Viitorul, octombrie 1910 (Anul 4, nr. 1013-1037)

1910-10-14 / nr. 1023

ANUL AL PATRULEA—No. 1023 -1­5 bani In țari In străinătate ABONAMENTE un an 18 lei un an 30 lei șase luni 9 lei șase luni 18 lei Abonamentele încep la 1 și 15 ale fiecărei luni." Pentru preoți și Învățători prețul abonamentului pe jumătate REDACȚIA SI ADMINISTRAȚIA No. 17, STRADA ACADEMIEI No. 17. — BUCUREȘTI REDACȚIA: TELEFON 13/47. - ADMINISTRAȚIA : TELEFON 22/3$­­ANUNCIURI COMERCIALE Linia corp 7 pe o coloană In pagina III . . . .40 bani Idem corp 7 pe o coloană In pagina IV . . . .30 bani Inserții și reclame pag. III linia............................... 2 lei A se adresa la administrație și la agenția EMIL MELBERTO­bani 0 LĂMURIRE OPINIEI PUBLICE Ziarul «Adevărul» în numărul de Duminică 10 Octombrie, în­cearcă să arate cititorilor săi niște pretinse nemulțumiri din armată, a­ cărei­ cauză ar fi unele măsuri ale d-lui general Grăi­­niceanu, ministru de războiu. Printre rînduri se poate ceti foarte ușor că afirmațiunile de care avea nevoie numitul ziar spre a-și făuri articolul, au fost date, probabil, de unii intere­sați. * Nu vom face polemică cu nu­mitul ziar, fiind cunoscut țării întregi, dragostea... pe care a­­cest ziar a arătat-o întotdeauna armatei și conducătorilor ei, și ușurința cu care încearcă în­tot­deauna să creeze opiniuni defa­vorabile acestei înstituțiuni, de­natured faptele și luînd de bune ori­ce informații, fără a le con­trola, numai în­ scopul de a avea, față de armată, purtarea sa obi­șnuită. * Vom lămuri însă opinia pu­blică în chestiunea care i-a ser­vit de bază, de a destăinui, pre­tinsele nemulțumiri din armată, fără teamă de­ a­ știrbi nimic din prestigiul acestei instituții, fi­ind vorba numai de o foarte mică parte a membrilor ei. Pînă la venirea d-lui general Grăiniceanu ca ministru de ră­zboiu, foarte mulți din șefii de corpuri considerau corpurile de trupă ca o proprietate privată a lor și ex­presiunile de «regi­mentul meu, etc.», și diferite abuzuri ce scăpau controlului șefilor, erau foarte comune. Șefii­ de corpuri și stabilimente dispuneau de un fond, numit «massa de întreținere» pe care-l administrau, și care în cea mai mare parte era făcut din econo­mii la hrana soldatului, de multe ori chiar barbare. Printr’un fel de aprobare ta­cită, date de diferite comanda­mente și diferiți miniștri de războiu/ aproape toate coman­damentele de trupă,stabilimente (chiar și unele de foarte mică importanță: com­­panii de sub­zistență, sanitare, de adminis­trație,­ depozite de furaje, ma­nutanțe de provincii, etc.) și­ au cumpărat din massa de între­ținere (hrana soldaților) trăsuri, cai și hamuri și sub denumirea de trăsură de inspecție. Aceste trăsuri, la foarte multe corpuri, erau din cele mai lu­xoase, plătite chiar cu 1600— 1800 lei, cu roate de cauciuc, format «Victorie», etc. S3 nu uit­a cititorii că­ ort­a­nizatorii armatei noastre au pre­văzut și nevoia transporturilor în interes de serviciu, stabilind în acest scop un model regu­lamentar de trăsură Md. 1888, comodă, solidă și acoperită cu pînză, confecționate la Arsenal și cunoscută sub denumirea de trăsură de frontieră. Tot în acest scop s-a prevă­zut în buget la corpurile de trupă și caii necesari. Este evident că trăsura de frontieră neavînd cauciucuri la roți și nefiind tocmai luxoasă, nu plăcea și nu putea servi pen­tru toate trebuințele... de ser­viciu și de aceea și-au cumpă­rat (din hrana soldatului) și tră­suri așa zise de inspecție. Abuzurile mergînd crescînd însă, s’a întreprins în anul tre­cut, în mod discret, o anchetă în acest scop ; rezultatul a fost: 1. Intr’o Sîmbătă, după a­­miazi, pe strada Lipscani s’au găsit 5 asemenea trăsuri de in­­pecție cu doamnele unor ofi­țeri (să ne ierte doamnele, de sunt nevoit să le citez, deși am toată stima și considerația pen­tru Domniile lor). 2. In aceeași seară, la șosea s’au văzut 6 asemenea trăsuri. 3. Intr’o dimineață au fost gă­site 4 trăsuri de inspecție trans­ported copii la diferite școli... 4. Unii comandanți le-au luat vara, în concedii,la moșiile lor. 5. La o instituție oare­care din Capitală șeful găsind că sol­datul nu e destul de prezenta­bil și apt pentru a face pe mus­calul, a angajat la trăsura de inspecție un muscal cu diurnă, 5 lei pe zi (din hrana solda­tului). 6. La un regiment oarecare din provinciile care avea un număr mic de cai, dați numai pentru transportul hranei sol­daților la companii (care nu erau la­­ un loc cu regimentul) caii s’au pus la trăsurile de inspec­ții........ și alimentele se trime­teau cu boii, ca consecință soldații mîncau pe la 1—2 după amiazi, iar caii serveau : a) O trăsură la comandant acasă; b) O trăsură pentru transpor­tul comandantului de la ca­zarmă acasă și viceversa; c) O trăsur­ă, idem pentru a­­jutor­ dj O trăsură, idem pentru co­mandantul de batalion. Inbolnăvindu-se un ofițer de febră tifoidă la o companie și sergentul-major al companiei raportînd cazul telefonic regi­mentului, a cerut o trăsură pentru a-l transporta acasă în oraș sau la spital. I s’a răspuns că "ofițerul să fie transportat cu trăsura cu boi care aduce alimente.... și astfel l’au tran­sportat. ... După cum a rezultat din an­cheta întreprinsă, trăsurile de inspecții numai în interes de serviciu nu erau întrebuințate. Cifrele, poate ar fi mai "vor­bitoare, pentru a arăta, în toată armata : 1. Cîți cai destinați pentru călărie,"pentru tunuri sau tran­sporturi necesare soldaților, nu erau luați la aceste trăsuri?.... 2. Ge* sume costau aceste trăsuri și întreținerea lor a­­* * mială ? 3. La cîți soldați li - au ras mustățile și i-au îmbrăcat în li­vrele, transformîndu-i astfel în adevărați valeți. Oarecari considerații ne o­­presc de a da aceste cifre, de­stul de respectabile de altfel. Nu-i vorbă, toate aceste tră­suri, ca formă, erau cumpărate în mod foarte legal, în fond însă ele nu serveau de­cît pen­tru interese personale, întrebu­­ințîndu-se astfel sume de bani în"scopuri cu totul streine ser­viciului, lăsînd poate, de multe ori, alte nevoi ale corpurilor în suferință. Toate acestea fiind aduse la cunoștința d-lui ministru de răsboiu, "și fiindcă răul era prea întins și prea înrădăcinat, s’a luat o­­ primă măsură și a­nume aceea de a obliga cor­purile de trupă să scrie pe do­sul trăsurii corpul căruia apar­ține. Se credea astfel, că se va în­­greuia întrebuințarea acestor trăsuri în scopuri personale —însă s’au găsit corpuri cari au scris pe dosul trăsurii cu litere foarte­ mici—iar altele au scris pe o placă mobilă și o atîrna la spatele trăsurii sau o scotea după cum era cazul....... și abuzurile au continuat ca și în trecut. Este evident că în fața aces­tor fapte, Ministerul a ordonat vinderea tuturor acestor trăsuri cari nu servesc de loc în inte­res de serviciu, cu oarecari condiții bine înțeles, spre a nu prejudicia Statul, a ordonat insă ca să-și cumpere corpurile trăsura regulamentară Md. 1888 de la Arsenal, pentru diferite nevoi de transport în interes de serviciu. Se pare însă, că pe ici, colea, se mai găsesc unii, cari caută, sub diferite forme, să ocolească ordinul ministerului și să con­tinue cu abuzurile ca și în trecut. E de sperat însă că se vor găsi șefi cari să-i tragă la răs­pund­ere, făcînd astfel ca toată lumea să intre în legalitate, cur­­mîndu-se odată pentru totdea­una cu astfel de abuzuri. Dar să revenim la chestiune. De­sigur o astfel de măsură nu a putut conveni la foarte mulți interesați, au căutat și găsit chiar argumente pentru menținerea trăsurilor de in­specție în serviciu, scriind chiar articole la gazete și reviste. Trăsurile, credem, s’au vîn­­dut, aproape toate, dar nemul­țumirile și nemulțumiții au * * * * rămas.... Acesta este adevărul și cre­dem că domnul ministru n’a făcut, prin ordinul care l’a dat, de­cît o operă sănătoasă, curmîne un abuz ce dăinuia de atîta vreme, împiedicînd a se mai face economii și a se cheltui sume destinate­­ altor trebuințe ale armatei, pentru cumpărare de trăsuri luxoase, neprevăzute de nici un regulament militar precum și de a se mai trans­forma soldați în valeți și mus­cali , căci, cu siguranță, dacă s’ar fi continuat cu toleranța, în scurt timp s’ar fi cumpărat din mesele de întreținere și din e­conomii la hrana soldaților chiar automobile de inspecție cum s’au cumpărat și trasuri. Nu vom răspunde contra a­­tacurilor personale îndreptate contra domnului ministru de războiu, avînd drept bază niște informații cu desăvîrșire eronate și cari și-au găsit ecou numai în ziarul «­Adevărul», ci îl sfă­tuim să-și controleze mai bine știrile ce i se aduc, lămurin­­du-i tot odată că d-nul minis­tru de războiu nu umblă după popularitate și nici nu vrea să și-o cîștige, tolerînd abuzuri și abateri" de la diferite regula­mente. Și acum, opinia publică să ju­dece încă una din operile atît de salutare­­ și necesare pentru asanarea moravurilor din ar­mata noastră și să aprecieze pre­tinsele nemulțumiri... DUPĂ REVOLUȚIE REGELE SE ROAGĂ IN EXIL.. Regina Amelia și Regele Manuel, întovărășiți de părintele Chincoto, ei din biserica Sf. Maria, la Gibraltar, unde au ascultat serviciul divin STROFE COTIDIENE Conu Petrache și... monoclul La fel cu fetele bătrîne P. Carp—nedreptățit de neam— Așa a fost, așa rămîne. Visează solitar la geam.” POPPESCU Artistei Mila !'herea Așa frumoasă—o minune­­ —­ Cînd sînt alăturea de tine, Nu ’n gîn de­cît o rugăciune : — Ai milă Mila și de mine!... __________________CRIDIM MOFTUL­ ZILEI Critica teatrală și limba romina Am arătat, în numerile noastre tre­cute, că ieșii cari fac—s’o facă Dumne­zeu !—critică teatrală la „Epoca“ nu cu­nosc gramatica lui Manliu și n'au stil nici măcar de copist. In celebrele lor foiletoane am găsit fraze ca, de pildă: „ce se vrea să ni se arat ,“ etc. In foiletonul publicat în numărul de eri, prin care ieșii vor să dea lecții d-lui Pompiliu Eliad, savantul profesor universitar, am mai găsit: — „Idila nu are a doua zi“ Ge­nu „Ladyle n’a pas de landemain ?« Incai atunci de ce nu vă scrieți cronicile în franțuzește, ca să faceți concurență e­­minentului critic de la ziarul „La Rouma­­nie“, cel care confundă critica dramatică și literară cu meni­urile și cu pomel­nicele de cucoane ? E însă oare­cum firesc ca d. Grand să disprețuiască limba și literatura dra­matică română cu care nu are nici în plin nici în mînecă. Dar d-voastră ? Idila nu are a doua zi ? Se poate spune, de pildă, «Micul Grand nu are a doua zi bun simț»... după cum n’a avut nici eri , sau «Cine mănîncă prea mult azi, nu are a doua zi». «Dar «idila nu are a doua zi» ? S’a mai pomenit ? Ce dracu ! — D’ale Maxi—minusului «Dimineții». «Dacă unei căsnicii negro-galbene s’ar asocia un alb—mă rog, menaj modern, în trei!—din această combinațiune, din acest aliaj negro-galben-alb, ce culoare ar eși ? Ce caracteristice ar impregna tipului fie­care din cele trei rase... care ar domina mai mult, care ar fi mai biruitoare ?» Impregnează Maxi­minusul, nu glumă INTERIM IMPRESII DE LA SINAIA Pe vîrful munților ninge, pe vale plouă și vîntul scutură cele din urmă frunze ruginite ale copacilor. Pe un covor de aur sus la mînăstire Astăzi este sărbătoare aleasă. I. P­S. S. Mitropolitul va asista la frumoasa slujbă ce se face de obicei aci și lu­mea se adună cu grabă și cu nerăbdare. In sunetele clopotelor, la intrarea luminoasei biserici așteaptă pe I. Ie­rarh cu evanghelia; călugării ’l pri­mesc cu adîncă metanie; I. P. S. înain­tează bine­cuvîntînd poporul ce ’și pleacă fruntea cu evlavie și respect. Și în blîndețe cîntări religioase co­rul face să vibreze sufletele credincio­șilor în fața strălucitului altar. Slujba s’a terminat: glasul I. Ierarh chiamă drept credincioșii la înțelege­rea sf. evanghelii a acestei zile: «Pescarii — mai tîrziu Apostoli —a­runcaseră mrejele zadarnic, toată noap­tea, mîhniți și obosiți stau pe mar­ginea lacului Ohenezaret. Cînd iată, Isus apare, îi vede, și le zice : arun­cați mrejele voastre în lac! Pescarii ’i ascultară, mrejele de abia le pot trage la mal de belșug și atunci crezură «să sară tot te s' .’I urmară». Să ’i urmăm Și noi! zice 1. ierarh. Sa ne lepădăm de zadarnicile dorințe, să desprețuim măririle, vanitățile lumei ce ne fac să pierdem adevăratul înțeles al vieței! Să ne iubim patria, să ne vărsăm sin­gele pentru ea, să ne îndeplinim da­toriile în această lume, însă cuvîntul Domnului să nu -l uităm, să­­ pre­țuim mai mult ca orișice căci el este eternul izvor al tuturor măririlor, al tuturor virtuților, al eternei fericiri! Și în armonia desăvîrșită a Domnu­lui, sub glasul binecuvîntător sufletul se înalță deasupra nemerniciei zilnice; viața misterioasă apare parecă deslușit în lumina simplă și strălucitoare a credinței! I Ierarh părăsește biserica condu­­cînd pe A. S. Prințul Carol care asis­tase la slujbă însoțit de A. S. Princi­pesa Elisabeta, Maria și micul Prin­cipe Nicolae. Pe vîrful munților ninge, pe vale plouă, vîntul scutură cele din urmă frunze ruginite... Cobor de la mînăstire, pe un covor de aur. MARIOARA MALDARESCU CONTRA PROPAGANDEI CATOLICE UNITATEA RELIGIOASĂ Cum ne vom putea mai bine feri de dușmanii religiei noastre strămoșești . In țara noastră propaganda cato­lică se duce de mai multe secole cu perseverență uimitoare de către propagandiști papistași și poate că nicăeri acești propagandiști n’au în­­tîlnit o mai strașnică rezistență ca la noi. Toate mijloacele au fost întrebuin­țate de către misionarii Sf. scaun. Incepînd dela modelele cele mai rafinate și ajungînd pînă la pone­grirea fără nici un scrupul, a mai marilor bisericei noastre ortodoxe române, fie a celor în viață fie a celor duși din mijlocul turmei pe care au păstorit’o cu dragoste de neam și religiune și cu credință, propagandiștii papistași n’au cruțat nici un sacrificiu și au uzat de cele mai rafinate mijloace pentru a face cît mai mulți prozeliți. Trebue să recunoaștem însă că, spre mîndria și fala neamului nos­tru, acești propagandiști au întîlnit în totdeauna și în toate timpurile în calea lor, o puternică resistență, care n’a provenit, decît din marea dra­goste pe care noi romînii o avem pentru religia noastră strămoșească. Faptul acesta însă nu trebue să ne liniștească. Pericolul catolicis­mului este permanent. Papistașii nu se sfiesc de a întrebuința ori­ce mij­loc pentru a-și atinge scopul și de aceea trebue să fim veșnic în gardă față de pericolul ce ne amenință în tot momentul. * Asupra acestei chestiuni d. pro­fesor Sava Ștefănescu a ținut o con­ferință cu ocasia deschiderei cursu­rilor «Societăței Femeilor Romîne» și din care, reproducem părțile mai principale. Iată ce a spus între altele de pro­fesor Sava Ștefănescu : «In istoria romînilor sunt epoce însemnate prin încercările făcute de clerul catolic de a le schimba cre­dința. «Acum 500 de ani, zice Ar­hiereul Calist Botoșăneanu, dragos­tea catolicilor cari căutau să asvîrle și pe romîni în viitoarea în care a­­runcase popoarele occidentului, își îndreptase privirile și asupra Bise­ricei scumpei noastre Romînii. Adre­­sîndu-se doamnelor Voevozilor, cari din fericire nu erau papistașe, pre­cum a fost doamna Clara soția lui Alexandru Basarab, glasul catolici­lor nu a avut răsunet nici la curțile domnești, nici ln familiile romîne». Insuccesul din trecut însă, nu a fost descur­­aiator, iar propaganda catolică se urmează și astăzi. Din timp în timp, presa a dat a­­larma că institute conduse de călu­gărițe catolice au ademenit domni­șoare române ortodoxe și le-au con­vertit la catolicism. Dacă faptele sunt exacte, activi­tatea acestor institute merită repro­­bațiune, pentru că abuzează de în­crederea părinților și de ospitalita­tea țării. Dar, de­și blamabilă, metoda a­­ceasta de a face prozeliți nu este periculoasă, pentru că va înceta în­dată ce părinții vor fi mai atenți și autoritățile mai vigilente. Nici îndrăzneață tentativă a cano­nicului Baud de a profana memoria mitropoliților romîni, acuzîndu-i de ipostasie, că pe patul de moarte au mărturisit credința Bisericei catolice, nu a fost puternică armă de propa­gandă: îndată ce doamnele­­ romîne au cerut pedepsirea unei asemenea elucubrațiuni, satisfacție deplină le-a fost dată. Ast­fel este făcută proba că peri­colul catolicismului nu ne amenință din partea catolicilor străini de nea­mul nostru. Poate că nu ne ame­nință nici din partea catolicilor de acelaș neam cu noi, dar a sosit mo­mentul să nu mai privim cu indi­ferență la romînii cari vin din Aus­­tro-Ungaria și seamănă aci, la noi sămînța discordiei dintre ei, religia greco-catolică. De la anul 1696 mitropolitul de Alba Iulia, Atanasie, cel care și-a primit darul, ca și ceilalți mitropo­liți ai Transilvaniei, în sanctuarul Mitropoliei din București, a făcut ca papistașii să atragă în mrejele lor pe unii din frații noștri romîni din acele părți. Și așa s’a introdus răz­boiul cel dinăuntru, care a contri­buit nu numai la umilirea fraților noștri, dar și la sfîșierea lor». Ast­fel, a grăit Arhiereul și a­­devăr a spus: Cum a fost în trecut, așa este și în prezent. Discordia religioasă se opune realizărei aspirațiilor națio­naliștilor romîni din imperiul aus­­tro-ungar. In luptele politice duse împotriva unui neam protivnic, frații noștri transcarpatini s’au lovit de separa­­țiunea religioasă și au deplîns-o, dar nu au putut s’o înlăture. In anul curent, partidul naționa­list din Ungaria a luptat energic să introducă prin alegeri cît mai mulți reprezentanți ai lui în Parlamentul unguresc, dar nu a avut succesul dorit. Vecinica discordie religioasă s’a opus. Mulți răsăriteni n’au voit să voteze pentru apuseni. Mai mult încă, vicarul V. Mangra, greco-o­­riental, a candidat contra preotului Lucaciu, greco-catolic. Rivalitatea religioasă în aceste lupte politice a fost atît de accen­tuată, în­cît romînii înșiși au deser­vit cauza lor. Presa a fost și este ecoul aces­tor desbinări acute și foarte regre­tabile». Și mai departe d. Sava Ștefănescu spune: «Și cînd este cert că biserica gre­co-catolică a învrăjbit pe romînii de peste munți atît de mult în­cît le periclitează naționalitatea, este oare patriotică fapta lor de a transplanta această Biserică în țara noastră ? Mulți din acești romîni veniți la noi și deveniți concetățenii noștri, și-au păstrat religia greco-catolică și au transmis-o copiilor, neținînd sea­mă că patria lor adoptivă are Bise­rica ei autocefală romînă. Mai mult, încă acum cîți­va ani, preotul greco-catolic Radu, azi epis­cop, prin predici rostite în catedrala Sf. Iosef și prin conferințe ținute la Ateneu a încercat să atragă pe ro­mînii din Capitala regatului spre ca­tolicism. Tentativa nu a reușit, dar înfrîngerea ei nu a suspendat ori­ce activitate în această direcțiune, din contră biserica greco-catolică, zidită acum de curînd în București, dove­dește că propaganda s’a continuat cu succes. Față de acest progres vizibil e dte datoria patrioților luminați să ve­gheze și să oprească creșterea rău­lui, care este încă în faza de încol­țire». ★ Conferențiarul și-a încheiat con­ferința sa prin următoarele cuvinte : In Mesagiul de deschidere al Cor­purilor legiutoare din 1868, Maies­tatea Sa Regele a zis : «La noi mai mult de­cît ori­unde, Biserica, afară de caracterul său propriu a avut și un caracter cu to­tul național. Ea s’a înălțat ori a pe­rson­­at cu mărirea sau scăderea na­țiunii». Citez și admirabila frază care cu­prinde ideia, că ființa națiunii ro­mâne a fost și este apărată de reli­gia ei. In 1872, deschizînd Corpurile le­giuitoare, Maiestatea Sa Regele a zis : Religiunea, această legătură su­blimă a omului cu Dumnezeu, a­­ceastă temelie statornică a familiei și a moralei, această perpetuă mîn­­gîiere a durerilor lumii, este în a­­celași timp pavăza în contra căreia s’au înfrînt toate lovirile ce s’au cercat a se da naționalității noas­tre». Nu bigotismul,"­ prin urmare, ci rațiunea ne îndeamnă să nu privim cu ochi buni întinderea religiunii greco-catolice la noi. Această religiune a făcut rău fra­ților noștri de peste hotare, iar con-★ AMINTIRI DIN PARIS PELERINUL PASIONAT de Dim. Anghel. Revista «Ramuri» publică următo­rul admirabil articol în care poetul Anghel descrie așa după cum rare ori ne a fost dat să citim, pe Jean Moreas de care își amintește cu dra­gostea și admirația cuvenită celor ce ne-au încîntat urechea și ne-au fer­mecat sufletul. NI reproducem cu plăcere în coloa­nele ziarului nostru, ca fiind unul din puținele articole cari au apărut nu numai în țară, dar și în străi­­nătate, asupra marelui poet mort acum cîte­va luni la Paris. Teoria desrădăcinaților lui Barrès, nu e totdeauna adevărată.—Cel tare, ori de unde ar pleca, fără a privi cu regret peste umăr casa părin­tească și orașul unde s’a născut, nu va pieri.—Nu va pieri cînd ochii lui vor fi țintiți spre o stea călăuzi­toare. In monstruosul oraș, adevărat Ba­bilon modern, spre care aventurieri și trubaduri, speculanți și hetaire se îndreaptă ca să-și caute norocul, mul­ți cad striviți, alunecînd din ce în ce mai jos, cînd poate stînd în locul lor de baștină ar fi putut fi elemente utile și ar fi fost la adă­postul nevoilor zilnice. Mediocrita­tea însă e menită ori­unde să piară, dar din grămada asta de halucinați și cîntători de himere, unii totuși ajung și atunci strălucirea lor de­vine mondială. Parisul consacrează și dă aureola aleșilor care au stăruit pentru un ideal și nu și-au întors o clipă ochii de la steaua care i-au călăuzit spre dînsul. Unul din­­acești fericiți a fost și Jean Morfens. Și cine ar fi crezut a­­ceasta, că din turma anonimă și po­liglotă ce se aduna pe atunci la Côte Vachette, unul se va alege și va străluci mai tîrziu deasupra vre­murilor. In zgomotul acela etern, în care huruitul zarurilor cădea ca o grin­dină, unde partidele de pichet, ne­­sfîrșite, dădeau loc la discuții și in­vective în toate vocabularele, unde bockmakerii care aduceau cu dînșii un miros de grajd, se adunau și nu­casau pariurile, unde tot soiul de ființi interlope, vînzători de tugan-uri și cartieri de bursă își puneau la cale traficurile acolo, cu toate aceste își risipea cea mai mare parte din vreme viitorul poet al Stanțelor. Văd încă figura lui frumoasă, de corsar oriental, cu trăsături regulate și îndrăznețe, cu părul negru ca corbul, cu mustața ridicată războinic, urmărind ceasuri întregi în mirosul de fum și de alcooluri nesfîrșitele partide de pichet, cu o veșnică ha­vană în colțul gurei. Il văd din cînd în cînd ridicîndu-și nalta lui statură, lat în umeri, subțire de mijloc, cum își sprijină mîinile în șolduri și pri­­­­vește cu ochiul sfidător prin geamul rotund al monoclului ce nu-l părăsea nici­odată și pe care pe vremea a­­ceea, cînd prințul de Sagan era ar­bitrul eleganțelor Parisului, îl purta atîrnat cu o lată panglică neagră, care îi brăzda fața ca o dungă de cărbune. In sgomotul și promiscui­tatea aceea, el însă își căuta drumul, și armonia intimă a versurilor lui sonore, cînta în sufletul lui cum cîntă sonoritățile picurilor de apă într’o peșteră adîncă. Zarurile pre­cumpăneau norocul unora și altora, regii întorși de-o mînă dibace adău­­gau un punct unui partenar, și vre­mea, neîndurata vreme curgea, scă­­zînd minută cu minută anii atîtor pierde-vară, adăogînd însă vers cu vers gloria lui de mai tîrziu. Și el era un jucător, în arena atîtor am­biții, lucra însă pretutindeni, și, de­și în mulțime era absent, căci cine are ceva în el poate gîndi ori și unde, Muza, pentru un poet adevă­rat, fiind pretutindeni ca și Dum­nezeu pentru un credincios. Ora aperitivului venea, ceasul verde, cum i se zice pe acolo, cea­sul acela, cînd aerul miroasă a ab­sint și cînd biurourile și atelierele de pretutindeni își deschid porțile, dînd drumul robilor muncii. E divin ceasul acela și amurgurile Parisului nu le-am mai văzut nicăirea. O nă­vală de lume ia cu asalt omnibusu­­rile, — vorbesc de vremea cînd Me­tropolitanul nu era încă, și forfotă în toate părțile. Imperialele sînt pline și o primăvară întreagă de fete, că­rora le e de ajuns o panglică și o floare ca să fie frumoase, ci ca din pămînt. Și nu e loc mai delicios ca să privești de cît terasa unei cafe­nele. Pentru mulți, terasa aceia, în viața asta sbuciumată și călătoare, e ca bordul unui vas din întunericul căruia eși ca să respire aerul și lu­mina largului și să cauți la feluri­mea făpturilor,ieri la schimbarea ne­contenită a priveliștelor. Pe bordul acesta fericit, se așeza și poetul nostru, și de­și pe fața lui de corsar nu trecea nici o umbră, poate că visa la țara lui îndepărtă, unde nu era să se mai întoarcă de­cît o singură dată. Visa la propor­țiile senine ale templelor antice pro­filate pe albastrul cerului, la marea veșnic cîntăreață, la viață și la moarte poate... Cine cunoaște ce a scris el, poate urmări vers cu vers, aceste reverii nostalgice. Desrădăcinatul totuși, visa și armoniile lui intime se resimt de frumusețea liniilor templelor antice, cadența versurilor lui răsună de­ca­dența valurilor și în întreaga lui operă, trece acel suflu antic al iz­­vorului în care s’a adăpat. Dacă însă, după toate peregrinările și toate sgomotoasele manifeste lansate ca șef de școală, a sfîrșit prin a se reîntoarce la clasica formă a ștan­țelor, el însuși nu s’a mai întors în clasicul pămînt al Eladei și a murit în țara lui de adopțiune. Și-a întors fața de la natura ade­vărată, și iubind Parisul cu pasiunea unui adevărat Parisian înăscut, s’a închis în zidurile lui fermecate, s’a mulțumit cu umbrarele Luxembur­gului, cu triștii castani de pe bule­varde, cu toată natura meschină și anemică ce o închide in oraș. Seria pentru dînsul, cum spune undeva «curge cu simplicitatea unui hexa­metru omeric», cerul mînjit și es­tompat de funinginea miilor de hor­nuri ale uzinelor el îl vede limpede ca o minune, pădurile prăfuite, pline de larma automobiliștilor și parfu­mate de benzină, sunt demne pentru el să adăpostească sanctuarul mu­zelor. Pretutindeni și necurmat, i­­coanele culese în dragul lui Paris l-au urmărit. Pentru el Parisul a fost o obsesiune, o desăvîrșită luare în stăpînire. Pînzele albe ale unei corăbii văzute în treacăt pe marea Egee, lui îi a­­mintesc nostalgie, flotilele ușoare ce plutesc de-a purui pe valurile veșnic calme ale bazinului din grădina Lu­xemburgului. Grădina aceia, frumoasă odată, plină acuma de busturile atîtor poeți ale căror versuri au murit înaintea marmorei și în vecinătatea căreia am stat și cu atîția ani de zile, nu era noapte tîrzie să nu-l vadă tre­­cînd pe lingă grilajul ei, îndreptîn­­du-se spre Mont-Rouge unde locuia. Cînd zic că nu era noapte, înțeleg ora aceia, cînd ultimile cafenele din cartierul latin își stingeau lămpile, amintind visătorilor și incorigibililor boemi că e ceasul suprem al hodi­­nei. Discuțiile întrerupte cădeau, fe­mei și umbre se furișeau, tovarăși de o noapte, amintiri de o clipă. Departe apoi, din susul îneguratului bulevard, doi ochi roșii ca de ba­laur se aprindeau, creșteau în mers, și huruitul trenului ce cobora din Mont-Rouge se auzea și dispărea și el... Atunci poetul, pelerinul pasionat,

Next