glasul meu./Pe unde calc pământul se despică/Şi morţii care poartă chipul meu/Ii văd îmbrăţişaţi şi procreând alţi morţi./De ce atâtea legături cu lumea,/ Părinţi atâţia şi urmaşi siliţi/Şi toată-această nebuneascăasemănare?/ Mă hăituieşte universul cu mii de feţe ale mele/Şi nu pot să mă apăr decât lovind în mine". întâlnim aici un caz de expansiune a identităţii (a unei identităţi globalizante) ce ne aminteşte de V. Hugo pentru care, după Georges Poulet, nu există relaţii externe: „Nu există decât relaţii de la tot la Eu şi de la Eu la tot. (. . .) Orice conştiinţă de a fi este pentru el o conştiinţă de a fi în comun cu ceva sau chiar cu orice lucru. El nu se situează aparte. Nu-şi aparţine. El aparţine unei existenţe care este existenţa cosmică" (Etudes sur le temps humain, vol. II, p. 208 -210). La Ana Blandiana, nu-i vorba de o radioasă expansiune a eului. Se întâmplă ceva mult mai dramatic: lumea este redusă la o imagine continuu reprodusă care, deşi e cea a Eului, suscită dezgust. Ţine de coşmar să-ţi vezi chipul pe animale, pe frunze, să-ţi recunoşti vocea în gemetele animalelor cu atât mai mult când coşmarul se întinde în regatul subpământean: „Pe unde calc pământul se despică/ Şi morţii care poartă chipul meu/ii văd îmbrăţişaţi şi procreânc alţi morţi". Concluzia la aceste legături şi această „ nebuneascăasemănare" vine logică şi paralizantă: într-un univers de oglinzi în cioburi ce reiau la infinit Eu-I, orice acţiune ar putea echivala cu altceva decât cu o agresiune contra sa însuşi? In special de la a doua culegere, intitulată Călcâiul vulnerabil (1966), spaţiul poeziei Anei Blandiana este, aproape în exclusivitate, cel al interogaţiilor morale. Ea celebrează visul nevinovăţiei durabile (făcut sensibil prin imaginea enigmatică a „munţilor candorii“); ea se dezolează de eşecul caracterelor cândva integre, maculate de interes. .. Salvarea morală, ea o găseşte acolo unde mitul elin situa eşecul şi moartea, în călcâiul vulnerabil al lui Achile! Acest punct sensibil (pus în valoare şi de Ileana Mălăncioiu-în umărul străpuns al lui Siegfried) pare a însemna pentru Blandiana permanenţa soteriologică a nevinovăţiei. Dacă putem încă fi răniţi în singurul loc neprotejat de cuirasa renunţărilor noastre şi a dezertărilor morale, înseamnă că sântem încă vii. Astfel, crede poeta: „De călcâiul lui Achile. Atârnă încă soarta universului întreg.“ In Elegie de dimineaţă, poeta prefigurează apropiatul şi inevitabilul triumf al purităţii: „La început făgăduisem să tac, dar apoi, dimineaţa,/V-am văzut apărând cu cenuşă în porţi,/Semănând cum se seamănă grâul, cenuşa,/ Şi n-am mai putut, şi-am strigat: Ce faceţi? Ce faceţi!/ Pentru voi am nins toată noaptea deasupra oraşului,/ Pentru voi am albit toată noaptea, o, dacă/Aţi pricepe ce greu e să ningi?/Aseară de cum v-aţi culcat am ieşit în văzduh./ Era întuneric acolo şi frig./Trebuia/ Să zbor până-n punctul unic în care/Vidul roteşte în jurul lui sorii şi-i stinge/Şi eu trebuia să mai pâlpâi o clipă în unghiul acela/Ca să măntorc ningând printre voi./Orice fulg l-am gândit, cântărit încercat/Modelat, lustruit cu privirea,/Şi acum cad de somn şi de oboseală am febră./Vă privesc semănând praful focului mort/Peste alba mea operă şi zâmbind vă destăinui/ Or să vină ninsori mult mai mari după mine/Şi tot albul din lume va ninge pe voi,/încercaţi să pricepeţi legea lui de pe-acuma,/ Or să vină uriaşe ninsori după noi,/Şi nu veţi avea destulă cenuşă,/Şi copiii de mici învăţa-vor să ningă,/Şi-o să acopere albul slaba voastră tăgadă,/Şi intra-va pământul în rotirea de stele/Ca un astru arzând de zăpadă". Acest discurs moral, poetic şi pasionat, cuprinde câteva sugestii demne de atenţie, cum ar fi cenuşa, praful focului mort", care reprezintă, după cum se vede, resturile unei false înţelepciuni a compromisurilor existenţiale. Dar albul purităţii este specific omului, chiar dacă creatorul trebuie să zboare pentru a-l afla: „(...) până-n punctul unic în care/Vidul roteşte în jurul lui sorii şi-i stinge" s-a vestit că, nu peste multă vreme, mari ninsori vor birui cenuşa. .. Comentând, în La Terre et Ies reveries du repos o frază a lui Anaxagora-„zăpada compusă din apă este neagră, în ciuda ochilor noştri“-G. Bachelard surprinde voinţa imaginaţiei materiale de-a învinge negreala: „Intradevăr, ce merit ar avea zăpada să fie albă dacă materia ei n-ar fi neagră? dacă ea n-ar veni, din adâncul fiinţei ei obscure, să cristalizeze în alb? Voinţa de a fi albă nu este darul unei culori gata făcute şi care trebuie doar menţinută. Imaginaţia materială, care are mereu o tonalitate demiurgică, vrea să creeze orice materie albă plecând de la o materie obscură, ea vrea să învingă întreaga istorie a negrului" (op. cit., p. 26). Din acest punct de vedere, în Elegie de dimineaţă, Ana Blandiana celebrează o imensă coborâre purificatoare de tip mesianic. In Umilinţă, autoarea resimte ca pe o gravă culpabilitate starea ei (care e a noastră a tuturor de slăbiciune absolută, ce-i interzice să aibă impact asupra lumii şi să intervină în curgerea cosmică a vieţii: „Nu pot împiedica ziua să aibă douăzeci şi patru de ore./Pot doar spune:/ Iartă-mă pentru durata zilei;/Nu pot împiedica zborul fluturilor din viermi,/Pot doar să te rog să mă ierţi pentru viermi, pentru fluturi;/lartă-mă că florile se fac fructe, şi fructele sâmburi,/Şi sâmburii pomi,/lartă-mă că izvoarele se fac fluvii,/Şi fluviile mări, şi mările oceane;/lartă-mă că iubirile se fac nou-născuţi,/Şi nou-născuţii singurătăţi, şi singurătăţile iubiri. . ./Nimic, nimic nu pot să împiedic, Toate-şi urmează destinul şi nu mă întreabă,/Nici ultimul fir de nisip, nici sângele meu,/ Eu pot doar spune-/ Iartă-mă”. O altă poezie, foarte comentată, Hotarul, abordează o problemă centrală a gândirii morale: existenţa binelui şi a răului şi limita între cele două concepte. „Caut începutul răului/Cum căutam în copilărie marginile ploii./Alergam din toate puterile să găsesc/Locul în care Să mă aşez pe pământ să contemplu/De-o parte ploaia, de-o parte neploaia./Dar întotdeauna ploaia-nceta Înainte/De a-i descoperi hotarele/Şi reîncepea înainte/De-a şti până unde-i seninul./Degeaba am crescut./Din toate puterile/Alerg şi-acum să găsesc locul unde/Să mă aşez pe pământ să contemplu/ Linia care desparte răul de bine./Dar întotdeauna răul încetează-nainte/De a-i descoperi hotarul/Şi reîncepe-nainte De-a şti până unde e binele./Eu caut începutul răului/Pe acest pământ/Innorat şi-nsorit/Rând pe rând". Blandiana compară această limită obsedantă cu încercările sale din prima copilărie de a descoperi, fugind cât putea de repede, „marginile ploii“; adultă, ea caută „linia care desparte răul de bine"ca să descopere că trăim de o planetă „înnorată şi însorită/rând pe rând". C.G. Jung ajunsese la aceeaşi concluzie: „Tristul adevăr este că viaţa reală a omului este făcută dintr-un ansamblu inexorabil de contrarii, ziua şi noaptea, naşterea şi moartea, fericirea şi suferinţa, binele şi răul. (...) Viaţa este un câmp de bătălie. Aşa a fost şi aşa va rămâne pentru totdeauna. Dacă n-ar fi aşa, viaţa s-ar întrerupe" (C.G. Jung şi colaboratorii- L' Homme et ses symboles, ed. R. Laffont, 1964, p. 85 și 87). Ilie CONSTANTIN DEBUT Marius-Cristian Drăjan ★★ ★ Aud groaznicele bubuituri inima mea latră ca o javră simandicoasă inima mea latră ca un poem când la geamuri idealismul a înflorit ca o delăsare a mașinilor Inima mea latră ca un poem inima mea latră ca un diamant nebun la vămile colindului Magii adorm în privirile înfierate ca o piatră veştedă e somnul lor, ca zâmbetul zeului de zăpadă Culorile vorbesc cu sinele răsfirat al zeului de zăpadă Şi mai cade şi jalea-n clepsidră ca un cântec uimit în vederile terne ca un foşnet mătăsos dintr-o gleznă tăiată iar în racla zborului moştenită precum peretele obositor inima mea irumpe ca un poem Dragoste Marele sărut de piatră Marele sărut de piatră o, dansul ca o orgie înfăşată în aripi când vocea profetizează cunoaşterea sufletului o, Spiritus Sanctus sufletul este blana de leu pe care călcăm pe care se va-ntinde oaspete tainic tocmai izvodit de fotonii ucişi în amurgi, Spiritus Sanctus vieţile acelea netrăite din dreptăciunea luminii şi Marele pumn de ţărână în zbor crucificat peste oasele neştiutoare peste tigvele fumegând prinosul oblăduirii de zei peste viermii contopiţi sub privirea îngăduitoare a Marelui sărut pe pielea viermilor multicolori căzând pe dalele iubite deşert Spiritus Sanctus. Marele sărut de piatră este bolta bisericii de durere unde în ochi exaltaţi curge lumina ca un fluviu imens în deşertul războiului în cârdăşia mioarei apocaliptice care ne-a atins genele cu răcoarea de plânset a mieilor ei pierduţi pe pajiştile evanghelice Creuzet Din Unu a mocnit un Alt luminos la umbra înţelesului iată cum cresc rotunjimile văzduhului ★ ★ ★ Să vezi cum un soare striat de crucificaţii nu mai face să se vânture idei şi cum arginţii căzuţi pe sufletele străvezii ruginesc Lucian Raicu însemnări Despre deprinderile de lectură cristalizate în epoca în care numai literatura îşi putea îngădui unele libertăţi, ar fi încă destule de spus, ca şi despre - şi în strânsă legătură cu ele - criteriile de selecţie şi de evaluare a cărţilor în aceeaşi deloc abisal de îndepărtată epocă.. . Printre deprinderile bune, niciodată de prisos, indiferent de context - cea de a lua literatura foarte în serios şi a o considera o îndeletnicire gravă, responsabilă, o instituţie demnă de tot respectul, capabilă să-şi asume nu doar misiunea ei specifică estetică în sensul larg al cuvântului, dar şi multe alte misiuni, de primă însemnătate în condiţiile vidului de „autoritate“. Printre deprinderile de lectură - să le zicem „rele" - pânda continuă, vânătoarea de trimiteri spre actualitatea strictă, atenţia excesivă şi până la urmă restrictivă şi acaparatoare şi „eliminatorie" aş spune faţă de micile adevăruri curente, cu satisfacţia „para-literară“, că ele sunt în fine rostite cu glas tare sau relativ tare. .. Se ajungea, se ajunge. . . astfel la o limitare, la o greşită lectură, care - aşteptând prea multe de la literatură şi hipertrofiindu-i artificial obiectul şi menirea - în realitate o depreciază, o coboară în imediatulne-mediat şi ne-meditat deopotrivă...) unor contexte fără mare semnificaţie -, o coboară de pe un „soclu" - atât de necesarul ei „soclu", cel care-i conferă înălţime, demnitate, o „autoritate" adevărată deşi mai puţin vizibilă în aparenţă. Secreta autoritate-secretă dar durabilă - a marei literaturi, de ieri, de azi, de totdeauna. . . Cartea bună se scrie dintr-un imbold lăuntric care depăşeşte cerinţele - oricât de imperioase-ale unui context social-istoric, de care fireşte ar fi neloial şi imoral să nu ţină seama şi care îi serveşte în felul unei garanţii de legitimitate, al unei probe de autenticitate - una care trebuie neapărat „trecută". Consumarea cu bine a acestei „probe" este condiţia elementară - nu şi suficientă a „valorii". Cartea bună presupune prezenţa acelei „teme a scriitorului" de care vorbea Marin Preda în Viaţa ca o prada - a unei obsesii intime, depăşind conjunctura fără să o ignore. Nu pentru a „descrie", a „reda" - într-un spirit al adevărului - nişte împrejurări social-istorice ocultate de interesele oficiale, se aşează scriitorul la masa de lucru (oricum nu pentru asta în primul şi în primul rând. ..), ci pentru a da coerenţă şi verosimilitate unui proiect lăuntric de nestăpânit, unei misterios ivite „teme" personale - „tema scriitorului“ - abia ea sau numai ea dotată cu virtualităţi „creatoare", în măsură să asigure (dacă izbuteşte să răscolească straturi destul de adânci ale sensibilităţii şi ale conştiinţei auctoriale) validitatea operei - „valoarea" ei. Rele deprinderi de lectură îl îndeamnă pe cititor, pe criticul literar nu o dată - să facă abstracţie de „tema scriitorului" - să nici nu se întrebe dacă există aşa ceva în cartea cu pricina... In cu toţii alţi termeni - dar înţelesul este acelaşi - tot despre „tema scriitorului" şi despre iritarea pe care i-o provoacă ignorarea ei (în favoarea unor aspecte conjuncturale, secundare) - mi s-a părut că vorbeşte şi Milan Kundera într-un recent eseu menit să „dubleze" - şi să explice ultima sa carte apărută la Gallimard sub titlul Les Testaments Trahis. Citez: „O primă prejudecată este de ordin estetic şi pune în cauză arta şi adevărata finalitate a romanului. Unii ar voi să caute în roman în primul rând o mărturie asupra unei ţări, a unei societăţi anume. Un exemplu: romanul Viaţa este în altă parte expune povestea unui tânăr poet în epoca stalinismului celui mai exacerbat. Să nu se pretindă doar pornind de aici că gândul meu a fost să fac ca să fie descoperit stalinismul - o astfel de descoperire, în 1969, când eu mi-am terminat romanul, ar fi sunat de-a dreptul ca un truism. Tema cărţii este în realitate una de ordin existenţial - tema lirismului - felul cum un anume lirism revoluţionar al Teroarei comuniste aruncă o lumină neaşteptată asupra unei înclinaţii eterne, spre lirism, a naturii umane". Noi cei din Est înţelegem mai bine ce vrea să spună şi de ce este iritat de o astfel de perspectivă banal „sociologică" şi simplist „politică" asupra romanului său, - Milan Kundera... Ceea ce ar vrea el să pună în prioritate la lectura corectă a romanului său este exact ce numea Marin Preda al nostru, „tema scriitorului". lată de ce şi-a scris cartea, ca să dea consistenţă acestei teme „existenţiale" - oricum nu în primul rând pentru a da o reprezentare - şi încă una tardivă - a epocii „stalinismului exacerbat". .. Ar fi - cum spuneam la începutul acestei însemnări - ilustrarea unei rele deprinderi de lectură... Kundera face tot ce-i stă în putinţă ca să o prevină şi să se „apere" de ea ca de foc. .. Odată prima „prejudecată" semnalată cu energie, scriitorul o numeşte şi pe cea de a doua, la fel de funestă, de periculoasă pentru „validitatea în sine“ a literaturii sale - şi a oricărei literaturi demne - citez din nou (şi închei).- „A doua prejudecată este convingerea că lumea comunistă şi cea democratică se află într-o opoziţie absolută. Din punct de vedere politic sau economic - fie! Dar pentru un romancier, punctul de pornire îl reprezintă viaţa concretă a unui vis anume - şi din această perspectivă (încă odată - specifică romancierului - n.n.) nu sunt mai puţin izbitoare asemănările dintre cele două lumi. Când am văzut în Cehoslovacia primele blocuri, le-am considerat a fi manifestarea însăşi a ororii comuniste. In barbaria megafoanelor urlând peste tot cretinerii muzicale, detectam voinţa de a transforma indivizii într-o colectivitate de abrutizaţi... Abia mai târziu am priceput că lumea comunistă îmi arăta nişte trăsături comune lumii moderne - e drept că într-o variantă hiperbolică și caricaturală. ..“ 14 octombrie 1993 VATRA 274