Viitorul, octombrie 1910 (Anul 4, nr. 1013-1037)
1910-10-14 / nr. 1023
ANUL AL PATRULEA—No. 1023 -15 bani In țari In străinătate ABONAMENTE un an 18 lei un an 30 lei șase luni 9 lei șase luni 18 lei Abonamentele încep la 1 și 15 ale fiecărei luni." Pentru preoți și Învățători prețul abonamentului pe jumătate REDACȚIA SI ADMINISTRAȚIA No. 17, STRADA ACADEMIEI No. 17. — BUCUREȘTI REDACȚIA: TELEFON 13/47. - ADMINISTRAȚIA : TELEFON 22/3$ANUNCIURI COMERCIALE Linia corp 7 pe o coloană In pagina III . . . .40 bani Idem corp 7 pe o coloană In pagina IV . . . .30 bani Inserții și reclame pag. III linia............................... 2 lei A se adresa la administrație și la agenția EMIL MELBERTObani 0 LĂMURIRE OPINIEI PUBLICE Ziarul «Adevărul» în numărul de Duminică 10 Octombrie, încearcă să arate cititorilor săi niște pretinse nemulțumiri din armată, a cărei cauză ar fi unele măsuri ale d-lui general Grăiniceanu, ministru de războiu. Printre rînduri se poate ceti foarte ușor că afirmațiunile de care avea nevoie numitul ziar spre a-și făuri articolul, au fost date, probabil, de unii interesați. * Nu vom face polemică cu numitul ziar, fiind cunoscut țării întregi, dragostea... pe care acest ziar a arătat-o întotdeauna armatei și conducătorilor ei, și ușurința cu care încearcă întotdeauna să creeze opiniuni defavorabile acestei înstituțiuni, denatured faptele și luînd de bune orice informații, fără a le controla, numai în scopul de a avea, față de armată, purtarea sa obișnuită. * Vom lămuri însă opinia publică în chestiunea care i-a servit de bază, de a destăinui, pretinsele nemulțumiri din armată, fără teamă de a știrbi nimic din prestigiul acestei instituții, fiind vorba numai de o foarte mică parte a membrilor ei. Pînă la venirea d-lui general Grăiniceanu ca ministru de războiu, foarte mulți din șefii de corpuri considerau corpurile de trupă ca o proprietate privată a lor și expresiunile de «regimentul meu, etc.», și diferite abuzuri ce scăpau controlului șefilor, erau foarte comune. Șefii de corpuri și stabilimente dispuneau de un fond, numit «massa de întreținere» pe care-l administrau, și care în cea mai mare parte era făcut din economii la hrana soldatului, de multe ori chiar barbare. Printr’un fel de aprobare tacită, date de diferite comandamente și diferiți miniștri de războiu/ aproape toate comandamentele de trupă,stabilimente (chiar și unele de foarte mică importanță: companii de subzistență, sanitare, de administrație, depozite de furaje, manutanțe de provincii, etc.) și au cumpărat din massa de întreținere (hrana soldaților) trăsuri, cai și hamuri și sub denumirea de trăsură de inspecție. Aceste trăsuri, la foarte multe corpuri, erau din cele mai luxoase, plătite chiar cu 1600— 1800 lei, cu roate de cauciuc, format «Victorie», etc. S3 nu uita cititorii că ortanizatorii armatei noastre au prevăzut și nevoia transporturilor în interes de serviciu, stabilind în acest scop un model regulamentar de trăsură Md. 1888, comodă, solidă și acoperită cu pînză, confecționate la Arsenal și cunoscută sub denumirea de trăsură de frontieră. Tot în acest scop s-a prevăzut în buget la corpurile de trupă și caii necesari. Este evident că trăsura de frontieră neavînd cauciucuri la roți și nefiind tocmai luxoasă, nu plăcea și nu putea servi pentru toate trebuințele... de serviciu și de aceea și-au cumpărat (din hrana soldatului) și trăsuri așa zise de inspecție. Abuzurile mergînd crescînd însă, s’a întreprins în anul trecut, în mod discret, o anchetă în acest scop ; rezultatul a fost: 1. Intr’o Sîmbătă, după amiazi, pe strada Lipscani s’au găsit 5 asemenea trăsuri de inpecție cu doamnele unor ofițeri (să ne ierte doamnele, de sunt nevoit să le citez, deși am toată stima și considerația pentru Domniile lor). 2. In aceeași seară, la șosea s’au văzut 6 asemenea trăsuri. 3. Intr’o dimineață au fost găsite 4 trăsuri de inspecție transported copii la diferite școli... 4. Unii comandanți le-au luat vara, în concedii,la moșiile lor. 5. La o instituție oarecare din Capitală șeful găsind că soldatul nu e destul de prezentabil și apt pentru a face pe muscalul, a angajat la trăsura de inspecție un muscal cu diurnă, 5 lei pe zi (din hrana soldatului). 6. La un regiment oarecare din provinciile care avea un număr mic de cai, dați numai pentru transportul hranei soldaților la companii (care nu erau la un loc cu regimentul) caii s’au pus la trăsurile de inspecții........ și alimentele se trimeteau cu boii, ca consecință soldații mîncau pe la 1—2 după amiazi, iar caii serveau : a) O trăsură la comandant acasă; b) O trăsură pentru transportul comandantului de la cazarmă acasă și viceversa; c) O trăsură, idem pentru ajutor dj O trăsură, idem pentru comandantul de batalion. Inbolnăvindu-se un ofițer de febră tifoidă la o companie și sergentul-major al companiei raportînd cazul telefonic regimentului, a cerut o trăsură pentru a-l transporta acasă în oraș sau la spital. I s’a răspuns că "ofițerul să fie transportat cu trăsura cu boi care aduce alimente.... și astfel l’au transportat. ... După cum a rezultat din ancheta întreprinsă, trăsurile de inspecții numai în interes de serviciu nu erau întrebuințate. Cifrele, poate ar fi mai "vorbitoare, pentru a arăta, în toată armata : 1. Cîți cai destinați pentru călărie,"pentru tunuri sau transporturi necesare soldaților, nu erau luați la aceste trăsuri?.... 2. Ge* sume costau aceste trăsuri și întreținerea lor a* * mială ? 3. La cîți soldați li - au ras mustățile și i-au îmbrăcat în livrele, transformîndu-i astfel în adevărați valeți. Oarecari considerații ne opresc de a da aceste cifre, destul de respectabile de altfel. Nu-i vorbă, toate aceste trăsuri, ca formă, erau cumpărate în mod foarte legal, în fond însă ele nu serveau decît pentru interese personale, întrebuințîndu-se astfel sume de bani în"scopuri cu totul streine serviciului, lăsînd poate, de multe ori, alte nevoi ale corpurilor în suferință. Toate acestea fiind aduse la cunoștința d-lui ministru de răsboiu, "și fiindcă răul era prea întins și prea înrădăcinat, s’a luat o primă măsură și anume aceea de a obliga corpurile de trupă să scrie pe dosul trăsurii corpul căruia aparține. Se credea astfel, că se va îngreuia întrebuințarea acestor trăsuri în scopuri personale —însă s’au găsit corpuri cari au scris pe dosul trăsurii cu litere foarte mici—iar altele au scris pe o placă mobilă și o atîrna la spatele trăsurii sau o scotea după cum era cazul....... și abuzurile au continuat ca și în trecut. Este evident că în fața acestor fapte, Ministerul a ordonat vinderea tuturor acestor trăsuri cari nu servesc de loc în interes de serviciu, cu oarecari condiții bine înțeles, spre a nu prejudicia Statul, a ordonat insă ca să-și cumpere corpurile trăsura regulamentară Md. 1888 de la Arsenal, pentru diferite nevoi de transport în interes de serviciu. Se pare însă, că pe ici, colea, se mai găsesc unii, cari caută, sub diferite forme, să ocolească ordinul ministerului și să continue cu abuzurile ca și în trecut. E de sperat însă că se vor găsi șefi cari să-i tragă la răspundere, făcînd astfel ca toată lumea să intre în legalitate, curmîndu-se odată pentru totdeauna cu astfel de abuzuri. Dar să revenim la chestiune. Desigur o astfel de măsură nu a putut conveni la foarte mulți interesați, au căutat și găsit chiar argumente pentru menținerea trăsurilor de inspecție în serviciu, scriind chiar articole la gazete și reviste. Trăsurile, credem, s’au vîndut, aproape toate, dar nemulțumirile și nemulțumiții au * * * * rămas.... Acesta este adevărul și credem că domnul ministru n’a făcut, prin ordinul care l’a dat, decît o operă sănătoasă, curmîne un abuz ce dăinuia de atîta vreme, împiedicînd a se mai face economii și a se cheltui sume destinate altor trebuințe ale armatei, pentru cumpărare de trăsuri luxoase, neprevăzute de nici un regulament militar precum și de a se mai transforma soldați în valeți și muscali , căci, cu siguranță, dacă s’ar fi continuat cu toleranța, în scurt timp s’ar fi cumpărat din mesele de întreținere și din economii la hrana soldaților chiar automobile de inspecție cum s’au cumpărat și trasuri. Nu vom răspunde contra atacurilor personale îndreptate contra domnului ministru de războiu, avînd drept bază niște informații cu desăvîrșire eronate și cari și-au găsit ecou numai în ziarul «Adevărul», ci îl sfătuim să-și controleze mai bine știrile ce i se aduc, lămurindu-i tot odată că d-nul ministru de războiu nu umblă după popularitate și nici nu vrea să și-o cîștige, tolerînd abuzuri și abateri" de la diferite regulamente. Și acum, opinia publică să judece încă una din operile atît de salutare și necesare pentru asanarea moravurilor din armata noastră și să aprecieze pretinsele nemulțumiri... DUPĂ REVOLUȚIE REGELE SE ROAGĂ IN EXIL.. Regina Amelia și Regele Manuel, întovărășiți de părintele Chincoto, ei din biserica Sf. Maria, la Gibraltar, unde au ascultat serviciul divin STROFE COTIDIENE Conu Petrache și... monoclul La fel cu fetele bătrîne P. Carp—nedreptățit de neam— Așa a fost, așa rămîne. Visează solitar la geam.” POPPESCU Artistei Mila !'herea Așa frumoasă—o minune — Cînd sînt alăturea de tine, Nu ’n gîn decît o rugăciune : — Ai milă Mila și de mine!... __________________CRIDIM MOFTUL ZILEI Critica teatrală și limba romina Am arătat, în numerile noastre trecute, că ieșii cari fac—s’o facă Dumnezeu !—critică teatrală la „Epoca“ nu cunosc gramatica lui Manliu și n'au stil nici măcar de copist. In celebrele lor foiletoane am găsit fraze ca, de pildă: „ce se vrea să ni se arat ,“ etc. In foiletonul publicat în numărul de eri, prin care ieșii vor să dea lecții d-lui Pompiliu Eliad, savantul profesor universitar, am mai găsit: — „Idila nu are a doua zi“ Genu „Ladyle n’a pas de landemain ?« Incai atunci de ce nu vă scrieți cronicile în franțuzește, ca să faceți concurență eminentului critic de la ziarul „La Roumanie“, cel care confundă critica dramatică și literară cu meniurile și cu pomelnicele de cucoane ? E însă oarecum firesc ca d. Grand să disprețuiască limba și literatura dramatică română cu care nu are nici în plin nici în mînecă. Dar d-voastră ? Idila nu are a doua zi ? Se poate spune, de pildă, «Micul Grand nu are a doua zi bun simț»... după cum n’a avut nici eri , sau «Cine mănîncă prea mult azi, nu are a doua zi». «Dar «idila nu are a doua zi» ? S’a mai pomenit ? Ce dracu ! — D’ale Maxi—minusului «Dimineții». «Dacă unei căsnicii negro-galbene s’ar asocia un alb—mă rog, menaj modern, în trei!—din această combinațiune, din acest aliaj negro-galben-alb, ce culoare ar eși ? Ce caracteristice ar impregna tipului fiecare din cele trei rase... care ar domina mai mult, care ar fi mai biruitoare ?» Impregnează Maximinusul, nu glumă INTERIM IMPRESII DE LA SINAIA Pe vîrful munților ninge, pe vale plouă și vîntul scutură cele din urmă frunze ruginite ale copacilor. Pe un covor de aur sus la mînăstire Astăzi este sărbătoare aleasă. I. PS. S. Mitropolitul va asista la frumoasa slujbă ce se face de obicei aci și lumea se adună cu grabă și cu nerăbdare. In sunetele clopotelor, la intrarea luminoasei biserici așteaptă pe I. Ierarh cu evanghelia; călugării ’l primesc cu adîncă metanie; I. P. S. înaintează binecuvîntînd poporul ce ’și pleacă fruntea cu evlavie și respect. Și în blîndețe cîntări religioase corul face să vibreze sufletele credincioșilor în fața strălucitului altar. Slujba s’a terminat: glasul I. Ierarh chiamă drept credincioșii la înțelegerea sf. evanghelii a acestei zile: «Pescarii — mai tîrziu Apostoli —aruncaseră mrejele zadarnic, toată noaptea, mîhniți și obosiți stau pe marginea lacului Ohenezaret. Cînd iată, Isus apare, îi vede, și le zice : aruncați mrejele voastre în lac! Pescarii ’i ascultară, mrejele de abia le pot trage la mal de belșug și atunci crezură «să sară tot te s' .’I urmară». Să ’i urmăm Și noi! zice 1. ierarh. Sa ne lepădăm de zadarnicile dorințe, să desprețuim măririle, vanitățile lumei ce ne fac să pierdem adevăratul înțeles al vieței! Să ne iubim patria, să ne vărsăm singele pentru ea, să ne îndeplinim datoriile în această lume, însă cuvîntul Domnului să nu -l uităm, să prețuim mai mult ca orișice căci el este eternul izvor al tuturor măririlor, al tuturor virtuților, al eternei fericiri! Și în armonia desăvîrșită a Domnului, sub glasul binecuvîntător sufletul se înalță deasupra nemerniciei zilnice; viața misterioasă apare parecă deslușit în lumina simplă și strălucitoare a credinței! I Ierarh părăsește biserica conducînd pe A. S. Prințul Carol care asistase la slujbă însoțit de A. S. Principesa Elisabeta, Maria și micul Principe Nicolae. Pe vîrful munților ninge, pe vale plouă, vîntul scutură cele din urmă frunze ruginite... Cobor de la mînăstire, pe un covor de aur. MARIOARA MALDARESCU CONTRA PROPAGANDEI CATOLICE UNITATEA RELIGIOASĂ Cum ne vom putea mai bine feri de dușmanii religiei noastre strămoșești . In țara noastră propaganda catolică se duce de mai multe secole cu perseverență uimitoare de către propagandiști papistași și poate că nicăeri acești propagandiști n’au întîlnit o mai strașnică rezistență ca la noi. Toate mijloacele au fost întrebuințate de către misionarii Sf. scaun. Incepînd dela modelele cele mai rafinate și ajungînd pînă la ponegrirea fără nici un scrupul, a mai marilor bisericei noastre ortodoxe române, fie a celor în viață fie a celor duși din mijlocul turmei pe care au păstorit’o cu dragoste de neam și religiune și cu credință, propagandiștii papistași n’au cruțat nici un sacrificiu și au uzat de cele mai rafinate mijloace pentru a face cît mai mulți prozeliți. Trebue să recunoaștem însă că, spre mîndria și fala neamului nostru, acești propagandiști au întîlnit în totdeauna și în toate timpurile în calea lor, o puternică resistență, care n’a provenit, decît din marea dragoste pe care noi romînii o avem pentru religia noastră strămoșească. Faptul acesta însă nu trebue să ne liniștească. Pericolul catolicismului este permanent. Papistașii nu se sfiesc de a întrebuința orice mijloc pentru a-și atinge scopul și de aceea trebue să fim veșnic în gardă față de pericolul ce ne amenință în tot momentul. * Asupra acestei chestiuni d. profesor Sava Ștefănescu a ținut o conferință cu ocasia deschiderei cursurilor «Societăței Femeilor Romîne» și din care, reproducem părțile mai principale. Iată ce a spus între altele de profesor Sava Ștefănescu : «In istoria romînilor sunt epoce însemnate prin încercările făcute de clerul catolic de a le schimba credința. «Acum 500 de ani, zice Arhiereul Calist Botoșăneanu, dragostea catolicilor cari căutau să asvîrle și pe romîni în viitoarea în care aruncase popoarele occidentului, își îndreptase privirile și asupra Bisericei scumpei noastre Romînii. Adresîndu-se doamnelor Voevozilor, cari din fericire nu erau papistașe, precum a fost doamna Clara soția lui Alexandru Basarab, glasul catolicilor nu a avut răsunet nici la curțile domnești, nici ln familiile romîne». Insuccesul din trecut însă, nu a fost descuraiator, iar propaganda catolică se urmează și astăzi. Din timp în timp, presa a dat alarma că institute conduse de călugărițe catolice au ademenit domnișoare române ortodoxe și le-au convertit la catolicism. Dacă faptele sunt exacte, activitatea acestor institute merită reprobațiune, pentru că abuzează de încrederea părinților și de ospitalitatea țării. Dar, deși blamabilă, metoda aceasta de a face prozeliți nu este periculoasă, pentru că va înceta îndată ce părinții vor fi mai atenți și autoritățile mai vigilente. Nici îndrăzneață tentativă a canonicului Baud de a profana memoria mitropoliților romîni, acuzîndu-i de ipostasie, că pe patul de moarte au mărturisit credința Bisericei catolice, nu a fost puternică armă de propagandă: îndată ce doamnele romîne au cerut pedepsirea unei asemenea elucubrațiuni, satisfacție deplină le-a fost dată. Astfel este făcută proba că pericolul catolicismului nu ne amenință din partea catolicilor străini de neamul nostru. Poate că nu ne amenință nici din partea catolicilor de acelaș neam cu noi, dar a sosit momentul să nu mai privim cu indiferență la romînii cari vin din Austro-Ungaria și seamănă aci, la noi sămînța discordiei dintre ei, religia greco-catolică. De la anul 1696 mitropolitul de Alba Iulia, Atanasie, cel care și-a primit darul, ca și ceilalți mitropoliți ai Transilvaniei, în sanctuarul Mitropoliei din București, a făcut ca papistașii să atragă în mrejele lor pe unii din frații noștri romîni din acele părți. Și așa s’a introdus războiul cel dinăuntru, care a contribuit nu numai la umilirea fraților noștri, dar și la sfîșierea lor». Astfel, a grăit Arhiereul și adevăr a spus: Cum a fost în trecut, așa este și în prezent. Discordia religioasă se opune realizărei aspirațiilor naționaliștilor romîni din imperiul austro-ungar. In luptele politice duse împotriva unui neam protivnic, frații noștri transcarpatini s’au lovit de separațiunea religioasă și au deplîns-o, dar nu au putut s’o înlăture. In anul curent, partidul naționalist din Ungaria a luptat energic să introducă prin alegeri cît mai mulți reprezentanți ai lui în Parlamentul unguresc, dar nu a avut succesul dorit. Vecinica discordie religioasă s’a opus. Mulți răsăriteni n’au voit să voteze pentru apuseni. Mai mult încă, vicarul V. Mangra, greco-oriental, a candidat contra preotului Lucaciu, greco-catolic. Rivalitatea religioasă în aceste lupte politice a fost atît de accentuată, încît romînii înșiși au deservit cauza lor. Presa a fost și este ecoul acestor desbinări acute și foarte regretabile». Și mai departe d. Sava Ștefănescu spune: «Și cînd este cert că biserica greco-catolică a învrăjbit pe romînii de peste munți atît de mult încît le periclitează naționalitatea, este oare patriotică fapta lor de a transplanta această Biserică în țara noastră ? Mulți din acești romîni veniți la noi și deveniți concetățenii noștri, și-au păstrat religia greco-catolică și au transmis-o copiilor, neținînd seamă că patria lor adoptivă are Biserica ei autocefală romînă. Mai mult, încă acum cîțiva ani, preotul greco-catolic Radu, azi episcop, prin predici rostite în catedrala Sf. Iosef și prin conferințe ținute la Ateneu a încercat să atragă pe romînii din Capitala regatului spre catolicism. Tentativa nu a reușit, dar înfrîngerea ei nu a suspendat orice activitate în această direcțiune, din contră biserica greco-catolică, zidită acum de curînd în București, dovedește că propaganda s’a continuat cu succes. Față de acest progres vizibil e dte datoria patrioților luminați să vegheze și să oprească creșterea răului, care este încă în faza de încolțire». ★ Conferențiarul și-a încheiat conferința sa prin următoarele cuvinte : In Mesagiul de deschidere al Corpurilor legiutoare din 1868, Maiestatea Sa Regele a zis : «La noi mai mult decît oriunde, Biserica, afară de caracterul său propriu a avut și un caracter cu totul național. Ea s’a înălțat ori a personat cu mărirea sau scăderea națiunii». Citez și admirabila frază care cuprinde ideia, că ființa națiunii române a fost și este apărată de religia ei. In 1872, deschizînd Corpurile legiuitoare, Maiestatea Sa Regele a zis : Religiunea, această legătură sublimă a omului cu Dumnezeu, această temelie statornică a familiei și a moralei, această perpetuă mîngîiere a durerilor lumii, este în același timp pavăza în contra căreia s’au înfrînt toate lovirile ce s’au cercat a se da naționalității noastre». Nu bigotismul," prin urmare, ci rațiunea ne îndeamnă să nu privim cu ochi buni întinderea religiunii greco-catolice la noi. Această religiune a făcut rău fraților noștri de peste hotare, iar con-★ AMINTIRI DIN PARIS PELERINUL PASIONAT de Dim. Anghel. Revista «Ramuri» publică următorul admirabil articol în care poetul Anghel descrie așa după cum rare ori ne a fost dat să citim, pe Jean Moreas de care își amintește cu dragostea și admirația cuvenită celor ce ne-au încîntat urechea și ne-au fermecat sufletul. NI reproducem cu plăcere în coloanele ziarului nostru, ca fiind unul din puținele articole cari au apărut nu numai în țară, dar și în străinătate, asupra marelui poet mort acum cîteva luni la Paris. Teoria desrădăcinaților lui Barrès, nu e totdeauna adevărată.—Cel tare, ori de unde ar pleca, fără a privi cu regret peste umăr casa părintească și orașul unde s’a născut, nu va pieri.—Nu va pieri cînd ochii lui vor fi țintiți spre o stea călăuzitoare. In monstruosul oraș, adevărat Babilon modern, spre care aventurieri și trubaduri, speculanți și hetaire se îndreaptă ca să-și caute norocul, mulți cad striviți, alunecînd din ce în ce mai jos, cînd poate stînd în locul lor de baștină ar fi putut fi elemente utile și ar fi fost la adăpostul nevoilor zilnice. Mediocritatea însă e menită oriunde să piară, dar din grămada asta de halucinați și cîntători de himere, unii totuși ajung și atunci strălucirea lor devine mondială. Parisul consacrează și dă aureola aleșilor care au stăruit pentru un ideal și nu și-au întors o clipă ochii de la steaua care i-au călăuzit spre dînsul. Unul dinacești fericiți a fost și Jean Morfens. Și cine ar fi crezut aceasta, că din turma anonimă și poliglotă ce se aduna pe atunci la Côte Vachette, unul se va alege și va străluci mai tîrziu deasupra vremurilor. In zgomotul acela etern, în care huruitul zarurilor cădea ca o grindină, unde partidele de pichet, nesfîrșite, dădeau loc la discuții și invective în toate vocabularele, unde bockmakerii care aduceau cu dînșii un miros de grajd, se adunau și nucasau pariurile, unde tot soiul de ființi interlope, vînzători de tugan-uri și cartieri de bursă își puneau la cale traficurile acolo, cu toate aceste își risipea cea mai mare parte din vreme viitorul poet al Stanțelor. Văd încă figura lui frumoasă, de corsar oriental, cu trăsături regulate și îndrăznețe, cu părul negru ca corbul, cu mustața ridicată războinic, urmărind ceasuri întregi în mirosul de fum și de alcooluri nesfîrșitele partide de pichet, cu o veșnică havană în colțul gurei. Il văd din cînd în cînd ridicîndu-și nalta lui statură, lat în umeri, subțire de mijloc, cum își sprijină mîinile în șolduri și privește cu ochiul sfidător prin geamul rotund al monoclului ce nu-l părăsea niciodată și pe care pe vremea aceea, cînd prințul de Sagan era arbitrul eleganțelor Parisului, îl purta atîrnat cu o lată panglică neagră, care îi brăzda fața ca o dungă de cărbune. In sgomotul și promiscuitatea aceea, el însă își căuta drumul, și armonia intimă a versurilor lui sonore, cînta în sufletul lui cum cîntă sonoritățile picurilor de apă într’o peșteră adîncă. Zarurile precumpăneau norocul unora și altora, regii întorși de-o mînă dibace adăugau un punct unui partenar, și vremea, neîndurata vreme curgea, scăzînd minută cu minută anii atîtor pierde-vară, adăogînd însă vers cu vers gloria lui de mai tîrziu. Și el era un jucător, în arena atîtor ambiții, lucra însă pretutindeni, și, deși în mulțime era absent, căci cine are ceva în el poate gîndi ori și unde, Muza, pentru un poet adevărat, fiind pretutindeni ca și Dumnezeu pentru un credincios. Ora aperitivului venea, ceasul verde, cum i se zice pe acolo, ceasul acela, cînd aerul miroasă a absint și cînd biurourile și atelierele de pretutindeni își deschid porțile, dînd drumul robilor muncii. E divin ceasul acela și amurgurile Parisului nu le-am mai văzut nicăirea. O năvală de lume ia cu asalt omnibusurile, — vorbesc de vremea cînd Metropolitanul nu era încă, și forfotă în toate părțile. Imperialele sînt pline și o primăvară întreagă de fete, cărora le e de ajuns o panglică și o floare ca să fie frumoase, ci ca din pămînt. Și nu e loc mai delicios ca să privești de cît terasa unei cafenele. Pentru mulți, terasa aceia, în viața asta sbuciumată și călătoare, e ca bordul unui vas din întunericul căruia eși ca să respire aerul și lumina largului și să cauți la felurimea făpturilor,ieri la schimbarea necontenită a priveliștelor. Pe bordul acesta fericit, se așeza și poetul nostru, și deși pe fața lui de corsar nu trecea nici o umbră, poate că visa la țara lui îndepărtă, unde nu era să se mai întoarcă decît o singură dată. Visa la proporțiile senine ale templelor antice profilate pe albastrul cerului, la marea veșnic cîntăreață, la viață și la moarte poate... Cine cunoaște ce a scris el, poate urmări vers cu vers, aceste reverii nostalgice. Desrădăcinatul totuși, visa și armoniile lui intime se resimt de frumusețea liniilor templelor antice, cadența versurilor lui răsună decadența valurilor și în întreaga lui operă, trece acel suflu antic al izvorului în care s’a adăpat. Dacă însă, după toate peregrinările și toate sgomotoasele manifeste lansate ca șef de școală, a sfîrșit prin a se reîntoarce la clasica formă a ștanțelor, el însuși nu s’a mai întors în clasicul pămînt al Eladei și a murit în țara lui de adopțiune. Și-a întors fața de la natura adevărată, și iubind Parisul cu pasiunea unui adevărat Parisian înăscut, s’a închis în zidurile lui fermecate, s’a mulțumit cu umbrarele Luxemburgului, cu triștii castani de pe bulevarde, cu toată natura meschină și anemică ce o închide in oraș. Seria pentru dînsul, cum spune undeva «curge cu simplicitatea unui hexametru omeric», cerul mînjit și estompat de funinginea miilor de hornuri ale uzinelor el îl vede limpede ca o minune, pădurile prăfuite, pline de larma automobiliștilor și parfumate de benzină, sunt demne pentru el să adăpostească sanctuarul muzelor. Pretutindeni și necurmat, icoanele culese în dragul lui Paris l-au urmărit. Pentru el Parisul a fost o obsesiune, o desăvîrșită luare în stăpînire. Pînzele albe ale unei corăbii văzute în treacăt pe marea Egee, lui îi amintesc nostalgie, flotilele ușoare ce plutesc de-a purui pe valurile veșnic calme ale bazinului din grădina Luxemburgului. Grădina aceia, frumoasă odată, plină acuma de busturile atîtor poeți ale căror versuri au murit înaintea marmorei și în vecinătatea căreia am stat și cu atîția ani de zile, nu era noapte tîrzie să nu-l vadă trecînd pe lingă grilajul ei, îndreptîndu-se spre Mont-Rouge unde locuia. Cînd zic că nu era noapte, înțeleg ora aceia, cînd ultimile cafenele din cartierul latin își stingeau lămpile, amintind visătorilor și incorigibililor boemi că e ceasul suprem al hodinei. Discuțiile întrerupte cădeau, femei și umbre se furișeau, tovarăși de o noapte, amintiri de o clipă. Departe apoi, din susul îneguratului bulevard, doi ochi roșii ca de balaur se aprindeau, creșteau în mers, și huruitul trenului ce cobora din Mont-Rouge se auzea și dispărea și el... Atunci poetul, pelerinul pasionat,