Viitorul, martie 1923 (Anul 16, nr. 4491-4517)
1923-03-23 / nr. 4510
Anul al patru-spre-zecelea No. 4510 "W _ Vineri 23 Mrrtie 1923 î?. In tern 2 Iei n. în streletEte ■MtBgrääma^gia ABONAMENTE IN TAIîA In streinătate I-A OB ASE BA ?ATT| Co îd . , • 6£0 lei Un an . . SCO lei I 17E lei faec luni . iCO « I 1.0 » Trei luni . 50 » | 45 » 1 *•*' ■*— • * — 1 £«ee Iuni. Ire iuni. 880 140 . REDACTIA ADMINISTRAŢIA ANUNCIURI COMERCIALE STR. EDGARD QUINET No. 2 (Vis-â-vis da Egtel Capşa) STRADA ACADEMIEI No 17 Telefoanele» Direcţia 81/23, Kadeeţia fl Administraţia 4#'23 *13/11 Se primesc direct la Administraţia ilarului strada Academiei No. 17 ţi la toate Agenţiile de publicitate Manuscriptele republicate ae distrag 1 leu 6K. in tara 2 lei ti în streinotore Factorii anarhiei URflSMflSHU1ETE1 Constitutions le tranifestaţunile din Parlament şi de pe străzile Capitalei n’au nevoie de alte comentarii şi explicaţii decât cele ce s’au dat de către toţi oamenii imparţiali — şi aceştia constituesc imensa majoritate care compune opinia publică. Când oamenii cari au pretenţia *— oricui îi este permis a visa la ceea ce au poate ajunge ! — • de-a guverna o ţară se scoboară până la ridicolul gesturilor ^din parlament şi de pe străzi ; când ei cred că prin lipsă de bună creştere, se poate înlocui inteligenţa; prin sgomot, talentul, prin cinism, raţiunea , şi prin violenţe, argumentele, ei au dat întreaga măsură a puterei lor morale şi intelectuale.Viaţa publică chiar şi în timpurile când toţi cetăţenii luau parte la conducerea directă a Statului, cum era în forum la Romani, sau în agora la Atena, cerea de la fruntaşii ei, talent oratorie, eleganţa de expresii, meşteşiugire în cuvânt şi pricepere in soluţii. Democraţia nu înseamnă moartea talentului. Dar felul cum fac politică d-nii Maniu, Vaida, Mihalache ori d-rul Lupu, este tocmai documentul celei mai înapoiate stări de spirit O eclipsă în viaţa politică a ţarei româneşti, — iată ce reprezintă turbulenţa, anarhia şi neinteligenţa acţiune a celor ce s’au unit pentru a da spectacolul anarhiei ruse unită cu sălbâticia scenelor din parlamentul unguresc. Dar cea ce răsare însă, ca trist învăţământ din ridicolul acestor manifestaţiuni este că aceia cari nu au putinţa să contribue cu ceva la opera constructivă a Statului, sunt totuşi cei mai învederaţi duşmani ai adevăratei democraţii, cristalizate în viaţa constituţională şi parlamentară a statului român actual. Votul obştesc n’a avut niciodată duşmani mai periculoşi decât tocmai pe aceia cari se prefac în soldaţii democraţiei, şi în pasionaţii marilor reforme. Şi iată de ce: Votul universal nu a intrat în organizaţiile de stat, în chip uşor şi fără critici. Spiritele retrograde, iubitorii de trecut, adversarii reformelor largi, şi beneficiarii privilegiilor censitare şi au dat totdeauna mâna pentru a combate votul universal, pe motivul mai ales, că acest fel de vot nu va putea creia parlamentele rodnice şi adunările legiuitoare vrednice de marele lor rol. Care era şi care este datoria adevăraţilor democraţi? Era şi este datoria de a dovedi prin fapte superioritatea, parlamentelor eşite din votul universal. E de ajuns să enunţăm aceste opinii pentru a înţelege cât de rău fac votului obştesc acei politiciani orbiţi de pasiune care înjosesc parlamentul. Felul lor de-a se comportă e de natură, astfel, a alimenta criticele celor ce nu pot suferi marea reformă a votului universal. Prin felul lor neînteligent, neclvilisat şi sălbatec de-a se comporta în parlament democraţii de carnaval de la noi nu fac decât să compromită astfel una din cele mai curajoase cuceriri ale spiritului democratic. Şi acesta e unul din aspectele cu adevărat triste ale mascaradelor nedemne din aceste zile. Ne este teamă ca marea reformă a votului obştesc să nu fie pe nedrept rău preţuită sau desconsiderată luând ca punct de plecare atmosfera oposiţionistă din parlamentul actual. Or, datoria unor adevăraţi democraţii şi a unor buni români— şi recunoaştem că nu acesta e cazul oposiţioniştilor naţionali şi ţărănişti — era de-a face totul pentru a întări viaţa parlamentară eşită diin votul universal, iar nu să o scoboare până la un nivel incă necunoscut la noi. Aducând incultura, lipsa de bună creştere şi de civilisaţie în parlament, oposliţia unită nu a făcut astfel decât să arate ţârei încă odată pe demnitatea şi ipocrizia unora din aceia cari nu cunosc nici inima, nici sulfetul poporului român. . In parlamentul care a dat elocinţei române prilejul de-a trece la nemurire, numele unui Mihail Kogălniceanu, Ion Brătianu, Alex. Djuvara ori Delavrancea, gesturile de saltimbanci, fiolele infectante, ori urletele de animale necuvântătoare sunt o ruşine şi o scădere a intelectualităţei. Suntem, însă siguri, că acestea sunt spasme cari nu pot atinge cea ce e permanent şi superior în viaţa noastră publică. -1. Dumitru inelul Cu Dimitrie Onciul dispare una din personalităţile noastre culturale care cinstea mai mult munca intelectuală românească. Marele istoric dispărut ne-a dat exemplul vieţei închinate studiului, numai studiului. El nu a trăit decât pentru biblioteca sa, pentru cercetările sale paleografice, pentru rânduiala hrisoavelor, pentru cursurile universitare, pentru şedinţele Academiei şi pentru munca de factor cultural. Nu ‘l pasiona nimic decât munca de savant, şi de acea viaţa lui Dimitrie Onciul, — din punct de vedere etic, — apare ca un mare îndreptar într’o epocă gălăgioasă, în care munca spornică şi modestă este un fenomen rar. Istoriografia lui Dimitrie Onciul nu a fost de largă concepţie, pentru că el rămânea străin de marile sinteze ce pot fi interesante, dar de multe ori, fragile. El era un pasionat al detaliului, un miniaturist al documentului, un învietor al vechilor hrisoave, şi un pios, admirator al faptului istorie. Şi acestei meticulosităţi de savant onest, istoriografia noastră datoreşte acele pagini în care se evocă, sub controlul permanent al isvoarelor sigure primele, origini ale principatelor româneşti. Epoca cea mai obscură din istoria noastră datorează astfel lui Dimitrie Onciul soluţii luminoase şi originale. Prin moartea lui Onciul, marele institut al Arhivelor pierde pe un mare păstrător şi tălmaciu al lor. Universitatea pe un rar profesor şi Academia Română pe unul din cei mai eminenţi preşedinţi ai ei, iar cultura românească perde pe unul din cei mai stornici factori de progres ai ei, şi de aceea prin moartea lui Onciul se deschide fără contestare un mare doliu naţional. Examinând raporturile actuale dintre Austria şi Iugoslavia, revista „L’Europe Nouvelle“ evoacă câteva momente politice din, trecutul acestor două ţârî, spre a evidenţia marea deosebire dintre vremurile de atunci şi cele de astăzi. Revista franceză aminteşte astfel că în 1886 arhiducele moştenitor Godolphe a fost la Belgrad să va■dă pe regele Milan. El a fost bineprimit și presa vieneză a vorbit de acest eveniment ca de vizita unui suzeran la vasalul său. Lăsând la o parte scurta şedere a împăratului Carol în Mai 1918, aceasta a fost cea din urmă dată când un înalt personaj austriac a făcut vizitul Serbiei. Lanţul se leagă din nou astăzi, însă în condiţii cu totul diferite. Cancelarul micei şi suferindei Austrii a făcut o vizită zilele trecute, marei Serbii. De data aceasta, reprezentantul Austriei a fost primit ca amic şi ca egal. Această vizită nu a însemnat numai lichidarea tuturor litigiilor de ordin economic, dar şi punctul de plecare al unei ere de apropiere politică. Care este politica Austriei De la sfârşitul marelui războiu, Austria a fost singura dintre inamicii Antantei, care a creiat mai puţineîncurcături Europei reconstituite prin tratate. Contrar Ungariei, cu toate suferinţele sale, ea nu a cedat Bolşevismului, nu a visat revanşa, n’a permis acţiunea societăţilor secrete şi n’a căzut în xenofobie. A fost cea dintâi dintre învinşi care s’a adoptat, fără prejudecăţi, exigenţelor realităţii. Abia la câteva săptămâni după armistiţiu, atunci când nici frontierele celor două state nu erau fixate, Austria a semnat cu Iugoslavia o convenţie comercială provizorie. Presa austriacă, făcând abstracţie de aceea inspirata din afară, s’a exprimat totdeauna cu demnitate şi deferenţă asupra statului sârbo-croato-sloven. Imprimeriile vieneze au tipărit, cărţi şcolare sârbeşti, deoarece imprimeriile din Belgrad fuseserădevastate de ocupaţie. Cu alte cuvinte, ne când sentimentul naţional al maghiarilor avea aerul unei conspiraţii permanente în contra siguranţei vecinilor lor. Austria, scăpată de Habsburgi, s’a silit să trăiască în buni termeni cu Iugoslavia Presa Iugoslavă despre vizita Cancelarului Aus- triei la Belga . De aceea prezenţa cancelarului Seipel la Belgrad, a făcut să fie, în presa sârbo-croato-slovenă, obiectul unor comentarii binevoitoare. Astfel, oficiosul „Tribuna“ s-a exprimat în modul următor: „Tratatele de pace au lichidat toate socotelile noastre istorice cu Austria. Putem lucra fără prejudecăţi la reorganizarea raporturilor noastre cu un stat, care deşi ne-a fost cel mai înverşunat inamic, s’a arătat dela conferinţa păcii, cel mai real“. Bineînţeles că nu trebue să se atribue conferinţelor dela Belgrad o importanţă politică pe care nu o au. Cancelarul Seipel a insistat asupra neutralităţii şi pacifismului indispensabil unui stat, fără să fie vorba de vreo aderare a Austriei la mica înţelegere sau la vreun alt grup politic european. Dar Austria nu putea rămâne cu totul în afară din noul sistem economic, fără ca nm izolarea ei să nu risce de a deveni un izvor de primejdii pentru vecinii săi. Trebue deci să se procedeze la o înţelegere generală asupra condiţiilor economice pe cari se vor sprijini raporturile dintre cele două state. Acesta a fost obectul conferinţelor dela Belgrad. In aceste conferinţe s’au discutat două feluri de chestiuni: acelea’cari derivă din dificultăţile de cari se izbeşte aplicarea tratatului dela Saint-Germain, şi acelea privitoare la sigure "*•" generală sau la interesele economice comune ale celor două state. Ce s-a hotărât în conferinţa dela Belgrad Discuţiunea a urmat cu cea mai mare cordialitate de la 22 la 24 Februarie a. c. S-a adoptat un protocol care cuprinde patru convenţii : 1. Ridicarea sechestrelor sub care fusese puse bunurile supuşilor celor două ţări; 2. Plata datoriilor personale dinainte de război şi din perioada războiului, cari au fost contractate în coroane austriace. 3. Atribuţiunea guvernului sârbo croato-sloven în ceea ce priveşte proprietatea întreprinderilor industriale situate în Bosnia şi Hertzegovina. 4. Transferarea exploatărilor ce se găsesc intr’un alt stat. La sfârşitul lui Martie vor începe negocierile în vederea încheierei unui tratat de comerţ ale că■ rui linii mari au şi fost fixate. De asemenea a avut loc o înţelegere în vederea înlesnirei tranzitului, simpificărei formalităţilor, de vamă şi de trecere, şi aplicării stupulaţiunilor de la Porto-Rosa, privitoare la materialul de căi ferate austriac. In sfârşit, cele două guverne au convenit să aplice minorităţilor naţionale respective un tratament conform stării actuale a bunelor raporturi. „L’Europe Nouvelle“ încheie această dare de seamă, spunând că conferinţele de la Belgrad s’au sfârşit printr’un bilanţ pozitiv, pentru cel mai mare bine al celor două state. Austria va avea posibilitatea să se aprovizioneze din imensele păduri şi câmpii fertile ale JugosSlaviei. De altă parte statul sârbocroato-sloven se va bucura nu numai de o măsură de pacificare generală şi de stabilizare economică, dar va avea să pună un nou argument acelora cari stârnesc să vadă salvarea Europei centrale numai în stabilirea unei federale a Dunărei. Situaţia în Europa Centrală RAPORTURILE DINTRE Iustrin şi Juse-Sinuis Politica înţeleaptă a guvernului actual austriac a făcut posibilă strmirea acestor raportări •m Reclama cea mai fotositoare și mai el«tică se poate (ase raar y— "■ ■ ■w"is uuman la „VIITORUL“ O crimă DaCă Cele mai multe din ziarele ce apar în Capitală, mânate toate de interese politice, au căutat să exagereze întâmplările ultimilor zile, — poate că au scuza ignorantei lor desăvârşite asupra intereselor, generale si permanente ale tarei. In nouile provincii însă, unde alaru de Români trăesc în cele mai multe centre minorităţi etnice între cari se strecoară agitatori îndemnând la revoltă, — ziarele româneşti simţeau de aproape pericolul raspăndirei de zvonuri false şi exagerate asupra întâmplărilor din Capitală. Totuşi unele gazete romăneşti, tocmai în centrele cele mai ameninţate, mânate de interese egoiste şi josnice nu s’au dat în lăfturi sa săvârşească o adevărată crima faţă de ţară, răspândind svonul „revoluţiei din Bucureşti", svon care a luat apoi forme şi mai ticăloase în ziarele minoritare şi în acele ale duşmanilor tărei. Astfel ziarele regionaliste ale partidului naţional, atât la Braşov cât şi la Cluj, au alarmat populaţia într’un mod nepermis, lansând un adevărat apel la revoluţie, care credem ca ar trebui să aibă o sancţiune mai severa decât desaprobarea opiniei publice româneşti, lată de pilda ce-a scris „Patria", pe şase coloane, relativ la întrunirile, de Duminică. Spicuim din titluri: „Constituţia roşie , „Se face uz de arme Şi baionete". Apoi: „Străzile Bucureştiului stropite cu sângele cetăţenilor şi fruntaşilor opoziţiei". „Cordoane de armată au oprit mulţimea. Comandantul dă ordin de iinomtare trupele însă nu execută ordinul neînţelegând comanda deioarece soldaţii erau Unguri, cari nu ştiu româneşte. Mulţimea înaintează şi se ciocneşte cu trupele, hărţuicia durează două oare, în care timp sunt numeroşi răniţi ce sunt duşi într’o stradelă lăturalnică şi ridicaţi de salvare". „Mulţimea reuşeşte sărupă primul cordon dar în calea Victoriei are loc o ciocnire mai sângeroasă, trupele făcând fide baionetă". „Consiliul de miniştrii e permanent şi a cerut să fie apărat şi şi noapte de o gardă înarmată". Citatele de mai sus, luate textual din „Patria" dovedesc nu numai reaua-credinţă şi lipsa de patriotism a unor ticăloşi înstreinaţi, dar şi scopurile urmărite de opoziţia „naţională". Au voit cu orice chip revoluţia şi pentru că avântul lor s’a stins în faţa pompelorde apă, din ridiculi voesc să se transforme în martiri cu ajutorul, relei credinţe a unor gazete în solda lor. Dacă însă presa lor, prin laşităţi nepot mi secări au aruncat grija în populaţia românească a nouilor ţinuturi, au reuşit pentru, un ceas să mistifice adevărul. — viitorul Care mi' se' înclină in fata efemerelor minciuni, îl va restabili şi va culca în ţărână nc răzvrătiţii agenţi electorali de azi. ECOURI Se anunţă din Berlin că în urma propunerii comisarului imperiului pentru economii, ministerul tezaurului va fi suprimat cuîncepere de la 1 Aprilie. Afacerile acestui departament vor fi repartizate celorlalte ministere, şi se va constitui o societate anonimă cu un capital de 600 milioane mărci, pentru administrarea bunurilor imperiului. Din Berna se anunţă că un membru din fracţiunea catolică conservatoare din Lucerna, a făcut o interpelare, cerând guvernului să ia măsuri urgente în contra profesorilor de dansuri moderne şi în contra dancingurilor şibalurilor Cari, devin din ce în cemai numeroase în Lucerna, şi în alte oraşe din Elveţia, şi cari tind să scadă din moralitatea proverbială a acestei ţări. Ziarele germane anunţăcă socialiştii din Danemarca ar fi decis să acorde ospitalitate la 2 mii copii ai lucrătorilor greviști din Ruhr. » O....I ! — 1 Continuarea In pagina 2; 15Cr@pl©a ©aj8tiwra«îlăi* S3COIIQUILE CRITICE“ AL PATRULEA ARTICOL DIN „TRIUMFUL UNO SCOALE LITERARE " de MIHAIL DRAGOMIRESCU „Soala hrană“ venea cu un crez. Ideia dominantă era aceea ce pare tuturor astăzi foarte naturală: — autonomia scriitorului, libertatea inspiraţiei, independenţa literaturii şi desrobirea ei completă de cătuşele oricăror alte preocupări de natură practică (în legătură cu voinţa) sau ştiinţific-filosofică (în legătură cu inteligenţa şi raţiunea). Era concepţia clasică a unui Goethe, numai că era nuanţată şi cu alte cerinţe ceva mai grele, fiindcă presupunea mai întâi o expe-l rienţă şi o competenţă ce nu se găseşte — cum se zice — pe toate drumurile. — şi al doilea ţinută, ca să zic aşa, prea olimpiană. Iată câtevacitate dintr’ujj articol program, al „Convorbirilor critice“ din care se pot vedea aceste cerinţe, începând cu cea fundamentală. „Această revistă va căuta să lupte pentru desăvârşita autonomie a artiştilor şi poeţilor, căutând să-i libereze de tirania individualităţilor strimte, a curentelor de modă, fie streine, fie naţionale şi, în genere, a oricărei influenţe care nu s’ar potrivi cu propriul lor iel de a Si’*. Şi maî departe: Dispreţ pentru influenţe exterioare, concentrare în sine însuşi şi sinceritate faţă cu sine însuşi, — iată condiţia primordială a artei eterne... Dar cea dintâi cerinţă pentru a scoate scriitorii din tirania idolilor personali şi teoretici, era ca critic ce va avea să-i conducă pe drumul autonomiei să se poată vudea ea însăşi, cu uşurinţă şi consecvenţă deasupra acestor idoli — o condiţie posibilă, dar aproape supraumană. Ori cum ar fi „Şcoala nouă“ prin „Convorbirile critice, cerea de la conducătorii literari“. „Critică obiectivă, rece, aşezată, care se ridică senină, dar fără slăbiciune deasupra patimilor de o zi, şi care, văzând şi cercetând numai lucrul în sine, nu vrea să ştie, dacă este făcut de un prieten sau de un duşman, şi luminează pe cititori asupra valorii lui,fără ură şi părtinire, cu temeiuri totdeauna făţişe şi clare“. Trebue să observăm că, în mare parte, şi această cerinţă de obiectivitate,în contra căreia avea să se ridice înaintea tuturor, revistele cu relaţii de partid şi critica impresionistă) — astăzi nu este atât de neglijată, ca pe vremuri, — şi nici nu se putea altfel, din momentul ce toţi au început să priceapă din ce în ca maî mult dreptul literaturii de a fi, mai ‘nainte de toate, autonomă. Numaî cu o astfel de stare sufletească se putea ajunge la idealul înţelegerii literare. ...Numai astfel sufletul său (al cititorului) va putea gusta cu adevărat accentele sublime ale unui poet antireligios şi anarhic ca Shelley, şi în acelaş timp pătrunzătoarele şi caldele armonii religioase ale unui David sau al unei sfinte Tereze; numai astfel, cu sufletul liberat de preocupările clipei, va pătrunde adevărul întrupat in fabule în care azi nu mai credem, cum este aceea a lui Oedip sau aceea a lui Hamlet, şi cum sunt atâtea fabule în comediile şi istoriile lui Calderon şi Shakespeare. Numai astfel, fiind liberal în politică, va putea gusta totuşi, în toată frumuseţea lor, concediile lui Caragiale, şi, fiind antisemit, va putea totuşi adâncul adevăr sufletesc întrupat în figura lui Leiba Zibal. Dar cea mai grea cerinţă pe care mai nimeni astăzi nu o practică, — nu o poate practica şi care presupune o dispoziţie şi o experienţă specială, — este aceea a acţiunii criticului asupra scriitorului. Absolut autonom în ce priveşte inspiraţia — conţinutul operei — scriitorul, mai cu seamă cel începător, are datoria de a da operei sale cea mai limpede şi mai potrivită formă. In această operaţie, de foarte multe ori se întâmplă însă că scriitorul nu are energia necesară pentru a-şi lămuri fondul şi deci nici putinţa de a-i da adevărata formă. Aci era noutatea intervenţiei criticului aşa cum îl concepea „Şcoala nouă“. Criticul, fără să influenţeze fondul, putea fi de ajutor scriitorului ca să şi-l găsească întreg şi să şi-l rotunjească în mod artistic. In această lucrare nu e vorba de a atinge individualitatea scriitorului şi de a-i prescrie idei preconcepute, tendinţe, imagini, sentimente streine de atmosfera lui sufletească, ci din contră de a o scoate la iveală cât mai complet şi cât mai veridic, făcând ca stările sufleteşti ce o constitue să ajungă la o expresie cât mai limpede şi mai firească. Numai în acest fel „Şcoala nouă“ putea să-şi exercite influenţa sa; numai în acest fel se putea pune o ordine in haosul ce domnea atunci. j Cumi domneşte şi azi în literatura noastră, numai în acest fel s’a putut stabili contactul între scriitorii tradiţionalişti şi reprezentanţii poeziei nouă şi seratele literare ale „Convorbirilor critice“ să devinălocul unde se putea admira cu aeeeaşî sinceritate poezia traditionala ca şi poezia nouă, dacă îndeplinea condiţiunea acelei integralităţi a monduluî si acelei perfecţiuni a formei pe care ocerea crl-I trca. Din acest punct de vedere este interesant de cercetat cum, în timp de şase ani (1906—1912) au dăinuit aceste serate care au alimentat revistele „Convorbiri critice“, „Falanga“ şi „Ţara nouă“. La început, sâmburele î.Şcoalei nouă“ îl formară întemeetorii revistei bârlădene Făt frumos: Gârbantu, D. Nanu, Corneliu Moldovanu, A. Mândru, Dragoslav: semănătoreşti ca P. Cerna, Radu D. Rosetti, H. Frollo; începători răsteţi de talent ca Eugen Lovinescu, Victor Eftimiu, Gr. Tătărăscu, Mihail G. Vladescu (Ana’ maiorescanu ca G. Vâlsan, Alex. Naum,, Mircea Dinvara, D. Ioaniţescu, M. Paleologu; ieşeni ca Mihail Codreanu, — precum şi artişti cu simţ literar, cum era Costili Petrescu, admirabil, „causeur“ şi clasic în felul lui, pictor plin de vigoare şi maestru în desen. Curând la acest miez s-a adăugat cunoscuţii discipoli ai lui Al.Macedonski , Cincinat Pavelescu, Alexandru Stamatiad şi Donat Munteanu, dintre care Cincinat Pavelescu e ajuns la maturitate ,şi-şi publica în „Convorbiri critice“, în formă definitivă, admirabilele sale ode, cântece şi sonete, în care forma cristalină dă un farmec mai mult armoniei versului şi distincţiunii fondului. Peste 60 luni de la apariţia lor. ..Şcoala nouă“ primeşte colaborarea lui I. Minulescu, reprezentantul de căpetenie al artei nouă, cu nota lui bizar-sensuală, care însă se înălţa pînă la valoarea estetică prin simţimântul limpede al nostalgiei spaţiurilor şi vremurilor şi, cu toa Chestiuni la ordinea zilei Prevenirea crizei ALIMENTARE Ce s’a făcut In alte tari si ce ar trebui sa ie fata la noi ~ — Tin interesant studiu economic — Una din problemele cele mai importante ale cărei consecinţe le resimţim cu toţii este de sigur aceea a alimentărei. De unde înainte de război exportam produse alimentare de orice fel astăzi de abia ni le putem procura înăuntru cu preţuri extrem de mari. Cauzele acestei crize şi soluţiunile cari ar putea dezlega această problemă fac obiectul unui studiu amănunţit publicat de d. I. N. Manolescu-Strunga, doctor în ştiinţele economice şi agricole, deputat,, studiu intitulat „Contribuţiunî şi soluţiunî în problema alimentară a ţarei româneşti“. Lipsa de deposite D. Manolescu-Strunga arată că situaţiunea ceasta se datoreşte num-itat lipsei de alimente şi cheltuelilor mari de producţiune, cât mai ales imposibilităţei depozitării şi organizării transporturilor precum şi a comerţului interior şi exterior. Lipsei complecte a unei organizaţiuni temeinice a comerţului interior de alimente, organizaţiune bazată pe o repartizare raţională a produselor alimentare, întrebuinţând mijloace moderne de păstrat şi transport, precum şi a unei politici hotărâte în exportul nostru alimentar, se datoreşte scumperea excesivă şi mereu crescândă a alimentelor de prima necesitate. Transformarea agriculture! Prin expropiere şi ca consecinţă întărirea ţăranilor, va face ca producţiunea alimentară (carne, ouă, păsări, legume, brânzeturi) să fie tot mai abundenta, şi este cert că printr-o organizare raţională se vor satisface cu prisosinţă nevoile interne şi se va putea întemeia un export tot mai intensiv, înlocuind în parte beneficiile exportului de grâne. Produsele alimentare alterablie abilitate crescândă a preţurilor,, cu un cuvânt sunt susceptibile de speculă. Concluziunea unanimă la cărei s‘a ajuns în toate ţările este că, dificultăţile aprovizionărei alimentare ridică chestiunea utilizărei frigului artficial în primul plan al chestiunilor economice. Graţie acestui mijloc s’a reuşit, în alte ţări, a se face posibilă antrepozitarea fără pierderi a orice fel de alimente şi a se prelungi conservarea lor, fără a li se modifica calităţile Pstritive, aspectul şi gustuL Ce s’a făcut în alte ţări Acest lucru s‘a experimentat şî se protictă în America şi‘n ţările occidentale europene, de unde crease necesitatea urgentă a organizărei acestei chestiuni şi la noi. Fără îndoială că dat fiind necesitatea absolută a întrebuinţăreî alimentelor în consumaţiunea publică, Statul şi comunele nu pot rămâne indiferente, lăsând unor organizaţiunî de iniţiativă privată quasi monopolul acestui comerţ intern şi extern şi de aceea patronarea, supravegherea şi participarea Statului şi comunelor se impune ca o necesitate imperioasă. Este lesne de înţeles că atunci când Statul şi comunele vor stăpâni în momentele cele mai nefavorabile, cantităţi mari de alimente conservate, piaţa va fi influenţată şi preţurile nu se vor putea urea., Bogăţiile alimentare ale României care interesează in deosebi sunt: Carnea, peştele, ouăle şi fructele, şi al doilea rând grăsimile, brânzeturile şi legumele. Reuşind să asigure în producţiunea, conservarea transportul şi consumaţiunea internă şi externă, se poate spune că criza alimentară este înlăturată. In ce constă criza alimentară . In concluzie, d. Manolescu-Strunga, arată cum urmează a se stabili modul în care problema alimentară poate şi trebue să fie alcătuită, întreaga problemă alimentară se subdivide în următoarele împărţiri: 1. Organizarea producţiunii, şi industrializarea ei şi 2. Organizarea conservării care se împarte în: a) conservarea la locul de producţie, b) conservarea la locul de consumaţie, c) conservarea la locul de antrepozitare, fie în interiorul ţării, fie la frontieră. 3. Organizarea transporturilor terestre, fluviale şi maritime şi 4. Organizarea consumaţiunii prin organizarea comerţului interior şi a exportului. Privind chestiunea astfel reese că, în organizaţiunea ce ar urma să fie creată nu poate fi vorbaşte, a centraliza sau desfiinţa sub nici o formă diferitele iniţiative, cari lucrează separat în fecare din ramurile diferite ale acestui ansamblu, ci ar fi vorba numai de a coordona şi sistematiza aceste acţiuni izolate, pentru ca întrunite la unii de sub conducerea unitară a reprezentanţilor acestor alcătuiri, să se poată obţin® maximum de rezultate. Aşadar, felul în care d-sa înţele-Dacă comerţul alimentelor greu alterabile nu prezintă dificultăţi mari şi nici pierderi considerabile, comerţul alimentelor uşor alterabile, cerând condiţiunî cu totul spe- „ riale de strângere, păstrare şi trave PftiiljMjjarga trt «203 Z"3 port înregistrează totdeauna ones: IU MMMIMHDWaWWDtD— D-l I. MANOLESCU-STRUNGA ! Deputat de Roman