Viitorul, octombrie 1922 (Anul 16, nr. 4365-4390)

1922-10-14 / nr. 4376

Sâmbătă 14 Octombrie 1922 Anul el patru­spre­zecerea No. 4376 1 lßU eg. in torn 2 lei eg. în sircsimtate ABONAMENTE IN TARA La ORAȘE LA f ATI I L'n an . . H O lei I 175 lei Șase inni . ICO • I țO > Trei luni . £0 » I 45 > I In streinătate Cn sn . . . 560 lei Șase Inni. . £80 > T rei luni. , 140 , REDACȚIA STR. EDGARD QUINET No. 2 (Vis-â-vls da Hotel Capșa) ADMIN iSTRAȚIA strada: academiei no. 17 Telefoanele: Direcția 51/23; Redacția $1 Administrația­­ 9/23 și 3/11 ANUNCIURI rE^RCIALE Se primesc direct la Adm Academiei No. 17 și la tonh darului strada ■­ publicitate Manuscriptele nepublicate se distrug 1.» 1 leit­eram 1 Hi­ll In Mahle SESIUNEA extraordinară Astăzi s’a deschis, în împreju­rări cu deosebire solemne, noua sesiune extraordinară a Corpuri­lor legiuitoare, de la care opinia publică așteaptă o operă fertilă de legislație. In ultimul consiliu de miniștri, după cum am anun­țat, membrii guvernului au ho­tărât cari sunt proectele de legi ce vor fi supuse în primul rând deliberărilor Parlamentului. Printre preocupările constante ale guvernului, este una care predomină astăzi: îmbunătățirea situatiunei materiale a funcțio­narilor Statului. D-l ministru de finanțe, care in decursul ultimelor opt luni a reușit să pună ordine în cheltu­­elile Statului, să consolideze da­toria flotantă externă a Statului, a alcătuit în linii generale și proectul unei serioase îmbunătă­țiri a situației funcționarilor, pa­ralel cu echilibrarea bugetului și așezarea lui pe bazele solide ale unei politici de ordine și econo­mie. Acești pași făcuți spre consoli­darea noastră financiară vor a­­vea desigur drept urmare o ur­care a valoarei monedei noastre, deci o micșorare a prețului vie­­tei. In această epocă de transiție, funcționarii publici vor fi aju­tați în largă măsură să facă față necesităților vieței, iar în buge­tul anului viitor se vor prevedea toate sumele necesare pentru ca slujitorii Statului să fie puși la adăpostul gu­rei zilei de mâine. Proectele de legi pe care de mi­nistru de finanțe­le pe biroul Parlamentului concre­tizează această îndoită sforțare. Parlamentul se va mai ocupa in această sesiune extraordinară de mai multe proecte destinate să amplifice aparatul administra­tiv, să stimuleze inițiativa și să ușureze funcționarea serviciilor publice. E­ evident că, odată aceste lu­crări preliminare săvârșite, Par­lamentul va proceda la marea o­­peră de legislație din care va eși unificarea fiscala, administrativă și judiciară a României Mari. Astfel, într’o strânsă colabora­re, guvernul și reprezentanții na­­țiunei vor lucra cu râvnă la con­solidarea economică, financiară, și la deplina unificare a țărei în­tregite. Dacă privim însă în același timp preocupările partidelor de opoziție, nu putem decât regreta că ele sunt isvorâte din dorința de a pune piedici operei pozitive a guvernului. .­­ Astfel partidul național din Ardeal se silește prin toate mij­loacele să încetinească dacă nu să împiedice opera de unificare a Statului român, indispensabilă, consolidărei sale. Gruparea zisă­­ „țărănească“, încearcă să tulbu­re spiritele printr-o nejustificată luptă de clasă. Ultima acțiu­ne a­­narhică și demagogică pe care conducătorii acestei grupări o duc în jurul modalităței plăței pământurilor expropriate, arată cât de departe sunt acești poli­ticiani de interesele țărănești,­ cari sunt în armonie cu cele ge­nerale. La toate aceste agitații și svâr­­coliri zadarnice, se adaugă aceea creată în jurul neparticipării a­­cest­or două grupări izolate la ser­bările naționale ale încoronărei, și a abținerei lor de la lucrările Adunărilor legiuitoare. Opinia publică, țara întreagă rămâne însă nepăsătoare în fața tuturor acestor acțiuni negative ale celor două grupări. Ea aș­teaptă cu încredere opera poziti­vă și reală pe care guvernul și reprezentanții natiunei încep as­tăzi să o realizeze. Zi CU ZI „Patria“ iar protestează contra „persecuției“ la care sunt supuși soldații din Ardeal, cari sunt ținu­ți în vechiul Regat . Evident, pentru un bun român ca d-nii Vaida, gri Maniu, solda­tul din Ardeal, nu este al Româ­­niei­ Mari, ci numai al Ardealului, și de aceea el nu treb­ue să vină în Regatul „cel putred“. Cu astfel de români, România grea ar putea să mai trăiască ! NOTE lllllllWII BM IIi Ulllililllllllllllil IIII KIIIIi­ explicația unui duel isteric In literatura franceză contempo­rană trăește o scriitoare de o aris­tocratică distincțiune în felul ei de a simți și reda în scris stările ei de suflet, ea aparține Franței și se numește Pierre de Coulevairt. Scrisul ei subtil și inteligent îi a­­va­ depune siguräl un­tm­­ strc­cés de librărie tre­cător că omul din cele ce­­ asigură omului eternitatea gloriei literare. In­ paginile unuia din romanele sale în care dialogul fictiv se ames­teca cu cea mai exactă descripție ce s'a scris asupra Angliei — „Vile inconnue“, — găsim o comparație între Franța și Germania ori An­glia care luminează ca o scânteie electrică o variată serie de fenome­ne internaționale. Pierre de Coule­­vain, scrie astfel: „Nu fără scop Providența a așezat pe Englezi și Francezi pe unii în fața altora. E­­lementul masculin­ și elementul te­menii­ trebue să existe în întreg universul, chiar la creator. Rasele saxone și germane sunt eminamen­te masculine, rasele latine și slave sunt eminamente femenine. Când stai să privești de aproape, observi că certurile lor sunt mai ales cer­turi între sexe. In sudul Europei cele trei mari surori latine, Fran­ța ținând de mână Spania și Italia, sunt par­că susținute de către An­glia și Germania. De la aceste na­țiuni bărbătești, ele primesc impul­siunea, mișcarea inițială adeseori, dar în schimb ele exercită asupra lor o influență psihică puternică, binefăcătoare și civilizatoare“. Comparația aceasta literară vine să lumineze multe probleme ale hi­mei de azi. Rivalități ce păreau i­­nexplicabile, ori profunde misteri­oase, antagonisme neînțelese, apar ca neînțelegeri — dacă le-am pu­tea numi așa — sexuale, ele sunt un­ duel între elementul pasiv și cel activ, între puterea ce mișcă, și puterea ce îmblânzește. Istoria luptelor și rivalităților dintre lumea anglo-saxonă și cea latină, capătă prin’ comparația scri­itoarei de Coulevain, o coloratură nouă și un alt înțeles. PETRONIUS ! Ia „L’Europe Nouvelle“ d. Charles Velley, ocupându-se de consecințele pierderei Anatoliei de Grecia, scrie: „Dacă pierderea din Asia­ Mică n’ar însemna pentru greci decât un dezastru de ordin mili­tar răul n’ar fi chiar atât de profund ș­i ireparabil. Dar analizând situația sub toa­te aspectele se constată că eva­cuarea Anatoliei în condițiile în care s-a produs, ia proporțiile unei catastrofe complecte. D-l Venizelos și-a întemeiat cele mai mari speranțe în expe­diția din Asia Mică. Considerând că Grecia este o țară săracă și că în afară de Thessalia ea nu mai are n­­ci o provincie mare s’ar fi putut spe­ra într’o­ bogată producție agri­colă, și cum pentru refacerea fi­nanciară a țărei era nevoe de o intensificare a vieței economice, a conchis că cele două nouă pro­vincii pe cari tratatul de la Se­vres avea să le adauge Greciei, adică Tracia și Anatoli­a, erau ab­solut indispensabile pentru a ob­ține resursele necesare Ce înseamnă pierderea Anatoliei îndată ce pacea avea să fie în­cheiată și tratatul ratificat, d. Venizelos voia să contracteze un împrumut extern pentru a re­construi principalele porturi gre­cești, Pireu, Salonic și Smirna. Cu aceleași mijloace țintea să realizeze vasetul program de re­forme agrare pentru a da țării un nou avânt economic. Anatolia și Tracia aveau să fie gajurile împrumutului mare, fără de căra nimic nu se putea realiza. Din cele două provtincii, Ana­tolia era cea pe care se puneau cele mai frumoase speranțe. Din punct de vedere agricol Anatolia este ma­i favorizată decât Tracia, apoi mai are și un port mare ce drenează produsele la marea E­­gee. Din constatările făcute s-a do­vedit că regiunea Smirnei este una din cele mai bogate din pro­­vinciile Anatoliei, solul fiind de o rară fertilitate. Pierzând acea provincie boga­tă, Grecia pierde resurse mari și foarte variate. Pe umerii țăreni ră­mân sarcinile formidabile ale cheltuelilor militare făcute și deci are o situație financiară foarte gravă, fără a avea drept compensație, câștigurile ce ar fi putut scoate rând pe rând din exploatarea acelei regiuni, pentru a contrabalansa pasivul­ gan distrugător. Câți au mai ră­mas din cei 150.000 de greci din Smirna? Câți mai simt în testă Anatoliîa­ Situația Greciei în A­­ sia­ Mică După atâtea lupte, atâtea mă­celuri, persecuții și răsbunări, grecii au luat calea pribegiei fără gând nici posibilitatea unei reîntoarceri. Iată de ce dacă într’un viitor îndepărtat, s’ar mai putea să re­vină în discuții chestiunea domi­­națiunei turcești în Asia, Grecia nu va mai putea invoca superio­ritatea numerică invocată odi­nioară de Venizelos și care a im­presionat cu drept cuvânt pe di­­diplomație, conchide d. Vesley. Războiul actual va avea deci con­secințe destul de grele și în viitor. Dar cum poporul grec e inteli­gent, harnic și stăruitor la mun­că, nu se pot pune prea multe baze pe prevederile pessimiste. Grecia a trecut și a învins destu­le dificultăți în cursul glorioasei sale istorii și poporul grec va știi să învingă și încercările grele de astăzi. ^ _____ CHESTIUNEA ORIENTULUI CE PIERDE GRECIA — In urma dezastrului din fisia­ IHlcn - Pierderile din punct de vedere național Dar acesta încă nu spune totul. Din punct de vedere național, de­zastr­l Greeied este mult mai mare.Este incontestabil că elementul grecesc constituia la Smirna și aproape în toate orașele de pe coastă, o populație compactă, mult superioară elementului turc prin activitatea comercială, și gradul de cultură. La Smirna grecii reprezentau aproape jumătate din populația totală, iar din punct de vedere e­­conomic și intelectual, erau șii mai superiori. Tot astfel era si­tuația și în populațiile rurale.­­ Evenimentele din Septembrie au produs acolo efectele unui ora i jt stîctiunile CMIUHISTE E foarte semnificativ faptul că de câte ori situația internațională e tulbure, în țara noastră încep să apară manifeste comuniste a căror­ proză răzvrătitoare se răsfață pe După falimentul politicei de in­stigare a muncitorimei acei Câți­­va oameni cari crezuseră că se pot pune în serviciul Moscovei și cu ajutorul streinilor să impue o dictatură odioas­ă hîf­er claselor, sociale, au stat, un timp în umbră. Muncitorimea deșteptată a înțeles prăpastia către care voiau s-o în­drepte acești agenți plătiți ai sovi­etelor. Ea încerca să se organizeze pe baze solide social-democrate, căutând pe cale de evoluțiune să ajungă la înfăptuirea idealurilor, ei. Iată insă că agitatorii plătiți de streini, încep din nou a încerca să continue opera lor destructivă. A­­tăt in Ardeal cât și în vechiul Re­gat ei au­ reînceput intrigile în mij­locul muncitorimei spre a o desbi­­na, căutând să atragă pe naivi și să formeze din­ nou acel „partid comunist“ ce era în realitate gru­parea unor spioni sovietici și a unor răzvrătitori de cea mai nea­gră speță. Muncitorimea cunoaște interesele acestor oameni: ea știe că „parti­dul comunist“ nu e decât un pre­text pentru ca „fruntașii“ impro­vizați să poată încasa subvențiile sovietelor. E de sperat deci că de data aceasta, după o atât de tristă experiență, nu­ va mai cădea în cursă. Exemplul trecutului ca și exemplul veșnic viu al tiraniei so­vietice, o va îndepărta de ambițio­șii interesați cari mai speră încă odată s’o înșele. In ceea ce privește afișele incen­diare ce le vedem iarăși pe ziduri, ca și reapariția presei „comuniste“, desigur că ele nu influențează pe nimeni. Sub vorbele mari se ascund patimile mici ale Celor câțiva vân­duți, amenințările nu pot speria pe nimeni cât despre promisiunile ce le fac muncitorimei ele sunt ve­rificate de mult în Rusia, spre a le mai crede cineva. Încercările comuniste găsesc deci un zid de care se vor zdrobi în cod știința muncitorimei, în democra­ția cinstită a celor cari guvernează și în patriotismul tuturor, claselor sociale din România. Din amintirile altora si ALE­MELE de d-l ion I. C. BRATIANU AMINTIRI SCUMPE ORI­CARUI ROMAN—­­ Din istoricul revoluției dela 1848 - Raportările dintre români și unguri — Reproducem aci „amintirile“ pe care d. I.I. C. Brătianu le scrie pen­tru atât de interesanta revistă „Cu­getul românesc“. Ele sunt însoțite de o scrisoare către d. Ioan Pillat, care unește calitățile de artist cu acelea de om înzestrat cu însușirile de energie de inițiativă depuse pentru propășirea culturei noastre românești. Revoluția cea mare îndrumase pe căi noui evoluțiunea politică și socială a Franței, dând corp idei­lor de libertate și de democrație, pe care fără voe epopeea napoleo­niană le răspândise în Europa­ Du­pă 1815 avântul nouilori Concepții fusese vremelnic comprimat, dar încă de la 1830 burghezimea fran­ceză rupsese frontul Sfintei Alian­țe și la 1848, ca unda unui val, re­voluția de la Paris se întinsese peste continent. Cu caracterele lor proprii, impu­se de situațiunea fiecărui popor, revoluțiunile din 1848 erau pretu­tindeni manifestarea ideilor de li­bertate și de democrație. Zăgazul Rusiei autocratice opri­se valul la granițele ei. Iar in ur­mă prin­ îndemnuri cominatorii și hotărâtoare pe Sprea, prin baione­te si tunuri pe Dunăre. Nicolae Pa­vlovici asigurase zdrobirea mișcă­­rei în restul continentului, afară de Franța. Nici la Paris însă incoherența ti­nerei republice nu era să-i îngădu­ie viată lungă și în curând în locul ei se întronă cesaiismul bonapar­­tist. Astfel regimul napoleonian,­­care în desvoltarea lui ulterioară, determinată de corndițiunile esen­țiale existenței sale, era să devie temei al refacerei Europei prin în­frângerea egemoniei rusești la Se­bastopol și prin sprijinirea aspira­­țiunilor naționale, se înfățișa la înființarea lui ca desăvârșirea ți­nerii de reacțiune și deci stânjeni­­rea încercărilor de emancipare ale anului 1848. Gonite din țările lor căpeteniile revoluționare se întâlniseră în Franța republicană, cu ajutorul că­reia sperau să reînceapă lupta cât mai neîntârziat și mai bine organi­zată. La Paris luară astfel contact exilații, de pretutindeni. Ei soco­teau ca în­ primii ani ai deceniei a cincea, cu puteri de astădată u­­nite, să asigure izbânda libertăței. Primii luptători români pen­tru libertate Anevoe își închipue generaliile actuale credința entuziastă și ma­nifestarea ei înflăcărată d­u care Ion C. Brătianu și amicii săi soco­teau că începe pentru omenire o viață nouă de frăție și de liberta­te. Chiar topul cuvântărilor și al scrierilor lor răsună azi ciudat ce­tea care n‘au pătruns rostul cursu­rilor contemporane de la Collége de Fran­ce la care se adăpaseră și în care se oglindesc simțimintele și concepțiunile lor. Ei priveau fi­rește înfrângerea lor da un inci­dent nenorocit, dar repede trecă­tor­ii credeau să realizeze fără în­târziere opera de emancipare na­țională și socială care e încă în e­­laborare azi, după 70 ani de lupte și de evoluții progresive. Această înfrângere însă eviden­ția­se necesitatea ca de astă dată Raporturile dintre căpeteniile revoluționarilor români și un­­guri cu ungurii problema era mult mai anevoioasă. Atât apăruseră de greu de soluționat raporturile create de aspirațiunile simultane de emancipare de la Pesta și de la București, încât în cursul revoluțiu­nii de la 1848 pe când Racoviță, nepotul Goleștilor, se lupta în munt tii Apuseni alături de Avram Ian­­­cu, iar Ion C. Brătianu cu frunta­șii ardeleni puneau temed unior re­lații care erau să țină cât viața lor. — Bălcescu încerca fără suc­ces la Pesta înțelegerea cu Kossuth iar Caracas, prietenul din tinerețe până la bătrânețe al lui Ion C. Bră­tianu, înainta călare prin Oituz până la Tg.­Ocn­a în Moldova, ca aghiotant al lui Bem, în luptă cutí­­tra Rușilor. Unde era drapelul adevărat al fi-De fapt pentru Români nici la una. Totuși la Paris sub presiunea realităților dușmane, cele două e­­migrări română și maghiară se pă­­truaseră de nevoia unei înțelegeri. Firește marea piedică pentru rea­lizarea ei era Ardealul. Nici Ro­mânii, nici Ungurii, nu voiau să renunțe la aspirațiile și la preten­țiile lor. O comisiune mixtă compusă din, delegații ambelor emigrări fu în­sărcinată cu căutarea unor condi­­țiuni de acord. Din­ partea Româ­nilor fură desemnați : Ion C. Bră­tianu, Alexandru Golescu-Negru și Bălcescu, din­ partea Ungurilor : Iuliu Andrassy, Ladislas Teleky și H. După laborioase discuții ei a­­junseră să convină ca cele două mișcări naționale să nu se comba­tă, hotărând ca situația Ardealului să fie rezolvată în urmă printr'un plebiscit. Ungurii din Ardeal «■i­iiiRiwi Rman Banffi BaBna­mm Gravă trebue să fi apărut atun­ci situația Ungurilor pentru ca dele gătii lor, reprezentați ale celor mai de seamă familii aristocratice, să convină la o­ asemenea ințele­gere, căci chestiunea Românilor din­ Ungaria înfățișa pentru Ma­ghiari un caracter deosebit, care și astăzi după definitiva ei rezolvare. O face atât de penibilă pentru re­lațiile dintre București și Pesta. De­sigur revendicările române au atins, mai puțin de­cât oricare din celelalte pierderi ale Ungariei, con­­dițiunile esențiale ale existenței și ale propășirii unui stat maghiar. In­­tra ade­văr nici unul din statele, ca­re și-au constituit ntruile granite în detrimentul vechei Ungarii, nu co­nține în teritoriile sale locuite de element etnic unguresc propor­­țiuni mai scăzute de populațiune maghiară relativ cu neamul sta­tului respectiv. In ținuturile Ro­mâniei Mari, afară de câteva ora­șe, populațiunea maghiară propriu zisă e în pronuntata minoritate. Secuimea, singurul element rural compact, pe lângă că nu se identi­fică cu restul Ungurilor, constitue o insulă izolată la o mare românea­scă așa de însemnată, în­cât nici "o dreaptă judecată nu poate admi­te desodotirea unui interes româ­nesc atât de covârșitor. Astfel din­ punct de vedere obiec­tiv nouile granite românești, și după distanța lor de la Pesta, și prin elementele etnice ce conțin, sunt acele cu care noul stat ma­ghiar ar trebui să se împace mai ușor, dacă într-adevăr în el ar dom­ni o nouă atmosferă de rem­ă de­mocratic. Pe ce își bazau ungurii drep­tul de stăpâni ai Ardealului sn’ Ardeal sub înfățișarea lor de lupte, nationale se Ciocnesc tot de­odată a două econcepțiun­i sociale și politice : una rezemată ne rămăși­țele istorice ale unei feudalități transformată da* UU înlocuită de Continuarea în ua^na ?-a Pagini de istorie împotriva absolutismului solid a li­­bertății î la Pesta sau la Viena , nor­d­ <K­em­­îmi Ann­iXl rom­l-A AnroMÎIn • | I > —­— S ♦ _. w _® zat să se unească toate puterile ce-1 puteau doborî. Ip special Românii, Cum era fi­resc, căutaseră mai deaproape în­țelegere cu Polonii și cu Ungurii. Cu primir­ea era ușoară și prin natura situațiunilor respective ale celor două popoare și prin relații­le de simpatie ce existau încă di­nainte între conducătorii efectivi ai revoluției române și iubitul lor profesor de la Collége de France, Mickiewicz, marele și autorizatul reprezentant al emancipărei Pote­ntei. D­l ION Estetica clasică enumără de obi­­ceiu cinci arte: arhitectura, sculp­­tura, pictura, muzica și poezia. Rare­ori e vorba de­ o a șasea: danțul (în care trebue să punem­ întreaga artă dramatică). Cu toate astea, — și, pe măsură ce manifestările sociale, me­nite să solidarizeze pe oameni în unități din ce în ce mai mari și mai puternice — s-au înmulțit și­ au în­ceput chiar să devină o necesitate a vieții uman­e, — avem curajul să vorbim de­ o­ serie întreagă de arte te ar putea să facă o categorie nouă, pe lângă celelalte recunoscute­ arte­re sociale. Aceste arte au caracte­ristica mai întâi, de a nu putea lua ființă fără un material omenesc, fără i» «ueaă de oi­meni care să facă Cronica culturală ARTA SUPREMA <te MIHAIL DRAGOMIRE­CU ________ Profesor universitar A propus de Serbările Incoronăres­ cului, care prin focul lui întețește forța de expresiune a executanților, — rămâne o minune unică, dar ab­solut trecătoare: cronicele o pot con­semna, o pot introduce ca un fapt în istoria culturală a unui popor, — dar ea nu mai poate fi simțită în afară de cei ce au luat parte, ac­tiv sau pasiv, la producerea ei. Poe­zia lui Omer este veșnic vie, veșnic pipăibilă pentru oricine se apropie de textul „Iliadei“; dar corurile re­ligioase, în a căror organizare a stră­lucit, ca un Warjner al antichității, un Alcmin, au pierit odată cu pro­ducerea lor. Dar natura care e una și­ a cărei rădăcină, dincolo de infi­nitul timpului și spațiului, una este, — are nebănuite și paradoxale compensațiuni. Gloria poetului e eternă, dar viitoare: gloria artistu­lui social este trecătoare, dar prezen­tă. A unuia e tăcută, umilă, săracă, a celuilalt e sgomotoasă, fierbinte, mândră și mănoasă. Unul are veș­nicia nemărginitului mâine, altul veșnicia clipei de astăzi... pe executanții, figuranții, spectatorii sau ascultătorii operei de artă, — și al doilea, de a avea o existență istorică adică trecătoare. Pe când un arhitect, un pictor, un poet, cu toată fragilitatea relativă a materialului în care plăsmuesc pot aspira ca ope­­rile lor să devină nemuritoare, adi­că să intre in patrimoniul conștiin­ței umane și să devină element con­stitutiv al ei. — un dirijor, un exe­cutant muzical, un artist dramatic, un regisor (și când u­n regisor Înțe­leg pe toți aceia sub a căror direc­țiune se orânduesc pompele sociale, sărbătorile naționale­ fac o artă care moare împreună cu ei. Un concert oricât de minunat ar fi și oricât en­­tusiasm ar stârni în sufletele publi­­tice individuale și "•«in sociale, cât Dar nu e vorba să analizăm și să adâncim ciudata antiteză­­ între ar­tă atragem atențiunea asupra în­semnătății artelor sociale pentru des­voltarea vieții a unui popor. Căci vorbind de artele sociale nu trebue să ne gândim ium­&ai la audițiunile în care muzica joacă rolul de căpete­nie, nici la spectacolele­ în care poezia și dansul au acest rol. Pe lângă acesta manifestări care își au specialiștii lor bine determinați, mai există o serie bogată de producțiuni de artă socială, tot așa de importan­te,­­ și din punct de vedere națio­nal mult mai importante, care însă sunt lăsate la voia întâmplării și­ al obiceiurilor băștinașe sau împrumu­tate. Aceste producțiuni de artă so­cială de cele mai multe ori se re­duc la reproducerea mai­­ mult sau mai puțin ștearsă (fiindcă unde nu o regisură specială nu e­ ordine și deci­ nu e unitate) a unor tipicuri, pe care nici un artist adevărat n'a căutat să le înnoiască, să le îmbo­gățească scoțându-le în evidență ca­racterul și frumusețea lor specială. Aceste manifestări sociale pot fi cu­prinse într’un singur cuvânt: pom­pei». In viața de familie, în viața de societate, în viața națională și di­plomatică avem nenumărate și con­tinue prilejuri de manifestări de ar­tă socială: pompele religioase (litur­ghia, botezul, nunta, înmormântarea, tedeumul, sfințirile, etc.), primirile, balurile, procesiunile naționale, ani­versările, recepțiunile solemne, ser­bările școlare și de tot felul, toate manifestările care în tradițiuni și obiceiuri au lăsat forme și urme, care acum ori sunt deformate ori cu totul părăsite. Aceste manifestări fie că au rădă­cini în prescrierile religioase, în obi­ceiurile poporane sau în tradițiunile boerești sau domnești nu pot fi lă­sate pentru totdeauna la voia întâm­plării. Ele trebue să-și aibă organul lor regulator în artiști speciali, care să aibă îndoitul simț al elementelor tradiționale și­ al celor cerute de e­­voluțiunea vieții. Un asemenea or­gan — dacă împrejurările politice și mai cu seamă cele financiare ne-ar fi dat răgaz, — ar fi putut face din serbarea încoronării o adevărată operă de artă supremă. * Nu e vorba să critic ce s'a făcut și cum s'a făcut. Ceea ce s'a făcut și se face, e bine făcut, și nici nu se putea mai bine face. Omul e sub­ Im­­prejurări, și peste ele nu poți trece. E vorba de viitor, nu de prezent. In­­ acest caz, firește, că dacă am fi avut un organ special artistic pentru so­lemnitățile naționale și dacă am fi avut răgaz și bani,­­ serbările în­coronării ar fi câștigat in amploare, in slavă și în frumusețe. Actul încoronării este, prin esență, un act politic național, în care orice suflet românesc trebue adus să simtă viu, puternic și neuitat,­­ mă­rirea și puterea, frumusețea și slava, iscusința și priceperea înmănuchiate intr’un singur gând: acela al unită­ții statului român, ca reprezentant al neamului românesc. O asemenea ma­nifestare politică trebue să fie și­ o­ manifestare de mare artă căreia să-i fie subordonate, sub o formă sau alta, toate celelalte arte. Dar această­­ manifestare artistică trebue să pu­nă in acelaș timp în valoare toată ființa noastră de popor care nu nu­mai știm să ne apărăm, dar în acelaș timp putem să simțim­ și gândim în­­ felul nostru și deopotrivă cu alte nea­­­­muri ale lumii. Serbările încoronării trebue înconjurate de întreaga atmos­­­feră culturală a țării. Arhitectura monumentelor, cu sculpturile și pic­turile lor, împodobirea pitorească a­­ veșmintelor, ordonarea originală a­ mișcării maselor, organizarea mani­festărilor oratorice, poetice și muzi­cale, expoziția artistică a bogățiilor materiale și morale ale țării, simbo­lurile vieții istorice și actuale ale în­tregului popor românesc, sunt tot atâtea elemente ce trebue executate, rânduite și integrata într-o singură și măreață manifestare a unei na­țiuni. încoronarea Regelui . Încoro­narea țării, încoronarea trebue să fie e o manifestare de supremă po­litică, dar și de artă supremă. In spre un asemenea act suprem trebue să tindă intreaga noastră organiza­­ție culturală. t Reclama cea mai fo­lositoare ›1 mal­ef- Ur3 se poate face uum­ai ?n „VIITORUL“ \ 1

Next