Viitorul, octombrie 1922 (Anul 16, nr. 4365-4390)
1922-10-14 / nr. 4376
Sâmbătă 14 Octombrie 1922 Anul el patrusprezecerea No. 4376 1 lßU eg. in torn 2 lei eg. în sircsimtate ABONAMENTE IN TARA La ORAȘE LA f ATI I L'n an . . H O lei I 175 lei Șase inni . ICO • I țO > Trei luni . £0 » I 45 > I In streinătate Cn sn . . . 560 lei Șase Inni. . £80 > T rei luni. , 140 , REDACȚIA STR. EDGARD QUINET No. 2 (Vis-â-vls da Hotel Capșa) ADMIN iSTRAȚIA strada: academiei no. 17 Telefoanele: Direcția 51/23; Redacția $1 Administrația 9/23 și 3/11 ANUNCIURI rE^RCIALE Se primesc direct la Adm Academiei No. 17 și la tonh darului strada ■ publicitate Manuscriptele nepublicate se distrug 1.» 1 leiteram 1 Hill In Mahle SESIUNEA extraordinară Astăzi s’a deschis, în împrejurări cu deosebire solemne, noua sesiune extraordinară a Corpurilor legiuitoare, de la care opinia publică așteaptă o operă fertilă de legislație. In ultimul consiliu de miniștri, după cum am anunțat, membrii guvernului au hotărât cari sunt proectele de legi ce vor fi supuse în primul rând deliberărilor Parlamentului. Printre preocupările constante ale guvernului, este una care predomină astăzi: îmbunătățirea situatiunei materiale a funcționarilor Statului. D-l ministru de finanțe, care in decursul ultimelor opt luni a reușit să pună ordine în cheltuelile Statului, să consolideze datoria flotantă externă a Statului, a alcătuit în linii generale și proectul unei serioase îmbunătățiri a situației funcționarilor, paralel cu echilibrarea bugetului și așezarea lui pe bazele solide ale unei politici de ordine și economie. Acești pași făcuți spre consolidarea noastră financiară vor avea desigur drept urmare o urcare a valoarei monedei noastre, deci o micșorare a prețului vietei. In această epocă de transiție, funcționarii publici vor fi ajutați în largă măsură să facă față necesităților vieței, iar în bugetul anului viitor se vor prevedea toate sumele necesare pentru ca slujitorii Statului să fie puși la adăpostul gurei zilei de mâine. Proectele de legi pe care de ministru de finanțele pe biroul Parlamentului concretizează această îndoită sforțare. Parlamentul se va mai ocupa in această sesiune extraordinară de mai multe proecte destinate să amplifice aparatul administrativ, să stimuleze inițiativa și să ușureze funcționarea serviciilor publice. E evident că, odată aceste lucrări preliminare săvârșite, Parlamentul va proceda la marea operă de legislație din care va eși unificarea fiscala, administrativă și judiciară a României Mari. Astfel, într’o strânsă colaborare, guvernul și reprezentanții națiunei vor lucra cu râvnă la consolidarea economică, financiară, și la deplina unificare a țărei întregite. Dacă privim însă în același timp preocupările partidelor de opoziție, nu putem decât regreta că ele sunt isvorâte din dorința de a pune piedici operei pozitive a guvernului. . Astfel partidul național din Ardeal se silește prin toate mijloacele să încetinească dacă nu să împiedice opera de unificare a Statului român, indispensabilă, consolidărei sale. Gruparea zisă „țărănească“, încearcă să tulbure spiritele printr-o nejustificată luptă de clasă. Ultima acțiune anarhică și demagogică pe care conducătorii acestei grupări o duc în jurul modalităței plăței pământurilor expropriate, arată cât de departe sunt acești politiciani de interesele țărănești, cari sunt în armonie cu cele generale. La toate aceste agitații și svârcoliri zadarnice, se adaugă aceea creată în jurul neparticipării acestor două grupări izolate la serbările naționale ale încoronărei, și a abținerei lor de la lucrările Adunărilor legiuitoare. Opinia publică, țara întreagă rămâne însă nepăsătoare în fața tuturor acestor acțiuni negative ale celor două grupări. Ea așteaptă cu încredere opera pozitivă și reală pe care guvernul și reprezentanții natiunei încep astăzi să o realizeze. Zi CU ZI „Patria“ iar protestează contra „persecuției“ la care sunt supuși soldații din Ardeal, cari sunt ținuți în vechiul Regat . Evident, pentru un bun român ca d-nii Vaida, gri Maniu, soldatul din Ardeal, nu este al României Mari, ci numai al Ardealului, și de aceea el nu trebue să vină în Regatul „cel putred“. Cu astfel de români, România grea ar putea să mai trăiască ! NOTE lllllllWII BM IIi Ulllililllllllllllil IIII KIIIIi explicația unui duel isteric In literatura franceză contemporană trăește o scriitoare de o aristocratică distincțiune în felul ei de a simți și reda în scris stările ei de suflet, ea aparține Franței și se numește Pierre de Coulevairt. Scrisul ei subtil și inteligent îi ava depune siguräl untm strccés de librărie trecător că omul din cele ce asigură omului eternitatea gloriei literare. In paginile unuia din romanele sale în care dialogul fictiv se amesteca cu cea mai exactă descripție ce s'a scris asupra Angliei — „Vile inconnue“, — găsim o comparație între Franța și Germania ori Anglia care luminează ca o scânteie electrică o variată serie de fenomene internaționale. Pierre de Coulevain, scrie astfel: „Nu fără scop Providența a așezat pe Englezi și Francezi pe unii în fața altora. Elementul masculin și elementul temenii trebue să existe în întreg universul, chiar la creator. Rasele saxone și germane sunt eminamente masculine, rasele latine și slave sunt eminamente femenine. Când stai să privești de aproape, observi că certurile lor sunt mai ales certuri între sexe. In sudul Europei cele trei mari surori latine, Franța ținând de mână Spania și Italia, sunt parcă susținute de către Anglia și Germania. De la aceste națiuni bărbătești, ele primesc impulsiunea, mișcarea inițială adeseori, dar în schimb ele exercită asupra lor o influență psihică puternică, binefăcătoare și civilizatoare“. Comparația aceasta literară vine să lumineze multe probleme ale himei de azi. Rivalități ce păreau inexplicabile, ori profunde misterioase, antagonisme neînțelese, apar ca neînțelegeri — dacă le-am putea numi așa — sexuale, ele sunt un duel între elementul pasiv și cel activ, între puterea ce mișcă, și puterea ce îmblânzește. Istoria luptelor și rivalităților dintre lumea anglo-saxonă și cea latină, capătă prin’ comparația scriitoarei de Coulevain, o coloratură nouă și un alt înțeles. PETRONIUS ! Ia „L’Europe Nouvelle“ d. Charles Velley, ocupându-se de consecințele pierderei Anatoliei de Grecia, scrie: „Dacă pierderea din Asia Mică n’ar însemna pentru greci decât un dezastru de ordin militar răul n’ar fi chiar atât de profund și ireparabil. Dar analizând situația sub toate aspectele se constată că evacuarea Anatoliei în condițiile în care s-a produs, ia proporțiile unei catastrofe complecte. D-l Venizelos și-a întemeiat cele mai mari speranțe în expediția din Asia Mică. Considerând că Grecia este o țară săracă și că în afară de Thessalia ea nu mai are nci o provincie mare s’ar fi putut spera într’o bogată producție agricolă, și cum pentru refacerea financiară a țărei era nevoe de o intensificare a vieței economice, a conchis că cele două nouă provincii pe cari tratatul de la Sevres avea să le adauge Greciei, adică Tracia și Anatolia, erau absolut indispensabile pentru a obține resursele necesare Ce înseamnă pierderea Anatoliei îndată ce pacea avea să fie încheiată și tratatul ratificat, d. Venizelos voia să contracteze un împrumut extern pentru a reconstrui principalele porturi grecești, Pireu, Salonic și Smirna. Cu aceleași mijloace țintea să realizeze vasetul program de reforme agrare pentru a da țării un nou avânt economic. Anatolia și Tracia aveau să fie gajurile împrumutului mare, fără de căra nimic nu se putea realiza. Din cele două provtincii, Anatolia era cea pe care se puneau cele mai frumoase speranțe. Din punct de vedere agricol Anatolia este mai favorizată decât Tracia, apoi mai are și un port mare ce drenează produsele la marea Egee. Din constatările făcute s-a dovedit că regiunea Smirnei este una din cele mai bogate din provinciile Anatoliei, solul fiind de o rară fertilitate. Pierzând acea provincie bogată, Grecia pierde resurse mari și foarte variate. Pe umerii țăreni rămân sarcinile formidabile ale cheltuelilor militare făcute și deci are o situație financiară foarte gravă, fără a avea drept compensație, câștigurile ce ar fi putut scoate rând pe rând din exploatarea acelei regiuni, pentru a contrabalansa pasivul gan distrugător. Câți au mai rămas din cei 150.000 de greci din Smirna? Câți mai simt în testă Anatoliîa Situația Greciei în A sia Mică După atâtea lupte, atâtea măceluri, persecuții și răsbunări, grecii au luat calea pribegiei fără gând nici posibilitatea unei reîntoarceri. Iată de ce dacă într’un viitor îndepărtat, s’ar mai putea să revină în discuții chestiunea dominațiunei turcești în Asia, Grecia nu va mai putea invoca superioritatea numerică invocată odinioară de Venizelos și care a impresionat cu drept cuvânt pe didiplomație, conchide d. Vesley. Războiul actual va avea deci consecințe destul de grele și în viitor. Dar cum poporul grec e inteligent, harnic și stăruitor la muncă, nu se pot pune prea multe baze pe prevederile pessimiste. Grecia a trecut și a învins destule dificultăți în cursul glorioasei sale istorii și poporul grec va știi să învingă și încercările grele de astăzi. ^ _____ CHESTIUNEA ORIENTULUI CE PIERDE GRECIA — In urma dezastrului din fisia IHlcn - Pierderile din punct de vedere național Dar acesta încă nu spune totul. Din punct de vedere național, dezastrl Greeied este mult mai mare.Este incontestabil că elementul grecesc constituia la Smirna și aproape în toate orașele de pe coastă, o populație compactă, mult superioară elementului turc prin activitatea comercială, și gradul de cultură. La Smirna grecii reprezentau aproape jumătate din populația totală, iar din punct de vedere economic și intelectual, erau șii mai superiori. Tot astfel era situația și în populațiile rurale. Evenimentele din Septembrie au produs acolo efectele unui ora i jt stîctiunile CMIUHISTE E foarte semnificativ faptul că de câte ori situația internațională e tulbure, în țara noastră încep să apară manifeste comuniste a căror proză răzvrătitoare se răsfață pe După falimentul politicei de instigare a muncitorimei acei Câțiva oameni cari crezuseră că se pot pune în serviciul Moscovei și cu ajutorul streinilor să impue o dictatură odioasă hîfer claselor, sociale, au stat, un timp în umbră. Muncitorimea deșteptată a înțeles prăpastia către care voiau s-o îndrepte acești agenți plătiți ai sovietelor. Ea încerca să se organizeze pe baze solide social-democrate, căutând pe cale de evoluțiune să ajungă la înfăptuirea idealurilor, ei. Iată insă că agitatorii plătiți de streini, încep din nou a încerca să continue opera lor destructivă. Atăt in Ardeal cât și în vechiul Regat ei au reînceput intrigile în mijlocul muncitorimei spre a o desbina, căutând să atragă pe naivi și să formeze din nou acel „partid comunist“ ce era în realitate gruparea unor spioni sovietici și a unor răzvrătitori de cea mai neagră speță. Muncitorimea cunoaște interesele acestor oameni: ea știe că „partidul comunist“ nu e decât un pretext pentru ca „fruntașii“ improvizați să poată încasa subvențiile sovietelor. E de sperat deci că de data aceasta, după o atât de tristă experiență, nu va mai cădea în cursă. Exemplul trecutului ca și exemplul veșnic viu al tiraniei sovietice, o va îndepărta de ambițioșii interesați cari mai speră încă odată s’o înșele. In ceea ce privește afișele incendiare ce le vedem iarăși pe ziduri, ca și reapariția presei „comuniste“, desigur că ele nu influențează pe nimeni. Sub vorbele mari se ascund patimile mici ale Celor câțiva vânduți, amenințările nu pot speria pe nimeni cât despre promisiunile ce le fac muncitorimei ele sunt verificate de mult în Rusia, spre a le mai crede cineva. Încercările comuniste găsesc deci un zid de care se vor zdrobi în cod știința muncitorimei, în democrația cinstită a celor cari guvernează și în patriotismul tuturor, claselor sociale din România. Din amintirile altora si ALEMELE de d-l ion I. C. BRATIANU AMINTIRI SCUMPE ORICARUI ROMAN— Din istoricul revoluției dela 1848 - Raportările dintre români și unguri — Reproducem aci „amintirile“ pe care d. I.I. C. Brătianu le scrie pentru atât de interesanta revistă „Cugetul românesc“. Ele sunt însoțite de o scrisoare către d. Ioan Pillat, care unește calitățile de artist cu acelea de om înzestrat cu însușirile de energie de inițiativă depuse pentru propășirea culturei noastre românești. Revoluția cea mare îndrumase pe căi noui evoluțiunea politică și socială a Franței, dând corp ideilor de libertate și de democrație, pe care fără voe epopeea napoleoniană le răspândise în Europa După 1815 avântul nouilori Concepții fusese vremelnic comprimat, dar încă de la 1830 burghezimea franceză rupsese frontul Sfintei Alianțe și la 1848, ca unda unui val, revoluția de la Paris se întinsese peste continent. Cu caracterele lor proprii, impuse de situațiunea fiecărui popor, revoluțiunile din 1848 erau pretutindeni manifestarea ideilor de libertate și de democrație. Zăgazul Rusiei autocratice oprise valul la granițele ei. Iar in urmă prin îndemnuri cominatorii și hotărâtoare pe Sprea, prin baionete si tunuri pe Dunăre. Nicolae Pavlovici asigurase zdrobirea mișcărei în restul continentului, afară de Franța. Nici la Paris însă incoherența tinerei republice nu era să-i îngăduie viată lungă și în curând în locul ei se întronă cesaiismul bonapartist. Astfel regimul napoleonian,care în desvoltarea lui ulterioară, determinată de corndițiunile esențiale existenței sale, era să devie temei al refacerei Europei prin înfrângerea egemoniei rusești la Sebastopol și prin sprijinirea aspirațiunilor naționale, se înfățișa la înființarea lui ca desăvârșirea ținerii de reacțiune și deci stânjenirea încercărilor de emancipare ale anului 1848. Gonite din țările lor căpeteniile revoluționare se întâlniseră în Franța republicană, cu ajutorul căreia sperau să reînceapă lupta cât mai neîntârziat și mai bine organizată. La Paris luară astfel contact exilații, de pretutindeni. Ei socoteau ca în primii ani ai deceniei a cincea, cu puteri de astădată unite, să asigure izbânda libertăței. Primii luptători români pentru libertate Anevoe își închipue generaliile actuale credința entuziastă și manifestarea ei înflăcărată du care Ion C. Brătianu și amicii săi socoteau că începe pentru omenire o viață nouă de frăție și de libertate. Chiar topul cuvântărilor și al scrierilor lor răsună azi ciudat cetea care n‘au pătruns rostul cursurilor contemporane de la Collége de France la care se adăpaseră și în care se oglindesc simțimintele și concepțiunile lor. Ei priveau firește înfrângerea lor da un incident nenorocit, dar repede trecătorii credeau să realizeze fără întârziere opera de emancipare națională și socială care e încă în elaborare azi, după 70 ani de lupte și de evoluții progresive. Această înfrângere însă evidențiase necesitatea ca de astă dată Raporturile dintre căpeteniile revoluționarilor români și unguri cu ungurii problema era mult mai anevoioasă. Atât apăruseră de greu de soluționat raporturile create de aspirațiunile simultane de emancipare de la Pesta și de la București, încât în cursul revoluțiunii de la 1848 pe când Racoviță, nepotul Goleștilor, se lupta în munt tii Apuseni alături de Avram Iancu, iar Ion C. Brătianu cu fruntașii ardeleni puneau temed unior relații care erau să țină cât viața lor. — Bălcescu încerca fără succes la Pesta înțelegerea cu Kossuth iar Caracas, prietenul din tinerețe până la bătrânețe al lui Ion C. Brătianu, înainta călare prin Oituz până la Tg.Ocna în Moldova, ca aghiotant al lui Bem, în luptă cutítra Rușilor. Unde era drapelul adevărat al fi-De fapt pentru Români nici la una. Totuși la Paris sub presiunea realităților dușmane, cele două emigrări română și maghiară se pătruaseră de nevoia unei înțelegeri. Firește marea piedică pentru realizarea ei era Ardealul. Nici Românii, nici Ungurii, nu voiau să renunțe la aspirațiile și la pretențiile lor. O comisiune mixtă compusă din, delegații ambelor emigrări fu însărcinată cu căutarea unor condițiuni de acord. Din partea Românilor fură desemnați : Ion C. Brătianu, Alexandru Golescu-Negru și Bălcescu, din partea Ungurilor : Iuliu Andrassy, Ladislas Teleky și H. După laborioase discuții ei ajunseră să convină ca cele două mișcări naționale să nu se combată, hotărând ca situația Ardealului să fie rezolvată în urmă printr'un plebiscit. Ungurii din Ardeal «■iiiiRiwi Rman Banffi BaBnamm Gravă trebue să fi apărut atunci situația Ungurilor pentru ca dele gătii lor, reprezentați ale celor mai de seamă familii aristocratice, să convină la o asemenea ințelegere, căci chestiunea Românilor din Ungaria înfățișa pentru Maghiari un caracter deosebit, care și astăzi după definitiva ei rezolvare. O face atât de penibilă pentru relațiile dintre București și Pesta. Desigur revendicările române au atins, mai puțin decât oricare din celelalte pierderi ale Ungariei, condițiunile esențiale ale existenței și ale propășirii unui stat maghiar. Intra adevăr nici unul din statele, care și-au constituit ntruile granite în detrimentul vechei Ungarii, nu conține în teritoriile sale locuite de element etnic unguresc proporțiuni mai scăzute de populațiune maghiară relativ cu neamul statului respectiv. In ținuturile României Mari, afară de câteva orașe, populațiunea maghiară propriu zisă e în pronuntata minoritate. Secuimea, singurul element rural compact, pe lângă că nu se identifică cu restul Ungurilor, constitue o insulă izolată la o mare românească așa de însemnată, încât nici "o dreaptă judecată nu poate admite desodotirea unui interes românesc atât de covârșitor. Astfel din punct de vedere obiectiv nouile granite românești, și după distanța lor de la Pesta, și prin elementele etnice ce conțin, sunt acele cu care noul stat maghiar ar trebui să se împace mai ușor, dacă într-adevăr în el ar domni o nouă atmosferă de remă democratic. Pe ce își bazau ungurii dreptul de stăpâni ai Ardealului sn’ Ardeal sub înfățișarea lor de lupte, nationale se Ciocnesc tot deodată a două econcepțiuni sociale și politice : una rezemată ne rămășițele istorice ale unei feudalități transformată da* UU înlocuită de Continuarea în ua^na ?-a Pagini de istorie împotriva absolutismului solid a libertății î la Pesta sau la Viena , nord <Kemîmi AnniXl roml-A AnroMÎIn • | I > —— S ♦ _. w _® zat să se unească toate puterile ce-1 puteau doborî. Ip special Românii, Cum era firesc, căutaseră mai deaproape înțelegere cu Polonii și cu Ungurii. Cu primirea era ușoară și prin natura situațiunilor respective ale celor două popoare și prin relațiile de simpatie ce existau încă dinainte între conducătorii efectivi ai revoluției române și iubitul lor profesor de la Collége de France, Mickiewicz, marele și autorizatul reprezentant al emancipărei Potentei. Dl ION Estetica clasică enumără de obiceiu cinci arte: arhitectura, sculptura, pictura, muzica și poezia. Rareori e vorba de o a șasea: danțul (în care trebue să punem întreaga artă dramatică). Cu toate astea, — și, pe măsură ce manifestările sociale, menite să solidarizeze pe oameni în unități din ce în ce mai mari și mai puternice — s-au înmulțit și au început chiar să devină o necesitate a vieții umane, — avem curajul să vorbim de o serie întreagă de arte te ar putea să facă o categorie nouă, pe lângă celelalte recunoscute artere sociale. Aceste arte au caracteristica mai întâi, de a nu putea lua ființă fără un material omenesc, fără i» «ueaă de oimeni care să facă Cronica culturală ARTA SUPREMA <te MIHAIL DRAGOMIRECU ________ Profesor universitar A propus de Serbările Incoronăres cului, care prin focul lui întețește forța de expresiune a executanților, — rămâne o minune unică, dar absolut trecătoare: cronicele o pot consemna, o pot introduce ca un fapt în istoria culturală a unui popor, — dar ea nu mai poate fi simțită în afară de cei ce au luat parte, activ sau pasiv, la producerea ei. Poezia lui Omer este veșnic vie, veșnic pipăibilă pentru oricine se apropie de textul „Iliadei“; dar corurile religioase, în a căror organizare a strălucit, ca un Warjner al antichității, un Alcmin, au pierit odată cu producerea lor. Dar natura care e una și a cărei rădăcină, dincolo de infinitul timpului și spațiului, una este, — are nebănuite și paradoxale compensațiuni. Gloria poetului e eternă, dar viitoare: gloria artistului social este trecătoare, dar prezentă. A unuia e tăcută, umilă, săracă, a celuilalt e sgomotoasă, fierbinte, mândră și mănoasă. Unul are veșnicia nemărginitului mâine, altul veșnicia clipei de astăzi... pe executanții, figuranții, spectatorii sau ascultătorii operei de artă, — și al doilea, de a avea o existență istorică adică trecătoare. Pe când un arhitect, un pictor, un poet, cu toată fragilitatea relativă a materialului în care plăsmuesc pot aspira ca operile lor să devină nemuritoare, adică să intre in patrimoniul conștiinței umane și să devină element constitutiv al ei. — un dirijor, un executant muzical, un artist dramatic, un regisor (și când un regisor Înțeleg pe toți aceia sub a căror direcțiune se orânduesc pompele sociale, sărbătorile naționale fac o artă care moare împreună cu ei. Un concert oricât de minunat ar fi și oricât entusiasm ar stârni în sufletele publitice individuale și "•«in sociale, cât Dar nu e vorba să analizăm și să adâncim ciudata antiteză între artă atragem atențiunea asupra însemnătății artelor sociale pentru desvoltarea vieții a unui popor. Căci vorbind de artele sociale nu trebue să ne gândim ium&ai la audițiunile în care muzica joacă rolul de căpetenie, nici la spectacolele în care poezia și dansul au acest rol. Pe lângă acesta manifestări care își au specialiștii lor bine determinați, mai există o serie bogată de producțiuni de artă socială, tot așa de importante, și din punct de vedere național mult mai importante, care însă sunt lăsate la voia întâmplării și al obiceiurilor băștinașe sau împrumutate. Aceste producțiuni de artă socială de cele mai multe ori se reduc la reproducerea mai mult sau mai puțin ștearsă (fiindcă unde nu o regisură specială nu e ordine și deci nu e unitate) a unor tipicuri, pe care nici un artist adevărat n'a căutat să le înnoiască, să le îmbogățească scoțându-le în evidență caracterul și frumusețea lor specială. Aceste manifestări sociale pot fi cuprinse într’un singur cuvânt: pompei». In viața de familie, în viața de societate, în viața națională și diplomatică avem nenumărate și continue prilejuri de manifestări de artă socială: pompele religioase (liturghia, botezul, nunta, înmormântarea, tedeumul, sfințirile, etc.), primirile, balurile, procesiunile naționale, aniversările, recepțiunile solemne, serbările școlare și de tot felul, toate manifestările care în tradițiuni și obiceiuri au lăsat forme și urme, care acum ori sunt deformate ori cu totul părăsite. Aceste manifestări fie că au rădăcini în prescrierile religioase, în obiceiurile poporane sau în tradițiunile boerești sau domnești nu pot fi lăsate pentru totdeauna la voia întâmplării. Ele trebue să-și aibă organul lor regulator în artiști speciali, care să aibă îndoitul simț al elementelor tradiționale și al celor cerute de evoluțiunea vieții. Un asemenea organ — dacă împrejurările politice și mai cu seamă cele financiare ne-ar fi dat răgaz, — ar fi putut face din serbarea încoronării o adevărată operă de artă supremă. * Nu e vorba să critic ce s'a făcut și cum s'a făcut. Ceea ce s'a făcut și se face, e bine făcut, și nici nu se putea mai bine face. Omul e sub Imprejurări, și peste ele nu poți trece. E vorba de viitor, nu de prezent. In acest caz, firește, că dacă am fi avut un organ special artistic pentru solemnitățile naționale și dacă am fi avut răgaz și bani, serbările încoronării ar fi câștigat in amploare, in slavă și în frumusețe. Actul încoronării este, prin esență, un act politic național, în care orice suflet românesc trebue adus să simtă viu, puternic și neuitat, mărirea și puterea, frumusețea și slava, iscusința și priceperea înmănuchiate intr’un singur gând: acela al unității statului român, ca reprezentant al neamului românesc. O asemenea manifestare politică trebue să fie și o manifestare de mare artă căreia să-i fie subordonate, sub o formă sau alta, toate celelalte arte. Dar această manifestare artistică trebue să pună in acelaș timp în valoare toată ființa noastră de popor care nu numai știm să ne apărăm, dar în acelaș timp putem să simțim și gândim în felul nostru și deopotrivă cu alte neamuri ale lumii. Serbările încoronării trebue înconjurate de întreaga atmosferă culturală a țării. Arhitectura monumentelor, cu sculpturile și picturile lor, împodobirea pitorească a veșmintelor, ordonarea originală a mișcării maselor, organizarea manifestărilor oratorice, poetice și muzicale, expoziția artistică a bogățiilor materiale și morale ale țării, simbolurile vieții istorice și actuale ale întregului popor românesc, sunt tot atâtea elemente ce trebue executate, rânduite și integrata într-o singură și măreață manifestare a unei națiuni. încoronarea Regelui . Încoronarea țării, încoronarea trebue să fie e o manifestare de supremă politică, dar și de artă supremă. In spre un asemenea act suprem trebue să tindă intreaga noastră organizație culturală. t Reclama cea mai folositoare ›1 malef- Ur3 se poate face uumai ?n „VIITORUL“ \ 1