Viitorul, octombrie 1925 (Anul 18, nr. 5273-5298)
1925-10-14 / nr. 5284
! MAI ESTE « FĂCUT pentru consolidarea Statului?... — ——... TMI „,inniHWilimi Am arătat intr’un articol precedent cum creditul public al unui stat şi in special acel al statului român depinde în primul rând de situaţia lui interioară, şi deci, de înlăturarea cât mai repede şi mai complectă a slăbiciunilor lăsate de un crâncen războiu şi nevoia organizărei unui stat aproape nou în mijlocul acestor greutăţi. Am reamintit în liniile lor generale care erau aceste slăbiciuni şi cât se făcuse într’un timp atât de scurt pentru înlăturarea lor. Dar adăugam că rămân încă multe pentru ca această operă să fie desăvârşită. S-a obţinut până azi readucerea la normal a vieţei cu mijloacele existente ; rămâne partea nu mai puţin importantă de punere în valoare a bogăţiilor, României Mari şi Noi şi prin ea aducerea energiei de toate felurile a acestui stat, politică, culturală, economică la treapta pe care o merită. Până aci s’a făcut mai mult o operă de conservaţie, de aci înainte este mai cu seamă de făcut una de construcţie. Pentru cea de conservaţie este mai cu seamă de lămurit cele două necunoscute care stau primejdioase deasupra consolidărei noastre financiare, sarcinile pe care aplicarea greşită a tratatelor vrea să le arunce asupra noastră după ce s’a redus drepturile noastre din reparaţii, şi, regularea datoriilor interaliate. Ambele aceste sarcini pot nu numai încărca greu pe contribuabilul român rămas nedespăgubit de pierderile lui din războiu, dan distruge şi consolidarea obţinută până azi prin propriile noastre mijloace. Situaţia este cu atât mai grea, pentru statul român cu cât nu mai este azi vorba să redobândim dreptul nostru la despăgubiri, dar să ne apărăm pentru obligaţii, ce vor să ni se pună pe nedrept, înlocuind noi pe debitorii foşti vrăjmaşi iertaţi sau reduşi în obligaţiile lor din tratate. Suntem într’o situaţie defensivă, pentru că pe de o parte noi am plătit despăgubiri de război Germanilor prin biletele Băncei Generale şi tratatul din Bucureşti, ori cauzei comune prin distrugerea industriei de petrol. Iată de ce este nevoie de un credit politic al Statului care să oprească o jicnire a intereselor noastre şi să ne înlesnească apărarea lor, până la complecta înlăturare a primejdiei ce ne ameninţă. Volumul de acte şi documente ce se publică în acest moment asupra acestor chestiuni vor arăta cu câtă băgare de seamă trebue să fie orice guvern în urmărirea lor, înfăptuirea României Mari şi vitejia Românilor, a adus în hotarele noastre populaţii streine, care adesea ori sunt de acelaş sânge cu cotropitorii de ieri. Adaptarea acestora la noua situaţie va cere desigur trecere de timp şi scurgerea mai multor generaţii. Negreşit că s’a făcut mult progres in interpretarea dreaptă a tratatului minorităţilor, dar trebue să ne aşteptăm la fiecare slăbire în afară a autorităţei statului, la încercări din partea statelor în detrimentul cărora s’a făcut întregirea naţională, încercări de a repune chestiunea în dauna normalei noastre funcţionări. Iată de ce iarăşi situaţia încă plăpândă de azi va cere mcă pentru câţiva ani şi o grije mare înăuntru şi un credit politic în afară pentru o dreaptă interpretare a tratatelor. Opera de unificare şi legiferare a noului stat a fost puternic înaintată şi hotărît îndrumată în ultimii patru ani. Dar este ea oare terminată ? Negreşit nu. Regimul cultelor este fixat numai prin directivele Constituţiei şi prin acele ale bisericei dominante ce abia intră, acum în aplicare , tot astfel pentru învăţământ care nu are făcut cadrul său decât pentru cel primar şi particular (in proiectul depus la Cameră) , reforma fiscală este numai in parte transformată în lege, iar codurile juridice abia în studiu. Dacă viitoarea legislatură se va găsi în faţa unor proecte unitare şi bine studiate cum s-a găsit cea actuală, ea va trebui să dea o activitate egală cu a aceleia, pentru a desăvârşi opera de legislaţie absolut necesară funcţionărei României Mari. Cât greşesc deci cei ce cred că pot destrăma ceia ce s’a făcut, în loc ca, în calitate de conducători politici conştienţi să se gândească la cât mai este de făcut pentru a complecta opera începută! Statul român nu va putea funcţiona, in mod complect normal, nu va putea fiun factor viu, corespunzător noilor sale condiţii politice decât când această operă legislativă va fi desăvârşită. Şi cum este nevoie ca el să fie cât mai repede pus în plină funcţionare, nu operă de nagaţiune, de împiedecare, de distrugere, ci de construcţie să cere. Nimeni nu poate pretinde că opera făcută este perfectă, dar azi ar fi o greşealâ de a ne strădui să refacem ceia ce s’a obţinut în loc de a împlini golul ce mai există putând, negreşit, ca accesoriu insă, a îmbunătăţi st complecta ceia ce s’a dobândit până azi. Dar precum noile condiţii politice ale statului român întregit trebue puse în folosinţă, tot astfel nu este destul a se repune în funcţionare normală mijloacele actuale ale culturei şi economiei noastre naţionale, adică organizarea culturală şi economică ce găsim în cele patru părţi ale noului regat. N’am dobândi pe această cale decât o foarte mică parte din energia latentă a României Noui, decât puţine din foloasele ce pot da bogăţiile sale vii şi moarte. Prima parte a acestei opere este în parte făcută: a doua, cea de construcţie din nou de abia de acuma începe. Nu este destul, să regulăm prin legi învăţământul, trebue puternic continuată opera de înzestrare culturală începută în ultimii ani, iar prin înzestrarea învăţământului de toate gradele şi de toate felurile, dată acestui neam locul ce-i revine în civilizaţia europeană, şi de la care a fost înlăturat prin vitregia vremurilor. Precum Basarabia prin cotropirea streină a rămas faţă de restul ţărei fără mijloace de comunicaţiuni şi trebue o sforţare special făcută pentru a se aduce această bogată provincie la densitatea de şosele şi căi ferate din celelalte provincii, tot astfel trebue adusă ţara noastră la starea culturală a continentului în care trăim şi pe care o poate lua prin însuşirile naturale ale poporului român. Am putea tot astfel rezuma opera economică de îndeplinit în următoarele mari direcţiuni: Reforma agrară este în mare parte aplicată, ea nu va da roadele ei definitive decât când şi cultura mică va fi adusă la treapta necesară pentru a scoate din bogatul nostru pământ maximul de foloase ce poate da: învăţământul agricol, staţiunile agronomice, întocmirea cadastrului, clasarea şi înmagazinarea cerealelor, iată în scurt câteva din aceste mijloace. Camerile agricole bine îndrumate şi scoase din politică pot fi o pârghie puternică pentru propăşirea economiei rurale. Punerea în valoare a energiei latente de care dispunem, (căderi de apă, cărbune, gaze subterane, petrol) şi lesnea ei distribuţie în ţară prin electrificare, trebue să dea industriei, centrelor mari de populaţie şi mijloacelor de transport forţa necesară lor. Legea energiei şi a electrificărei nu dă pentru un moment decât cadrul cel mare în care va trebui desvoltată o iniţiativă chemată să folosească variatele materii prime ce există pe şi în pământul nostru, şi cari zac astăzi încă rău sau de loc folosite. In sfârşit, pentru a amplifica puternic puterea politică a statului nostru avem de înzestrat şi organizat porturile noastre fluviale şi maritime astfel ca ele să poată să îndeplinească rolul ce ne revine de stat al gurilor celui mai mare şi de viitor fluviu din Europa, pentru întâiaşi dată liber pe tot lungul său parcurs. Această operă de construcţie care abia începe şi care va cere pentru îndeplinirea ei câteva zecimi de ani, este chemată nu numai să dea statului nostru locul ce merită în viața politică și economică europeană, dar să ne puie în stare să răspundem marelor sarcini pe care războiul și întregirea neamului le pune deodată asupra României. Nu prin stoarcerea ultimelor resurse actualmente disponibile a unui stat care acum trebue să se înzestreze din nou, se va putea face faţă acestor nevoi, dar prin sporirea belşugului statului prin aceia a propăşirei obşteşti. Am arătat în acest articol şi cel precedent*) câte griji trebue să muncească nu numai pe cei ce năzuesc să aibă conducerea intereselor obşteşti, dar întreaga suflare românească. Unele manifestaţii politice la care asistăm de câţiva ani corespund ele oare acestor nevoi ! Orice cercetător obiectiv al situaţiei, şi mai cu seamă cunoscător al mişcărilor din afară, va răspunde de sigur : Nu. UN NATIONAL LIBERAL 11 Octombrie 1925. * Vezi „Viitorul“ din 10 Octombrie. Anul al opt-spre-zecelea Ne . 5S&. 6 PACINI Hier.uh 14 Octombrie 1925 2 Lii EX. In TARA 4 LEI ex. in sfrelictef» ABONAMENTE1 IN TARA I 3n streinatate Un an-------------£00 iei I Un an------ —1200 iei Şase luni — — — 250 » I Șase luni---------- 600 » Trei »--------125 »I Trei ------------*300 » REDACŢIA administraţia BUCUREŞTI STO. EDGARD QUINET No. 2 || STRADA ACADEMIEI No. 17 Telefoanele: Direcţia 31/33, Redacţia si Administraţia 19/23 si Slit ANUNCIURI CGMEP' Se primesc direct la Admini- ului Mr Academie 17 si la reale * publicitate Manuscriptele ^ se distru«2 LEI EX. in TARA 4 LEI«. in itreiistnti Prosperitatea Germaniei Şi REFACEREA FRANŢEI — Pe când naţiunea care a provocat războiul după ce a izbutit să aibă un buget cu excedente se ocupă cu o nouă organizare industrială, Franţa face mari eforturi pentru a repara dezastrele — Atât in Statele Unite cât şi in Anglia se pare că parte din opinia publică socoate că nu ar fi existând nici o legătură naturală între datoriile Franţei contractate în statele aliate pentru a face faţă sarcinilor de răsboiu şi creanţa ce ea posedă asupra Germaniei. Intr’un lung şi judicios articol, d. Wladimir d’Ormesson, face în „Le Temps“ următoarele observaţiuni: — Lăsând la o parte orice dovezi contrarii, să presupunem că această teză ar fi justă. Franţa a fost şi rămâne cea mai interesată în plăţile de despăgubiri. Acest lucru cel puţin nimeni nu poate să-l conteste. Dar aliaţii datui au libertatea să-şi ia măsurile necesare pentru asigurarea acestor plăţi ? Nu, această libertate, Franţa n’a avut-o contra creanţierului care a făcut totul pentru a se sustrage obligaţiunilor sale. De la semnarea păcei şi mai ales în cei trei ani dintre conferinţa de la Londra în 1921 şi cea din 1924, politica statelor europene n'a avut de scop decât refacerea Germaniei, cea ce a şi reuşit pe deplin. Bugetul junert. Analizând actuala situaţie valutară germană, autorul relevă cum marca a devenit unul din etaloanele aur din Europa. Bugetul german conţine excedente la încasări repede transformate în cheltueli neprevăzute. Cercetând resursele producţiei, rezultatele sunt uimitoare. Pe când Franţa s-a pus pe muncă pentru a repara ruinile dezastruoase cauzate de război, Germania a pornit o muncă energică pentru desvoltarea industriei sale; francezii doar repară, germanii construesc. Şi au construit cu atâta forţă încât cu toate crizele sociale prin cari au trecut, trei ani după răsboi, aproape în toate ramurile metalurgiei şi industriei, mijloacele de producţie au întrecut mult situaţia din 1914. Expansiunea activităţii industriale Cu cifre şi date, d. d’Ormesson arată marele avânt luat în toate direcţiile productive încheind cu însemnarea că numai forţa electrică instalată in centralele uzinelor a sporit cu 92 la sută. Astfel cum se mai poate susţine că ocupaţia franco-belgiană a ruinat Ruhr-ul pe douăzeci de ani ? Exemplele desvoltărei şi prosperităţei germane ar putea cuprinde coloane întregi, deoarece numai industria chimică şi a produselor azotate a făcut, să se clădească imense uzine pentru o producţie pusă pe bazele unor noui procedee. Specialiştii în toate ramurile cunosc destul de bine cât de mare şi de solid a fost succesul refacerei Reichului. Şi cu toate dovezile incontestabile s'a socotit capacitatea ei de plată atât de modestă, încât îi s'a acordat un împrumut şi un moratoriu. In angajamentul plăţilor de răsboi s’a avut o deosebită grije ca să nu se aducă nici o atingere echilibrului realizat în situaţia economică şi financiară a Reichului. Toată lumea e de acord că în 25- 30 de ani Germania va scăpa de toate datoriile ce are. Sforţările Franţei Franţa însă va trebui să facă în acelaş termen, mari şi grele sforţări numai pentru a reface departamentele sale devastate. Cu toată munca asiduă, n’a putut fi încă stabilită integralitatea producţiei uzinelor devastate de la nord şi din Pas-de-Calais. Când se va fi făcut, Germania va fi desvoltat producţia de cărbuni cu 33 la sută în raport cu cea din 1913, iar extracţia de lignit cu 57 la sută. Situaţia financiară este ameninţată de noui sarcini de se vor executa refacerile. Şi în această situaţie, Franţa trebue să trateze cu aliaţii ei pentru a-şi impune alte sarcini cari vor copleşi bugetele viitoare, în decurs de două generaţii. Iată deci că poverile financiare ale răsboiului vor apăsa mai greu şi cu mult mai îndelung pe umerii Franţei decât pe ai Germaniei. Franţa nu va face decât să-şi repare daunele pe când Germania în acelaş interval îşi va fi dublat şi triplat forţele saleeconomice. Aceasta este situaţia reală de care trebue să se ţină seamă în toate desbaterile şi conferinţele internaţionale. Munca în alte ţări După cum se ştie, la Londra s-a ţinut de curând o conferinţă anuală a partidului laburist. Cu ocaziunea acestei conferinţe, d-l Cramp, secretarul sindicatului lucrătorilor de la căile ferate a rostit un important discurs, care a fost socotit ca o ofensivă a majorităţii moderate contra elementelor extremiste. GREVELE dnTAngifa Pupă război D-l CRAMP ECOURI La un concurs de viteză cu Bicicleta. In Franţa, unul dintre concurenţi a făcut într’o oră 115 klm. şi 90 mtr. In prezenţa a câtorva mii de oameni, d. Baldwin a primit la Glasgow dreptul de cetăţean de onoare al acelui oraş, M gr. Cerretti nunţiu apostolic la Paris va fi zilele acestea numit cardinal şi se va reîntoarce la Roma. Celebra cântăreaţă Felia Litavimre întorcându-se la Paris din Biaritz, a constatat că apartamentul i-a fost devastat. Hoţii furioşi că n'au găsit obiecte de valoare, s-au răsbunat deteriorând mobilierul. O faimoasă chiromantă din Londra, d-na Estelle la cari veniseră regi şi magnaţi din lumea Întreagă a fost arestată, pentru escrocherii. Introdusă în toate cercurile nobile din Anglia şi America, vor fi citaţi la proces, mulţi martori din înalta societate. excedentul bugetar şi sporrea salariilor Opoziţia nu se deprinde cu ideia că bugetul pe exerciţiul 1925 va avea un important excedent, că funcţionarii nu vor fi retrogradaţi şi că sporurile de salarii vor fi efective. Se repetă astfel comedia la care asistăm de câte ori guvernul vine cu o măsură menită să ajute pe cei cari sufăr. Se repet intrigile si calomniile, cari tind să prefacă izolânda consolidărei financiare si a excedentelor bugetare, în înfrângeri si „falimente“ ale politicei economice a guvernului. Si în Septembrie însă, ca si in August si Iulie, — cifrele s’au însărcinat să desmintă pe calomniatori. Totalul încasărilor exerciţiului în curs, până la finele lunei Septembrie 1925, au fost de lei 20.205 milioane 179.753,13 la care dacă adăogăm încasările prin casieriile C. F. R., până la 1 Septembrie, cari nu s’au contabilizat încă, plus încasările probabile pe Septembrie de minimum 700.000.000 lei, va da un total de lei 3.380.763.737,23. Avem totalul încasărilor la finele lunei Septembrie de 23.585.943 de mii 490,65 lei. Dacă la această sumă am adăuga încasările din lunile Octombrie, Noembrie și Decembrie 1925, luând ca bază acelea din Septembrie, deşi încasările din aceste din urmă luni vor fi mai mari, am avea un total de lei 11.141.212.776. Deci în total lei 34.727.156.266,65. Aşadar bugetul pe exerciţiul 1925 nu numai că va fi complect acoperit prin încasări la 31 Decembrie 1925 închiderea anului financiar, dar va rezulta un excedent la această dată în afară de încasările ce se vor realiza în cele şease luni complimentare. Iată deci „problematicul“ excedent realizat şi sporurile de salarii ale funcţionarilor asigurate. Acei cari pescuesc în ape tulburi şi voesc ca, sub pretextul unui congres inoportun, să producă agitaţii vor fi şi de data aceasta înfrânţi. Slujbaşii vor aştepta cu răbdare apropiata mărire a salariilor, care de data aceasta va fi, aşa cum s’a promis, mai mare decât în trecut, răsplătind cel puţin în parte sacrificiile lor. De la INAUGURAREA palatului de Justiţie laşi CUVÂNTUL M. S. REGELUI - O pagină de antologie Vorbind la banchetul care a urmat solemnitatea inaugurării Palatului de Justiţie din vechea cetate a laşului, M. S. Regele, in mijlocul ovaţiilor unei adunări cu drept cuvânt emoţionată a rostit in limba cronicarilor moldoveni, următoarele cuvinte, care pot sluji drept pildă celei mai de seamă pagini de antologie: „Totdeauna, venim cu un sentiment de deosebită dragoste în acest oraş al suferinţelor şi nădejdilor unde am trecut prin cele mai grele încercări, în timpul marelui război pentru unitatea naţională dar unde suferinţele şi amărăciunile noastre au fost îndulcite prin dragostea şi credinţa cu care am fost înconjuraţi şi prin acele daruri cu care este înzestrat acest mândru oraş, farmecul unei vechimi înălţătoare de suflet şi neîntrecutele sale frumuseţi din împrejurimi”. „Doresc din adâncul inimii , ca prin întregirea vechei Moldove încetul cu încetul, Iaşui să-şi redobândească cuvenita desvoltare şi propăşire, iar acest colţ istoric al străvechei aşezări moldoveneşti, de pe sprânceana acestei coline, unde facem această sărbătoare, să-şi câştige strălucirea de mai înainte”. „Aici era vechea Curte Domnească, aici Sfântul Nicole al lui Ştefan cel Mare, aici Trei Ierarhi ai lui Vasile Lupu, aici Mitropolia. Toate au fost îmbrăcate în veştmint nou în timpul binecuvîntatei domnii a iubitului meu unchîu. Serbările de azi în legătură cu pomenirea Sinodului dela 1642 ne aduce vie înaintea ochilor noștri acea sală gotică, care odinioară fusese trapeza mânăstirei Trei Ierarhi. Căci tocmai în sala aceasta, rămasă azi neterminată, s'au întrunit ierarhii mai multor biserici răsăritene chemaţi de Vasile Lupu spre apărarea credinţei ortodoxe Or acest fapt nu este oarecum făcut spre a ne îndemna ca încă sub domnia Mea, să se execute această ultimă parte a programului neuitatului Meu predecesor?” „Astfel monumentele Iaşului ne vorbesc de trecutul lui istoric cu limbile lor de piatră, amintindu-ne timpuri glorioase şi evlavia vechilor Voevozi”. „laşul de eri şi cel de azi ne cântă de dureri şi de jertfe, dar şi de un patriotism curat şi luminat care a ştiut că trebue să dea dintr’ale sale pentru formarea României de eri. De aceea el este o pildă vie pentru generaţia de azi şi cea de mâine, amintindu-i necontenit că în procesul istoric la care vroim şi trebue să lucrăm toţi fiii frumoasei noastre ţări cu dorul de reuşită, noi toţi care trăim în hotarele României întregite, trebue să aducem jertfa noastră pe altarul sfintei uniri, într’un stat omogen ca aspiraţiuni şi ca iubire de patrie”. „Dar azi, nu ridic paharul Meu pentru ceeace a fost Iaşul, ci pentru ceeace sper că va fi un viitor: focar de ştiinţă, altar de iubire de patrie şi neam, în ale cărui ziduri să crescă o generaţie iubitoare de ordine şi de muncă serioasă, care făcând cinste generaţiilor trecute, să fie fata generaţiunilor viitoare". „Rând în onoarea Iaşilor, strig din toată inima: Să trăiască patria noastră prea iubită, România întregită!” . In oraşul Unirilor Continuare în pag. 2-3 111 Marii autori dramatici CASA lui SHAKESPEARE Poetul Fernand Greyh a făcut o călătorie, pentru a vizita casa celui mai mare autor, dramatic, Wiliam Shakespeare și a vizitat personal casa, pe care ingenioșii industriaşi englezi au reprodus-o în mii şi mii de exemplare într’un model minuscul, lucrat în porţelan şi care constituesc bibeloul obişnuit şi preferat pentru masa de lucru sau pentru căminul unei case, in care predomină gustul britanic, în acelaşi timp anecdotic şi sentimental. Poetul Fernand Greyh a vizitat căsuţa în care s’a născut Shakespeare din Stratford-pe-Avon, care e aproape în totul asemănătoare cu aceea în care s’a născut Corneille. Poetul vizitator a colindat prin toate împrejurimile localitătei, prin Warwickshire, care seamănă cu împrejurimile Oxfordului, de care nu este prea mult depărtat. Fernand Greyh şi-a însemnat toate amănuntele şi impresiile acestei călătorii şi le-a publicat într-unul din numerile interesantei reviste „Les Nouvelles litteraires“. „Aveam în mână, scrie d-sa ,o hartă a ţinutului, pe care multe locuri — cari în loc să poarte ca o cartă a statului major, o roată dinţată, o clopotniţă sau o cruce pentru a indica locul unei mori de vânt, a unei biserici, sau al unui cimitir, ar fi trebuit să aibă o liră, sau mai bine o coroană, fiind că acele locuri au fost sfinţite de geniul care le-a onorat pentru veşnicie“. Gregh s’a plimbat mai cu seamă, în pădurea Arden, sub copacii căreia s’a jucat Shakespeare copil, împreună cu toți vagabonzii din localitate. Poetul francez nu s’ar, fi ales cu prea multe din această călătorie— un adevărat pelerinagiu — dacă s’ar fi dus singur, şi de aceia şi-a luat ca tovarăş de drum pe Aristide Marie, unul din scriitorii cei mai bine informaţi asupra romantismului şi care a scris între altele, un Celestin Nanteuil, un Petrus Borei şi un Gerard de Nerval. A publicat de curând chiar un volum întitulat: „In căutarea lui Shakespeare“, pe care oricine ar trebui să-l citească pentru a cunoaşte cât mai bine viaţa marelui poet englez. In acest volum, autorul pune la punct, pe locurile chiar în care a trăit dramaturgul, ceea ce se poate numi „problema shakesperiană“, rezolvind-o prin afirmativa, dând dreptate tradiţiei. Acest soi de probleme au ceva seducător pentru oricine iubeşte istoria literară: ele dau acestei istorii puţin îmbătrânită, căldura polemicei, şi în acelaş timp ele iau acestor opere devenite clasice, caracterul sacro-sanct pentru a le reintroduce în actualitate. Iată, pentru ce spune Greyh, nu am fost deloc scandalizat, cum a fost mai toată lumea, când Pierre Louys (mort de curând) pretindea că opera lui Molière aparţinea lui Corneille. Susţinea această teză îndrăzneaţă cu argumente de o sensibilitate atât de exactă, cu consideraţiuni tehnice, cu epitete atât de juste şi de artistice, că nu era prea mult pentru a le plăti cu o eroare. A ajutat să se rezolve într’o zi problema pe care o pune „Amphitryon“. Stilul acestei faimoase piese dă dovadă de o supleţă de o libertate, de o fantezie, cari nu mai au asemănare în tot restul teatrului lui Molieré şi care, fără să vrei, te îndeamnă să te gândeşti la cine ştie ce colaborare ocultă. Este totuşi în versuri libere, ca „Psyche“, pe care Corneille a semnat-o împreună cu Molieré : poate „Amphytrion“ este şi el de Corneille, ceea ce ar explica locul său aparte în opera lui Moliére. Această călătorie îl îndemnă pe Greyh să studieze nu numai cartea lui Marie, dar să vorbească de întreaga problemă. Revenind după această incursiune într’o polemică recentă deschisă de mult regretatul autor al „Aphroditei“ la problema Shakesperiană, afirmă că e o problemă teribilă, nu prin consecinţele sale, fiindcă, la urma urmei, fie că Shakespeare a fost într’adevăr Shakespeare, fie că a fost Bacon, sau lordul Rutland, sau lordul Derby, nu e mai puţin adevărat şi necontestat că Shakespeare, oricine ar fi ascuns sub acest nume, este cel mai bogat geniu dramatic de până astăzi. Problema rămâne însă teribilă, pentru cine ar voi s’o limpezească. Este de admirat tocmai autorul volumului „In căutarea lui Shakespeare“, pentru că s’a avântat pe drumul spinos al controverselor, în care, întocmai ca un vânător printr-o pădure de mărăcini, nu-şi face loc decât zgâriindu-se. Aristide Marie polemizează cu toţi adversarii, printre cari cei mai de seamă sunt Abel Lefranc şi Celestin Demblon. Nu se poate citi „Sub masca lui Shakespeare“ a primului, fără ca argumentele lui să nu te zgudue puţin. Shakespeare apare, într’adevăr, la începutul vieţei, ca un om mult prea vulgar. pentru ca să poată scrie o operă genial enciclopedică. Şi sfârşitul vieţii sale este încă mai straniu . Gândiţi-vă că s’a retras la Stratford la vârsta de 47 de ani şi că nu a mai scris de atunci nici un rând până la moarte. Este cu putinţă o asemenea indiferenţă din partea unui cap genial, sensibil ca un sismograf, din partea unui „ecou sonor“ încă mai impresionabil decât al nostru prin timpul său şi prin lumea sa ! Se va spune că Racine, s’a retras şi dânsul din teatru, după ce a scris „Phedra“. Insă „Phedra“ căzuse, în mod nedrept, după o cabală. Şi Racine nu a mai putut răbda tăcerea şi fiind iar înţepat de dorinţa de a fi jucat a mai scris : „Esther“ şi „Athalie“, pe când Shakespeare s-a retras definitiv la vârsta de 47 de ani. Şi cum îşi petrecea el zilele şi nopţile de nesomn în frumoasa lui casă de la Strattford ? Aceste obiecţiuni ale antishakesperienilor, le striveşte Aristide Marie, făcând această foarte justă observaţie : ce învinuire i se aduce cu Shakespeare ? Brutalitatea, reaua creştere şi barbaria sa. Este mult mai natural, ca acest „sălbatec beţiv“ să fie copilul unui locuitor din micul oraş Strattford pe Avon, un şcolar puţin înzestrat pentru latineşte, un om pentru care viaţa a fost grea şi care a trăit mai întâi in tovărăşiile oamenilor de rând, decât să fie un nobil foarte cultivat şi foarte rafinat. Iată un argument destul de puternic. Epoca era, însă, destul de barbară, pentru ca un lord, pe lângă bunele maniere pe care trebuia să le aibă la curte, să facă şi glume şi să întrebuinţeze şi expresii demne de un soldat. Dar nu trebue exagerată această grosolănie a moravurilor de pe vremea Elisabetei. In aceiaşi epocă începea domnia lui Henric al IV-lea în Franţa şi Europa occidentală se apropia, de apogeul ei. In orice caz, un Shakespeare," sau cum scrie din dispreţ Demblon, — un Shaxper — era mult mai bine desemnat, devenit dramaturg, să-şi plămădească tragediile din glumele marinarilor, decât un Lord Derby sau un Lord Rutland, obiei-/ '• nuiti să frequenteze numai personalităţile cele mai de seamă din tară. In ceea ce priveşte cryptografia lui Bacon — şi se ştie că fostul cancelar expusese un întreg procedeu cryptografic în două din lucrările sale, luând ca ehiee cuvântul hazliu, călit de dânsul „honorificabilim dinitatibus“ — nu prea pare, cu toate recentele sforțări ale generalului Cortier, șeful serviciului cryptografic al arma- ■* tei, să poată fi primită ipoteza