Viitorul, octombrie 1925 (Anul 18, nr. 5273-5298)

1925-10-14 / nr. 5284

! MAI ESTE « FĂCUT pentru consolidarea Statului?... — ——... TMI „,­­inniHWilimi Am arătat intr’un articol prece­dent cum creditul public al unui stat şi in special acel al statului român depinde în primul rând de situaţia lui interioară, şi deci, de înlăturarea cât mai repede şi mai complectă a slăbiciunilor lăsate de un crâncen războiu şi nevoia organizărei unui stat aproape nou în mijlocul acestor greutăţi. Am reamintit în liniile lor gene­rale care erau aceste slăbiciuni şi cât se făcuse într’un timp atât de scurt pentru înlăturarea lor. Dar adăugam că rămân încă multe pen­tru ca această operă să fie desă­vârşită. S-a obţinut până azi readucerea la normal a vieţei cu mijloacele e­­xistente ; rămâne partea nu mai puţin importantă de punere în valoare a bogăţiilor, României Mari şi Noi şi prin ea aducerea energiei de toate felurile a aces­tui stat, politică, culturală, econo­mică la treapta pe care o merită. Până aci s’a făcut mai mult o operă de conservaţie, de aci îna­inte este mai cu seamă de făcut una de construcţie. Pentru cea de conservaţie este mai cu seamă de lămurit cele două necunoscute care stau primejdioase deasupra conso­­lidărei noastre financiare, sarci­nile pe care aplicarea greşită a tratatelor vrea să le arunce asu­pra noastră după ce s’a redus drepturile noastre din reparaţii, şi, regularea datoriilor interaliate. Ambele aceste sarcini pot nu nu­mai încărca greu pe contribuabi­lul român rămas nedespăgubit de pierderile lui din războiu, dan distruge şi consolidarea obţinută până azi prin propriile noastre mijloace. Situaţia este cu atât mai grea, pentru statul român cu cât nu mai este azi vorba să redobândim dreptul nostru la despăgubiri, dar să ne apărăm pentru obligaţii, ce vor să ni se pună pe nedrept, în­locuind noi pe debitorii foşti vrăj­maşi iertaţi sau reduşi în obliga­ţiile lor din tratate. Suntem într’o situaţie defensivă, pentru că pe de o parte noi am plă­tit despăgubiri de război Germa­nilor prin biletele Băncei Genera­le şi tratatul din Bucureşti, ori cauzei comune prin distrugerea industriei de petrol. Iată de ce este nevoie de un cre­dit politic al Statului care să o­­prească o jicnire a intereselor noastre şi să ne înlesnească apă­rarea lor, până la complecta înlă­turare a primejdiei ce ne ame­ninţă. Volumul de acte şi docu­mente ce se publică în acest mo­ment asupra acestor chestiuni vor arăta cu câtă băgare de seamă tre­­bue să fie orice guvern în urmă­rirea lor, înfăptuirea României Mari şi vitejia Românilor, a adus în hota­rele noastre populaţii streine, care adesea ori sunt de acelaş sânge cu cotropitorii de ieri. Adaptarea a­­cestora la noua situaţie va cere desigur trecere de timp şi scurge­rea mai multor generaţii. Negre­şit că s’a făcut mult progres in in­terpretarea dreaptă a tratatului minorităţilor, dar trebue să ne aş­teptăm la fiecare slăbire în afară a autorităţei statului, la încercări din partea statelor în detrimentul cărora s’a făcut întregirea naţio­nală, încercări de a repune ches­tiunea în dauna normalei noastre funcţionări. Iată de ce iarăşi situa­ţia încă plăpândă de­ azi va cere mcă pentru câţiva ani şi o grije mare înăuntru şi un credit poli­tic în afară pentru o dreaptă in­terpretare a tratatelor. Opera de unificare şi legiferare a noului stat a fost puternic îna­intată şi hotărît îndrumată în ul­timii patru ani. Dar este ea oare terminată ? Negreşit nu. Regimul cultelor este fixat numai prin di­rectivele Constituţiei şi prin acele ale bisericei dominante ce abia intră, acum în aplicare , tot astfel pentru învăţământ care nu are fă­cut cadrul său decât pentru cel primar şi particular (in proiectul depus la Cameră) , reforma fis­cală este numai in parte transfor­mată în lege, iar codurile juridi­ce abia în studiu. Dacă viitoarea legislatură se va găsi în faţa unor proecte unita­re şi bine studiate cum s-a găsit cea actuală, ea va trebui să dea o activitate egală cu a aceleia, pentru a­ desăvârşi opera de le­gislaţie absolut necesară funcţio­­nărei României Mari. Cât gre­şesc deci cei ce cred că pot destră­ma ceia ce s’a făcut, în loc ca, în calitate de conducători politici conştienţi să se gândească la cât mai este de făcut pentru a com­plecta opera începută! Statul român nu va putea func­ţiona, in mod complect normal, nu va putea fi­­un factor viu, cores­punzător noilor sale condiţii poli­tice decât când această operă le­gislativă va fi desăvârşită. Şi cum este nevoie ca el să fie cât mai re­pede pus în plină funcţionare, nu operă de nagaţiune, de împiedeca­re, de distrugere, ci de construcţie să cere. Nimeni nu poate pretinde că opera făcută este perfectă, dar azi ar fi o greşealâ de a ne strădui să refacem ceia ce s’a obţinut în loc de a împlini golul ce mai exis­tă putând, negreşit, ca accesoriu insă, a îmbunătăţi st complecta ceia ce s’a dobândit până azi. Dar precum noile condiţii poli­tice ale statului român întregit trebue puse în folosinţă, tot astfel nu este destul a se repune în func­ţionare normală mijloacele ac­tuale ale culturei şi economiei noastre naţionale, adică organiza­rea culturală şi economică ce gă­sim în cele patru părţi ale noului regat. N’am dobândi pe această cale de­cât o foarte mică parte din energia latentă a României Noui, decât puţine din foloasele ce pot da bogăţiile sale vii şi moarte. Prima parte a acestei opere este în parte făcută: a doua, cea de construcţie din nou de abia de a­­cuma începe. Nu­ este destul, să regulăm prin legi învăţământul, trebue puternic continuată opera de înzestrare cul­turală începută în ultimii ani, iar prin înzestrarea învăţămân­tului de toate gradele şi de toate felurile, dată acestui neam locul ce-i revine în civilizaţia europea­nă, şi de la care a fost înlăturat prin vitregia vremurilor. Precum Basarabia prin cotro­­pirea streină a rămas faţă de res­tul ţărei fără mijloace de comu­ni­­caţiuni şi trebue o sforţare spe­cial făcută pentru a se aduce a­­ceastă bogată provincie la densi­tatea de şosele şi căi ferate din celelalte provincii, tot astfel tre­bue adusă ţara noastră la starea culturală a continentului în care trăim şi pe care o poate lua prin însuşirile naturale ale poporului român. Am putea tot astfel rezuma o­­pera economică de îndeplinit în următoarele mari direcţiuni: Re­forma agrară este în mare parte aplicată, ea nu va da roadele ei definitive decât când şi cultura mică va fi adusă la treapta ne­cesară pentru a scoate din bo­gatul nostru pământ maximul de foloase ce poate da: învăţă­mântul agricol, staţiunile agro­nomice, întocmirea cadastrului, clasarea şi înmagazinarea­ cerea­lelor, iată în s­curt câteva din a­­ceste mijloace. Camerile agricole bine îndrumate şi scoase din poli­tică pot fi o pârghie puternică pentru propăşirea economiei ru­rale. Punerea în valoare a energiei latente de care dispunem, (căderi de apă, cărbune, gaze subterane, petrol) şi lesnea ei distribuţie în ţară prin electrificare, trebue să dea industriei, centrelor mari de populaţie şi mijloacelor de trans­port forţa necesară lor. Legea e­­nergiei şi a electrificărei nu dă pentru un moment decât cadrul cel mare în care va trebui desvol­­tată o iniţiativă chemată să folo­sească variatele materii prime ce există pe şi în pământul nostru, şi cari zac astăzi încă rău sau de loc folosite. In sfârşit, pentru a amplifica puternic puterea politică a statu­lui nostru avem de înzestrat şi or­ganizat porturile noastre fluviale şi maritime astfel ca ele să poată să îndeplinească rolul ce ne revi­ne de stat al gurilor celui mai mare şi de viitor fluviu din Eu­ropa, pentru întâiaşi dată liber pe tot lungul său parcurs. Această operă de construcţie care abia începe şi care va cere pentru îndeplinirea ei câteva ze­cimi de ani, este chemată nu nu­mai să dea statului nostru locul ce merită în viața politică și eco­nomică europeană, dar să ne puie în stare să răspundem marelor sarcini pe care războiul și între­girea neamului le pune deodată asupra României. Nu prin stoarce­rea ultimelor resurse actualmente disponibile a unui stat care acum trebue să se înzestreze din nou, se va putea face faţă acestor nevoi, dar prin sporirea belşugului statu­lui prin aceia a propăşirei ob­şteşti. Am­ arătat în acest articol şi cel precedent*) câte griji trebue să muncească nu numai pe cei ce nă­­zuesc să aibă conducerea interese­lor obşteşti, dar întreaga suflare românească. Unele manifestaţii po­litice la care asistăm de câţiva ani corespund ele oare acestor nevoi ! Ori­ce cercetător obiectiv al situa­ţiei, şi mai cu seamă cunoscător al mişcărilor din afară, va răspun­de de sigur : Nu. UN NATIONAL LIBERAL 11 Octombrie 1925. *­ Vezi „Viitorul“ din 10 Octom­brie. Anul al opt-spre-zecelea Ne . 5S&­. 6 PACINI Hier.uh 14 Octombrie 1925 2 Lii EX. In TARA 4 LEI ex. in sfrelictef» ABONAMENTE1 IN TARA I 3n streinatate Un an-------------£00 iei I Un an------ —1200 iei Şase luni — — — 250 » I Șase luni---------- 600 » Trei »--------125 »I Trei ------------*300 » REDACŢIA administraţia BUCUREŞTI STO. EDGARD QUINET No. 2 || STRADA­ ACADEMIEI No. 17 Telefoanele: Direcţia 31/33, Redacţia si Administraţia 19/23 si Slit ANUNCIURI CGMEP' Se primesc direct la Admini- ului Mr Academie 17 si la reale * publicitate Manuscriptele ^ se distru«2 LEI EX. in TARA 4 LEI«. in itreiistnti Prosperitatea Germaniei Şi REFACEREA FRANŢEI — Pe când naţiunea care a provocat războiul după ce a izbutit să aibă un buget cu excedente se ocupă cu o nouă organizare industrială, Franţa face mari eforturi pentru a repara dezastrele — Atât in Statele­ Unite cât şi in An­glia se pare că parte din opinia pu­blică socoate că nu ar fi existând nici o legătură naturală între dato­riile Franţei contractate în statele aliate pentru a face faţă sarcinilor de răsboiu şi creanţa ce ea posedă asupra Germaniei. Intr’un lung şi judicios articol, d. Wladimir d’Ormesson, face în „Le Temps“ următoarele observaţiuni: — Lăsând la o parte orice dovezi contrarii, să presupunem că această teză ar fi justă. Franţa a fost şi rămâne cea mai interesată în plăţile de despăgubiri. Acest lucru cel puţin­­ nimeni nu poate să-l conteste. Dar aliaţii datu­i­ au libertatea să-şi ia măsu­rile necesare pentru asigurarea a­­cestor plăţi ? Nu, această libertate, Franţa n’a avut-o contra creanţie­­rului care a făcut totul pentru a se sustrage obligaţiunilor sale. De la semnarea păcei şi mai ales în cei trei ani dintre conferinţa de la Londra în 1921 şi cea din 1924, politica statelor europene n'a avut de scop de­cât refacerea Germaniei, cea­ ce a şi reuşit pe deplin. Bugetul junert. Analizând actuala situaţie valu­tară germană, autorul relevă cum marca a devenit unul din etaloanele aur din Europa. Bugetul german conţine excedente la încasări repede transformate în cheltueli neprevăzute. Cercetând resursele producţiei, rezultatele sunt uimitoare. Pe când Franţa s-a pus pe muncă pentru a repara ruinile dezastruoase cauzate de război, Germania a pornit o muncă energică pentru desvoltarea industriei sale; francezii doar re­pară, germanii construesc. Şi au construit cu atâta forţă în­cât cu toate crizele sociale prin cari au trecut, trei ani după răsboi, a­­proape în toate ramurile metalur­giei şi industriei, mijloacele de pro­ducţie au întrecut mult situaţia din 1914. Expansiunea activităţii industriale Cu cifre şi date, d. d’Ormesson a­­rată marele avânt luat în toate di­recţiile productive încheind cu în­semnarea că numai forţa electrică instalată in centralele uzinelor a sporit cu 92 la sută. Astfel cum se mai poate susţine că ocupaţia fran­­co-belgiană a ruinat Ruhr-ul pe două­zeci de ani ? Exemplele desvoltărei şi prospe­­rităţei germane ar putea cuprinde coloane întregi, de­oarece numai industria chimică şi a produselor azotate a făcut, să se clădească imense uzine pentru o producţie pusă pe bazele unor noui procedee. Specialiştii în toate ramurile cu­nosc destul de bine cât de mare şi de solid a fost succesul refacerei Reichului. Şi cu toate dovezile incontestabile s'a socotit capacitatea ei de plată atât de modestă, încât îi s'a acordat un împrumut şi un moratoriu. In angajamentul plăţilor de răs­boi s’a avut o deosebită grije ca să nu se aducă nici o atingere echili­brului realizat în situaţia econo­mică şi financiară a Reichului. Toată lumea e de acord că în 25- 30 de ani Germania va scăpa de toate datoriile ce are. Sforţările Franţei Franţa însă va trebui să facă în acelaş termen, mari şi grele sfor­ţări numai pentru a reface departa­­mentele sale devastate. Cu toată munca asiduă, n’a putut fi încă stabilită integralitatea pro­ducţiei uzinelor devastate de la nord şi din Pas-de-Calais. Când se va fi făcut, Germania va fi desvoltat pro­ducţia de cărbuni cu 33 la sută în raport cu cea din 1913, iar extracţia de lignit cu 57 la sută. Situaţia financiară este amenin­ţată de noui sarcini de se vor exe­cuta refacerile. Şi în această situa­ţie, Franţa trebue să trateze cu a­­liaţii ei pentru a-şi impune alte sarcini cari vor copleşi bugetele vii­toare, în decurs de două generaţii. Iată deci că poverile financiare ale răsboiului vor apăsa mai greu şi cu mult mai îndelung pe umerii Franţei de­cât pe ai Germaniei. Franţa nu va face de­cât să-şi re­pare daunele pe când Germania în acelaş interval îşi va fi dublat şi triplat forţele sale­­economice. Aceasta este situaţia reală de care trebue să se ţină seamă în toate desbaterile şi conferinţele interna­ţionale. Munca în alte ţări După cum se ştie, la Londra s-a ţinut de curând o conferinţă anuală a partidului laburist. Cu ocaziunea acestei conferinţe, d-l Cramp, secretarul sindicatului lucrătorilor de la căile ferate a ros­tit un important discurs, care a fost socotit ca o ofensivă a majorităţii moderate contra elementelor extre­miste. GREVELE dn­TAngifa Pupă război D-l CRAMP ECOURI L­a un concurs de viteză cu Bici­cleta. In Franţa, unul dintre concurenţi a făcut într’o oră 115 klm. şi 90 mtr. I­n prezenţa a câtorva mii de oa­meni, d. Baldwin a primit la Glasgow dreptul de cetă­ţean de onoare al acelui oraş, M gr. Cerretti nunţiu apostolic la Paris va fi zilele acestea numit cardinal şi se va reîntoarce la Roma. C­elebra cântăreaţă Felia Lit­­a­­­vimre întorcându-se la Paris din Biaritz, a constatat că a­­partamentul i-a fost devastat. Hoţii furioşi că n'au găsit obiecte de va­loare, s-au răsbunat deteriorând mobilierul. O faimoasă chiromantă din Lon­dra, d-na Estelle la cari veni­seră regi şi magnaţi din lu­mea Întreagă a fost arestată, pen­tru escrocherii. Introdusă în toate cercurile nobile din Anglia şi America, vor fi citaţi la proces, mulţi martori din înalta societate.­ ­ exceden­tul bugetar şi spor­rea salariilor Opoziţia nu se deprinde cu ideia că bugetul pe exerciţiul 1925 va a­­vea un important excedent, că funcţionarii nu vor fi retrogradaţi şi că sporurile de salarii vor fi e­­fective. Se repetă astfel comedia la care asistăm de câte ori guvernul vine cu o măsură menită să ajute pe cei cari sufăr. Se repet intrigile si calomniile, cari tind să prefacă izolânda consolidărei financiare si a excedentelor bugetare, în înfrân­geri si „falimente“ ale politicei economice a guvernului. Si în Septembrie însă, ca si in August si Iulie, — cifrele s’au în­sărcinat să desmintă pe calomnia­tori. Totalul încasărilor exerciţiului în curs, până la finele lunei Sep­tembrie 1925, au fost de lei 20.205 milioane 179.753,13 la care dacă a­­dăogăm încasările prin casieriile C. F. R., până la 1 Septembrie, cari nu s’au contabilizat încă, plus în­casările probabile pe Septembrie de minimum 700.000.000 lei, va da un total de lei 3.380.763.737,23. Avem totalul încasărilor la fi­nele lunei Septembrie de 23.585.943 de mii 490,65 lei. Dacă la această sumă am adăuga încasările din lunile Octombrie, Noembrie și Decembrie 1925, luând ca bază acelea din Septembrie, deşi încasările din aceste din ur­mă luni vor fi mai mari, am avea un total de lei 11.141.212.776. Deci în total lei 34.727.156.266,65. Aşa­dar bugetul pe exerciţiul 1925 nu numai că va fi complect acoperit prin încasări la 31 De­cembrie 1925 închiderea anului fi­nanciar, dar va rezulta un exce­dent la această dată în afară de încasările ce se vor realiza în cele şease luni complimentare. Iată deci „problematicul“ exce­dent realizat şi sporurile de sala­rii ale funcţionarilor asigurate. Acei cari pescuesc în ape tulburi şi voesc ca, sub pretextul unui con­gres inoportun, să producă agitaţii vor fi şi de data aceasta înfrânţi. Slujbaşii vor aştepta cu răbdare apropiata mărire a salariilor, care de data aceasta va fi, aşa cum s’a promis, mai mare decât în trecut, răsplătind cel puţin în parte sacri­ficiile lor. De la INAUGURAREA palatului de Justiţie laşi CUVÂNTUL M. S. REGELUI - O pagină de antologie­­­ Vorbind la banchetul care a urmat solemnitatea inaugurării Palatu­­lui de Justiţie din vechea cetate a laşului, M. S. Regele, in mijlocul ovaţiilor unei adunări cu drept cuvânt emoţionată a rostit in limba cronicarilor moldoveni, următoarele cuvinte, care pot sluji drept pildă celei mai de seamă pagini de antologie: „Totdeauna, venim cu un sentiment de deosebită drago­ste în acest oraş al suferinţelor şi nădejdilor unde am tre­cut prin cele mai grele încercări, în timpul marelui răz­­boi pentru unitatea naţională dar unde suferinţele şi amă­răciunile noastre au fost îndulcite prin dragostea şi cre­dinţa cu care am fost înconjuraţi şi prin acele daruri cu care este înzestrat acest mândru oraş, farmecul unei ve­chimi înălţătoare de suflet şi neîntrecutele sale frumuseţi din împrejurimi”. „Doresc din adâncul inimii , ca prin întregirea vechei Moldove încetul cu încetul, Ia­şui să-şi redobândească cuve­nita desvoltare şi propăşire, iar acest colţ istoric al stră­­vechei aşezări moldoveneşti, de pe sprânceana acestei co­line, unde facem această săr­bătoare, să-şi câştige strălu­cirea de mai înainte”. „Aici era vechea Curte Dom­nească, aici Sfântul Nico­le al lui Ştefan cel Mare, ai­ci Trei­ Ierarhi ai lui Vasile Lupu, aici Mitropolia. Toate au fost îmbrăcate în veşt­­mint nou în timpul binecuvîn­tatei domnii a iubitului meu unchîu. Serbările de azi în le­gătură cu pomenirea Sinodu­lui dela 1642 ne aduce vie în­aintea ochilor noștri acea sa­lă gotică, care odinioară fu­sese trapeza mânăstirei Trei Ierarhi. Căci tocmai în sala aceasta, rămasă azi netermi­nată, s'au întrunit ierarhii mai multor biserici răsărite­ne chemaţi de Vasile Lupu spre apărarea credinţei ortodo­xe Or acest fapt nu este oarecum făcut spre a ne îndem­na ca încă sub domnia Mea, să se execute această ultimă parte a programului neuitatului Meu predecesor?” „Astfel monumentele Iaşului ne vorbesc de trecutul lui istoric cu limbile lor de piatră, amintindu-ne timpuri glo­rioase şi evlavia vechilor Voevozi”. „laşul de eri şi cel de azi ne cântă de dureri şi de jertfe, dar şi de un patriotism curat şi luminat care a ştiut că trebue să dea dintr’ale sale pentru formarea României de eri. De aceea el este o pildă vie pentru generaţia de azi şi cea de mâine, amintindu-i necontenit că în procesul is­toric la care vroim şi trebue să lucrăm toţi fiii frumoasei noastre ţări cu dorul de reuşită, noi toţi care trăim în ho­tarele României întregite, trebue să aducem jertfa noas­tră pe altarul sfintei uniri, într’un stat omogen ca aspira­­ţiuni şi ca iubire de patrie”. „Dar azi, nu ridic paharul Meu pentru ceeace a fost Ia­­şul, ci pentru ceeace sper că va fi un viitor: focar de ştiinţă, altar de iubire de patrie şi neam, în ale cărui ziduri să crescă o generaţie iubitoare de ordine şi de muncă serioasă, care făcând cinste generaţiilor trecute, să fie fata generaţiunilor viitoare". „Rând în onoarea Iaşilor, strig din toată inima: Să tră­iască patria noastră prea iubită, România întregită!” . In oraşul Unirilor Continuare în pag. 2-3 1­11 Marii autori dramatici CASA lui SHAKESPEARE Poetul Fernand Greyh a făcut o călătorie, pentru a vizita casa celui mai mare autor, drama­tic, Wiliam Shakespeare și a vizi­tat personal casa, pe care ingenio­șii industriaşi englezi au repro­dus-o în mii şi mii de exemplare într’un model minuscul, lucrat în porţelan şi care constituesc bibe­loul obişnuit şi preferat pentru masa de lucru sau pentru căminul unei case, in care predomină gus­tul britanic, în acelaşi timp anec­dotic şi sentimental. Poetul Fer­nand Greyh a vizitat căsuţa în care s’a născut S­hakespeare din Stratford-pe-Avon, care e aproape în totul asemănătoare cu aceea în care s’a născut Corneille. Poetul vizitator a colindat prin toate îm­prejurimile local­itătei, prin War­wickshire, care seamănă cu împre­jurimile Oxfordului, de care nu este prea mult depărtat. Fernand Greyh şi-a însemnat toate­­ amă­nuntele şi impresiile acestei călă­torii şi le-a publicat într-unul din numerile interesantei reviste „Les Nouvelles litteraires“. „Aveam în mână, scrie d-sa ,o hartă a ţinutului, pe care multe locuri — cari în loc să poarte ca o cartă a statului major, o roată dinţată, o clopotniţă sau o cruce pentru a indica locul unei mori de vânt, a unei biserici, sau al unui cimitir,­­ ar fi trebuit să aibă o liră, sau mai bine o coroană, fiind că acele locuri au fost sfinţite de geniul care le-a onorat pentru veşnicie“. Gregh s’a plimbat mai cu seamă, în pădurea Arden, sub copacii căreia s’a jucat Shakes­peare copil, împreună cu toți va­gabonzii din localitate. Poetul francez nu s’ar, fi ales cu prea multe din această călătorie— un adevărat pelerinagiu — dacă s’ar fi dus singur, şi de aceia şi-a luat ca tovarăş de drum pe Aris­tide Marie, unul din scriitorii cei mai bine informaţi asupra roman­tismului şi care a scris între alte­le, un Celestin Nanteuil, un Petrus Borei şi un Gerard de Nerval. A publicat de curând chiar un volum întitulat: „In căutarea lui Sha­kespeare“, pe care ori­cine ar tre­bui să-l citească pentru a cunoaşte cât mai bine viaţa marelui poet englez. In acest volum, autorul pune la punct, pe locurile chiar în care a trăit dramaturgul, ceea ce se poate numi „problema shakes­­periană“, rezolvind-o prin afirma­tiva, dând dreptate tradiţiei. Acest soi de probleme au ceva seducător pentru oricine iubeşte istoria literară: ele dau acestei istorii puţin îmbătrânită, căldura polemicei, şi în acelaş timp ele iau acestor opere devenite clasice, ca­racterul sacro-sanct pentru a le reintroduce în actualitate. Iată, pentru ce spune Greyh, nu am fost deloc scandalizat, cum a fost mai toată lumea, când Pierre Louys (mort de curând) pretindea că opera lui Molière aparţinea lui Corneille. Susţinea această teză îndrăzneaţă cu argumente de o sensibilitate atât de exactă, cu con­sideraţiuni tehnice, cu epitete atât de juste şi de artistice, că nu era prea mult pentru a le plăti cu o eroare. A ajutat să se rezolve în­tr’o zi problema pe care o pune „Amphitryon“. Stilul acestei fai­moase piese dă dovadă de o supleţă de o libertate, de o fantezie, cari nu mai au asemănare în tot restul teatrului lui Molieré şi care, fără să vrei, te îndeamnă să te gândeşti la cine ştie ce colaborare ocultă. Este totuşi în versuri libere, ca „Psyche“, pe care Corneille a sem­nat-o împreună cu Molieré : poate „Amphytrion“ este şi el de Cor­neille, ceea ce ar explica locul său aparte în opera lui Moliére. Aceas­tă călătorie îl îndemnă pe Greyh să studieze nu numai cartea lui Ma­rie, dar să vorbească de întreaga problemă. Revenind după această incursiu­ne într’o polemică recentă deschi­să de mult regretatul autor al „Aphroditei“ la problema Shakes­­periană, afirmă că e o problemă teribilă, nu prin consecinţele sale, fiindcă, la urma urmei, fie că Shakespeare a fost într’adevăr Shakespeare, fie că a fost Bacon, sau lordul Rutland, sau lordul Derby, nu e mai puţin adevărat şi necontestat că Shakespeare, ori­cine ar fi ascuns sub acest nume, este cel mai bogat geniu dramatic de până astăzi. Problema rămâne însă teribilă, pentru cine ar voi s’o limpezească. Este de admirat tocmai autorul volumului „In căutarea lui Sha­kespeare“, pentru că s’a avântat pe drumul spinos al controverse­lor, în care, întocmai ca un vână­tor printr-o pădure de mărăcini, nu-şi face loc decât zgâriindu-se. Aristide Marie polemizează cu toţi adversarii, printre cari cei mai de seamă sunt Abel Lefranc şi Celestin Demblon. Nu se poate citi „Sub masca lui Shakespeare“ a primului, fără ca argumentele lui să nu te zgudue puţin. Shakespea­re apare, într’adevăr, la începu­tul vieţei, ca un om mult prea vul­gar. pentru ca să poată scrie o o­peră genial enciclopedică. Şi sfâr­şitul vieţii sale este încă mai stra­niu . Gândiţi-vă că s’a retras la Strat­ford la vârsta de 47 de ani şi că nu a mai scris de atunci nici un rând până la moarte. Este cu pu­tinţă o asemenea indiferenţă din partea unui cap genial, sensibil ca un sismograf, din partea unui „e­­cou sonor“ încă mai impresionabil decât al nostru prin timpul său şi prin lumea sa ! Se va spune că Racine, s’a re­tras şi dânsul din teatru, după ce a scris „Phedra“. Insă „Phedra“ căzuse, în mod nedrept, după o ca­bală. Şi Racine nu a mai putut răbda tăcerea şi fiind iar înţepat de dorinţa de a fi jucat a mai scris : „Esther“ şi „Athalie“, pe când Shakespeare s-a retras defi­nitiv la vârsta de 47 de ani. Şi cum îşi petrecea el zilele şi nopţile de nesomn în frumoasa lui casă de la Strattford ? Aceste obiecţiuni ale antishakes­­perienilor, le striveşte Aristide Marie, făcând această foarte jus­tă observaţie : ce învinuire i se aduce cu Shakespeare ? Brutalita­tea, reaua creştere şi barbaria sa. Este mult mai natural, ca acest „sălbatec beţiv“ să fie copilul unui locuitor din micul oraş Stratt­ford pe Avon, un şcolar puţin în­zestrat pentru latineşte, un om pentru care viaţa a fos­t grea şi care a trăit mai întâi in tovărăşii­le oamenilor de rând, decât să fie un nobil foarte cultivat şi foarte rafinat. Iată un argument destul de puternic. Epoca era, însă, des­tul de barbară, pentru ca un lord, pe lângă bunele maniere pe care trebuia să le aibă la curte, să facă şi glume şi să întrebuinţeze şi ex­presii demne de un soldat. Dar nu trebue exagerată această grosolă­nie a moravurilor de pe vremea Elisabetei. In aceiaşi epocă înce­pea domnia lui Henric al IV-lea în Franţa şi Europa occidentală se apropia, de apogeul ei. In orice caz, un Shakespeare," sau cum scrie din dispreţ Demb­lon, — un Shaxper — era mult mai bine desemnat, devenit dramaturg, să-şi plămădească tragediile din­­ glumele marinarilor, decât un Lord Derby sau un Lord Rutland, obiei-/ '• nuiti să frequenteze numai perso­nalităţile cele mai de seamă din tară. In ceea ce priveşte cryptografia lui Bacon — şi se ştie că fostul cancelar expusese un întreg pro­cedeu cryptografic în două din lucrările sale, luând ca ehiee cu­vântul hazliu, călit de dânsul „ho­­norificabilim­ dinitatibus“ — nu prea pare, cu toate recentele sfor­țări ale generalului Cortier, șeful serviciului cryptografic al arma- ■* tei, să poată fi primită ipoteza

Next