Viitorul, iunie 1926 (Anul 19, nr. 5472-5497)

1926-06-01 / nr. 5472

final al n­ouâ-spre-zecelea No. 5472 2LEI E2T. In ŢARA 4 LEI eu. în streinotele ABONAMtNtfe Iti ŢARA' un en-------------ECO leu­ Şese luni — — — 250 » Trei ----------------125 » In streinState Un an--------------1200 lei Şase luni — — — 600 » Trei ------------- 300 » I­M r REDACŢIA ADMINISTRAŢIA BUCUREŞT­I STR. EDGARD QUINET No. 2 || STRADA ACADEMIEI No. 1T Telefoanele: Direcţia 81/33, Redacţia 81 Administraţia 19/23 şi 3/11 ARUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administraţia ziarului btr Academie 17 şi la toate Agenţiile de publicitate Marţi­­ iunie i®26 Manuscriptele nepublicate"se distrug2LN­­EA. in TARA 4 LEI u. în streinatate învăţăminte după ALEGERI Cu mult înainte de a se cunoaşte rezultatele alegerilor generale, am arătat că noi vedem în ele un exa­men al conştiinţei naţionale şi ce­tăţeneşti şi, deci, a sforţărilor ce trebue să fie date de acum încolo pentru ca tânărul vot obştesc la noi­ să dea roadele la care suntem în drept a le cere de la sincera lui aplicare. Va fi nevoe astfel de acum în­colo de-o largă şi întinsă muncă de propagandă şi de luminare pen­­tru ca astfel cei noui veniţi în ce­tatea politică a României Mari prin alipirea teritorială sau prin ridicarea din straturile sociale ig­norate, să poată fi în cea mai bu­nă măsură de a-şi exercita cu de­plină înţelegere a nevoilor statu­lui dreptul lor de vot. O analiză, de altfel, a rezultate­lor electorale, ne evidenţiază pre­vederile şi judecăţile noastre, fă­cute, cum spuneam cu mult îna­inte de­ a se fi cunoscut aceste re­zultate, şi în care ca factor deter­minant au intrat şi ingerinţele ac­tualului guvern, responsabil fire­şte de falsificarea voinţei cetăţe­neşti. Partidul naţional ardelenesc a putut avea un număr important de voturi, pentru că el a dus lupta pe temeiul unui regionalism pericu­los. In Ardeal dealtfel s’a dat mai ales lupta între partidul naţional ardelenesc şi guvern, cel dintâiu întemeindu-se atât pe exploatarea regionalismului, cât şi pe sprijinul unora din minorităţi, căpătat prin transacţii şi concesiuni a interese­lor româneşti, — ca şi guvernul de altfel, — iar cel de-al doilea, înte­meindu-se pe aparatul administra­tiv, la care din nefericire au fost adaose si oştirea si magistratura. Partidul national ardelenesc a obţinut astfel un succes relativ în­­Ardeal, după ce el a dat un fali­ment complect ca partid pe tara întreagă. Rezultatul alegerilor ast­fel nu face decât să dovedească încă odată caracterul lui regiona­­listic. Partidul țărănesc, sprijinit pe demagogia lui amăgitoare, a făcut dovada, și în aceste alegeri, cât de apropiat, dacă nu chiar identifi­cat este cu partidul comunist, şi cu tendinţele internaţionale şi de di­soluţie­ Dacă partidul ţărănesc îşi-a concentrat activitatea lui în Ba­sarabia, unde atmosfera este încă atât de încărcată de anarhie — prin vecinătatea cu ţara de dincolo de Nistru şi prin influenţele lăsate de armata rusă bolşevisată — este ast­fel o ilustrare a caracterului anar­hic pe care partidul condus de d-nii Stere, Mihalache şi dr. Lupu il păstrează. De altfel, în Basara­bia partidul comunist propriu zis nici nu a obţinut voturi, atât de bine era reprezentat el prin can­didaţii ţărănişti, exponenţi ai unui curent el însuşi anarhic. Singur partidul liberal a fost a­­cela care s-a prezentat ca partid pe ţara întreagă, înţelegând a se sprijini în opera lui nu pe anu­mite clase, sau pe anumite regiuni, ci pe întreaga opinie conştientă. Evident că păstrându-şi acest caracter politic, partidul liberal a avut de luptat cu mult mai multe greutăţi decât celelalte partide. El a trebuit ca după patru ani de gu­vernare, să înfrunte demagogia şi făgăduelile unora, cari neavând la spatele lor o operă de guvern le este uşor, fireşte, a exploata spe­ranţele mulţimei. El a avut de luptat, apoi, cu ingerinţele unui guvern care a căutat par­că să do­vedească cum de la început se poa­te descalifica prin abuzuri şi ile­galităţi. Partidul liberal a avut apoi să lupte cu întreaga atmosferă de calomnii, a cărui obiectiv a fost el timp de ani de zile, calomnii susţinute de aceia ce vedeau şi văd în el cel mai puternic zid de apă­rare a tărei contra internaţionalis­mului disolvant. Ar fi trebuit astfel să cerem de la prea tânărul vot obştesc o prea adâncă pătrundere a nevoilor so­ciale şi naţionale, ca partidul li­beral, care s’a retras de bunăvoie de la cârmă, şi care declara prin chiar­ aceasta că nu voeşte a gu­verna mai departe, ca el, în ale­geri să fi obţinut mai multe vo­turi decât guvernul însuşi, ori de cât partidele cari fac cu uşurinţă făgădueli ademenitoare. Dar dacă rezultatele alegerilor, nu fac decât să confirme consi­deraţiile noastre teoretice, ele tre­bue să ne dea şi învăţămintele ne­­cesare. De acum încolo trebue ca întreaga atenţiune a celor ce voesc să întărească cu adevărat votul­­obştesc în ţara noastră să fie­ în­­ ­­ dreptată spre educarea masselor şi spre lămurirea celor noui veniţi şi deci nepregătiţi, în etatea poli­tică a României Mari, asupra pro­blemelor de stat şi a nevoilor noastre naţionale. Partidul liberal — după opera lui constructivă — va trebui astfel de acum încolo să intre şi în câmpul muncei de luminare a tuturor, pentru că conştiinţa cetăţenească şi naţională, să fie călăuzitoarea sigură şi puternică în alegerile le­gislative de care depinde felul cum ţara trebue să fie guvernată. NOTE Unitatea limbei româneşti Suggest» de la cartea de poezii a lui Muşi Tulliu Unitatea rassei noastre se dove­deşte în primul rând prin limbă­, a­­dică tocmai prin manifestarea cea­ mai proprie a sufletului etnic. Se­mănăm şi la port, şi la felul cum filosofăm în contemplarea vieţei şi­ a forţei, semănăm şi­ în aspectul fi­zic ; dar prin nici­ un alt mod de ex­primare a unităţei fundamentale, a substratului etnic, nu ne manifes­tăm, repetăm, mai evident unitatea de­cât prin limbă. Şi acest feno­men este aproape unic în istoria filologică a neamurilor europene. Nu mai vorbim de Rusia unde mul­tele seminţii au adus un conglome­rat ce explică şi lipsa de patriotism — ca sentiment motor — la popo­rul rus în întregime. Nu mai cităm­­aici statele bilinguale sau trilinguale cum sunt Belgia sau Elveţia, unde componenţii etnici au rămas intacţi, ca în combinaţiile himice ce nu dau corpuri unitare. Dar ne gândim la state omogene şi monolinguale, cum e Italia, şi cum e Franţa. Acolo, to­tuşi este o mare deosebire dialectală între nord şi sud, mergând în Franţa până la existenţa unei limbi pro­vensale, amestec de latină veche cu italiană, în care Mistral a putut scrie versuri ce nu seamănă a­­proape de loc cu cele ale lui Hugo, ca lexică şi sintaxă. Când Mistral a fost ales la Acade­mie, s’au întrebat cu drept cuvânt cei mai mulţi, dacă poate intra în cel mai înalt For al limbei franceze, poetul ce nu a scris în franţuzeşte"­ Acest fenomen nu-l întâlnim la noi, unde limba Moţului este a­­proape la fel cu acea a Olteanului, a Moldoveanului cu­ a Basarabea­nului. Sunt­ atât de mici diferenţele dialectale încât ele nu pot nici­o­­dată creia piedici de înţelegere ver­bală între aceiaşi fraţi. Mai mari deosebiri sunt însă, în­tre aromâni şi restul românilor din susul Dunărei, şi aceasta se poate explica fireşte, prin deosebitul me­diu geografic în care Românii din Turcia au trăit, şi prin prea marea depărtare de fraţii lor. Dar tocmai de aceea e bine a ne sili să le cunoaştem dialectul pro­priu, în timp ce prin cultură ro­mână, să­-i aducem pe cât posibil la o corectare dialectală. Până atunci mulţumim celor ce au creiat Biblioteca Naţională a ro­mânilor, pubdicată de d. Tache Pa­­pahagi. Din această bibliotecă a a­­părut Poeziile d-lui Nuşi Tnltîn, cari dau lectorului o impresie de gingăşie, în ciripitul acela al graiu­lui aromânesc. Partea cu adevărat utilă este că versurile acestea, sunt transpuse in limba literară a Româ­nilor de dincoace de Dunăre, așa­­încât se pot face interesante cerce­tări filologice, cu acest prilej. PETRONIUS Peatru consolidarea păci! PROBLEMA SIGURANŢEI şi aDEZARMĂRII — La conferinţa pregătitoare a dezarmării s’a sta­bilit că dezarmarea este In funcţie de siguranţă ge­nerală şi de siguranţa proprie fie­cărei regiuni a —­­ im—liniiiiimii ■mim»iiiiiiiiiiiiiihiei ii­­iiip Europei — Comisîunea pregătitoare a con­ferinţei dezarmărei, a terminat la Geneva discuţia generală a chesti­onarului ce i-a fost supus­ Acea discuţie a avut o importanţă deo­sebită dintr’un punct de vedere ge­neral, de­oarece au fost expuse di­feritele teze cu toate amănuntele, aşa că nu se va mai putea susţine că această problemă are părţi ce n’au fost pe deplin clarificate. Expozeul tezei franceze făcut de d. Paul Boncour, n’a lăsat în um­bră nici unul din punctele esenţi­ale cari trebuiau bine lămurite îna­inte de a se putea cere popoarelor de bună credinţă să sacrifice mij­loacele lor de apărare — scrie „Le Temps”. Condiţiunea dezarmării morale Intre teza franceză şi cea engle­ză aşa cum a fost expusă de lordul Robert Cecil, a existat o divergen­ţă, dar tocmai pentru a reduce di­­verginţele, discuţia a fost necesară. Numai când toată lumea va fi pe deplin lămurită asupra»­intenţiilor şi modalitatea preconizată a dezar­mărei, se va face cu adevărat un progres în această direcţie. încre­derea internaţională, este prima condiţie pentru dezarmarea mora­lă, care trebue negreşit să prece­­deze dezarmarea materială. Ar fi cu adevărat prea simplu a căuta să se limiteze numai ceea ce e nu­mit armamentele vizibile în timp de pace, adică reducerea efective­lor militare şi forţele aeriene, fără a ţine seama şi de alte mijloace de care ar putea dispune unele na­ţiuni pentru a purta război. Necesitatea garantării siguranţe! ■22BUES3BHBE BESBfl Nu poate fi o soluţie reală pentru problema dezarmării dacă nu se începe prin garantarea siguranţei tuturor naţiunilor. Ori ce s’ar spune,­ va trebui să se revină la acest principiu primordial căci trebue să se facă examinarea tutu­ror forţelor ofensive şi defensive pentru a se institui o justă balan­ţă a puterilor. D- Paul Roncour a stăruit cu deo­sebire asupra necesităţei arbitra­jului, organizaţie ce va fi un înce­put al siguranţei şi deci a dezar­mărei. Sunt deci tr­ei etape pe a­­ceastă cale luminoasă ce va d­a omenirei pacea binefăcătoare. Li­mitarea armamentelor nu va putea fi deci­ de­cât o consecinţă a sigu­ranţei obţinute şi acea limitare trebue în mod logic să corespundă valorei garanţiilor de siguranţă ce vor fi fost obţinute. ,Războii Societate e ra­­ftunilor“ DZSHBET’ Delegatul german, contele Berus­­torff care a propus comisiunei să se intereseze imediat pentru ca să fie interzis răsboiul cu avioane și cu gaze — cele două forme dintre cele mai crude ce au caracterizat răsboiul german din 1914-1918, ca și de artileria grea de care Germania n’a fost lipsită și trupele coloniale „rezervoriu vast de material u­­man” — cea ce era evident la a­­dresa mijloacelor militare ale Fran­ţei. . Dar contele Bernstorff a avut şi un cuvânt care trebue reţinut: nu va mai fi pe viitor posibil alt răs­­boi decât cel pe care îl va face So­­cietatea­ Naţiunilor, contra agreso­rului eventual. Cu această concep­ţie justă, devine indispensabilă or­ganizarea solidă a siguranţei ge­nerale pentru ca astfel să se pună o temelie reală păcei în­ lume. Dar ideia siguranţei întemeiată pe asistenţa mutuală, nu e încă ad­misă de unele dintre state. Franţa însă a sprijinit toate propunerile făcute în decursul anilor pentru asigurarea păcei. Protocolul de la Geneva semnat în primul rând de Franţa n’a avut succes pentru că Anglia n’a primit să se oblige a interveni în conflicte ce n’ar inta­­resa-o direct. Toate sforţările fran­ceze până acum în acest domeniu n’au putut aduce succesul dorit. Şi astăzi chiar, art 16 din pactul Societăţei­ Naţiunilor stă în calea realizărilor ; valoarea lui practică ar fi dacă s’ar fixa precis obliga­ţiile de asistenţă ale tuturor ştafe­telor, faţă de ţara care ar fi ata­cată. Dezarmare şi garanţi ISISEZIESESSBBI Negreşit însă că în situaţia de faţă problema dezarmării va fi cercetată în măsura în care sigu­ranţa generală va fi fost asigu­rată — încheie organul francez. Nu se poate cere nici unei ţări să renunţe la forţele sale de apă­rare a independenţei fără ca să ştie pe ce ajutor se poate bizui in cazul unui atac. A cere dezarmar­rea fără garanţii, ar însemna sa se ceară resemnarea pentru o pon­tică de ingenunchiare, lucru ce nici un popor conştient nu-l poate consimţi. ---------.—Cm--------------­ Bin QmagjBM Mikul pnafasor­iki Charles Riehet Şiinţa franceză a sărbătorit zilele trecute pe unul dintre cei mai no­bili şi mai străluciţi reprezentanţi ai săi , profesorul Charles Eichet. Profesorul Richiet a făcut impor­tante cercetări şi studii atât în do­meniul medicinei, psihologiei, avia­ţiei, cât şi în domeniul sociologiei. Printre cele mai importante des­coperiri ale eminentului om de ştiinţă sunt proprietăţile serotera­­piei care au fost puse în aplicare de Behring şi Roux, apoi anafilaxia care constituia o principală contri­buţie in experimentarea vaccinului. D-l CHARLES RICHET ZI CU ZI „îndreptarea“ vorbeşte despr­e „cea mai impresionantă cucerire a omului: Radioactivitatea“. Să ne dea voie să spunem că cea mai mare cucerire a omului este ca să reuşească cu zeci de mii de voturi în judeţele unde el nu avea nici­ un partizan! O atare cucerire şi invenţiune aşează pe d. Goga cu mult dea­supra celorlalte genii ale omeni­­rei!" Guvernul adresat alegătorilor­ se spune : „Consfinţiţi opera voa­stră, alegeţi pe candidaţii averes­­cani, şi ţara vă va purta o bine meritată recunoştinţă”. Cum să nu fi­e recunoscătoare ţara unui guvern care a ştiut să facă alegerile cele mai libere ce le-a avut ea? Cum să nu fie recu­noscătoare unui guvern care li-a dat consolidarea financiară? Şi şi funcţionarii cum să nu fie re­cunoscători unui guvern care nu le-a dat ceea ce guvernul oli­gară le înscrisese în buget ca spor pe ziua de 1 Iunie? * „România“ prevestește Regelui României soarta Ţarului Rusiei. După armata specială a Ardealu­lui şi după vama la Predeal, se vede că d. Maniu vrea să-şi com­­plecteze programul decretându­­se Preşedinte de Republică. SUCCESELE“ guvernului Guvernul a drămuit ca la farma­cie voturile opoziţioniste pe cari le-a lăsat să se strecoare în urnele­­pregătite­­pentru alegerile de Se­nat. A fost în schimb foarte dar­nic cu el însuşi, atât de, darnic în­cât numărul voturilor tinde să în­treacă pe acel al votanţilor. Rezultatul e „strălucitAbia câţiva opoziţionişti au reuşit să se strecoare în Senat­­printre baio­nete şi ciomege, spre marea dispe­rare a electorilor din judeţele res­pective, cari n’au ştiut să execute „ordinul”. Căci opoziţia în Parla­ment­­constitue pentru guvernul actual un pericol de netăgăduit, ce trebue cu orice preţ evitat, fără a se ţine seamă de lege şi chiar de bunul simţ■ Astfel ne-am întors înapoi cu 50 de ani iar majorită­ţile parlamentare pe cari şi le-a format guvernul, au valoarea mo­rală a acelora din parlamentul „Reşiţei”. Guvernul a considerat Parlamen­tul ca o anexă a ministerului de Interne în care, dacă nu poate numi direct „diurnivii”, dar îi poate alege cu o mică ,,formali­tate”. In aceste condiţiuni se înţe­lege că­ nu avem speranţă ca la validări să se ţină seamă de sama­volniciile comise, căci ar urma să se invalideze cea mai mare parte din aleşii d-lui Oct Goga. Aceasta nu va împiedeca însă de adevăra­ţii aleşi ai nafhmei să dovedească modul cum s’au efectuat alegerile. Va fi o discuţie unică în analele parlamentarismului nostru şi d. Goga va trebui să roşească, bineîn­ţeles dacă poetica d-sale sensibili­tate nu s’a atrofiat­ ev. totul în to­vărăşia bătăuşilor electorali, pe cari i-a adus până în ministerul de Interne. Dosarele alegerilor de Cameră și a celor de Senat nu sunt consti­tuite din procesele verbale oficiale zilnic prefăcute de d. Goga pentru a-i da rezultatele dorite. Ele sunt formate din dovezile a zeci de mii de cazuri de abuzuri şi samavolni­cii, ce vor fi aduse la tribuna par­lamentului şi la bara justiţiei de către cei loviţi în libertatea şi drepturile lor. Nici o amnestie nu va putea Şterge pata de re­conş­tiinţa acelora cari le-au ordonat sau le-au săvârșit și d. Goga este încă destul de tânăr spre a avea timpul să regrete legarea numelui Dsale de o astfel de hidoasă amin­tire. Şi anul acesta, chilometri de pânză, multe lăsând de dorit, a­­coperă zidurile lui Grand-Palais. Societatea artiştilor francezi şi Societatea Naţională a Bele-Ar­­telor expun împreună la salonul de primăvară. Pânzele societăţii artiştilor francezi prezintă în ansamblul lor, o vădită superio­ritate asupra celor ale Naţiona­lei, fără însă a se putea spune că acestea din urmă ar fi lipsite de calităţi. Dacă am spus că multe lasă de dorit, este că s’au strecu­rat, inevitabil, unele tablouri ca­ri detonează alături de altele, su­perioare ca fond şi execuţie. Dar nu voiu vorbi de lucrările celor­lalţi expozanţi şi mă voiu măr­gini, ca şi în trecut, să semnalez cititorilor „Viitorului“, pe com­patrioţii noştri cari au avut cin­stea de-a pătrunde în Salon. O amintire îmbucurătoare Catalogul Salonului conţine, „eu guise de preface“ şi ca un scut proteguitor al actualilor ex­pozanţi, o listă a artiştilor cari, primind diferite recompense, se găsiau în viaţă la 1 Aprilie 1926. In lista aceasta găsim, printre Români, pe­­ Maestrul Mirea care a obţinut în 1899 medalia de ar­gint Hors Concours la Expoziţia universală, membru al juriului; pe D-l D. Serafim, titular al Me­daliei de onoare în 1893 şi al Meda­liei de bronz la Expoziţia univer­sală din 1900; pe D-l M. Simonidi, de asemenea titular al medaliei de onoare în 1899, şi al Medaliei de argint la Expoziţia din 1900 ; pe D-l Eustaţiu Stoenescu, căruia i se atribue medalia de onoare în 1911 şi Medalia de argint în 1914. Mai găsim pe sclupt­orul D. Chi­păruş, posesor al medaliei de o­­noare în 1914; pe D-l Ion Geor­­gescu, de asemenea sculptor, că­ruia i s’a acordat medalia de o­­noare în 1881 şi medalia de bronz la Expoziţia universală din 1889; pe D-l Ştefan Ionescu-Valbudea, premiat cu medalia de onoare în 1885 şi medalia de bronz la Ex­poziţia universală din 1889. In ul­timul rând, Iiie Bogdan, care a obţinut medalia de bronz anul trecut, Ilie Bogdan era înzestrat cu frumoase însuşiri, însă constitu­ţia lui debilă n’a putut rezista u­nei răceli care l-a răpus în câte­­va zile, la Paris. N’a avut, nici măcar mulţumi­rea de-a, cunoaşte distincţia ce i se acordase. A murit cu câtva timp înainte. Ca architecţi, D-l Toma Dobres­­cu, a obţinut, în 1891, în colabo­rare cu architectul francez De­­quesne, medalia de onoare; D-lui Saps Maier i s’a decernat meda­lia de onoare în 1922; D-l Jean Paxino figurează cu aceiaşi dis­tincţie, în 1905, iar D-l Van Saa­­nen Algi, în 1914. Un singur gravor, D-l Gabriel Popescu, care a primit medalia de onoare în 1900, în acelaşi timp cu medalia de bronz la expoziţia universală. Medalia de argint în subsecţi­­unea artelor aplicate a fost atri­buită D-lui Paul Kiss, în 1922. Este de remarcat că Românii au obţinut aproape numai meda­lia de onoare. Juriul le-a decer­nat distincţiunile cele mai înalte. Românii la Salonul din 1926 «■vfiajMi im jcu rm on­,\m..mu. ameaagsiga—gB Ca număr, aceiaşi proporţie ca şi la precedentele saloane. Ca nu­me, cu totul altele. Singuri D-nii Eustaţiu Stoenescu, pictor, şi A­­lexandru Călinescu, sculptor, — revin din trecut , încolo, expo­zanţi noni. Ii voi cita, în ordine alfabetică. La pictură, avem „Les j­oul fl­ux“ ale D-nei Elena Alexandres­­cu, o mică pânză care denotă technică și mult gust. Jucăriile D-nei Alexandrescu, aranjate cu pricepere, și prezintate în culori dibaciu alese, prevestesc un fru­mos viitor compatrioatei noastre. Elevă a D-lui Bilone, D-na Alex­andrescu a profitat mult din fac­tura maestrului, care, la actualul salon, se impune printr’o splen­didă Antinea. Pictorul Ion Niţescu, elev al maeştrilor Mirea şi P. Albert Laureans, expune două portrete : „Le colier bleu“ şi „portrait“, în care, artist cu personalitatea formată, impune factura și colo­ritul său. Diferite preducţiuni Maestrul Costin Petrescu este prea cunoscut în ţară ca să mai am nevoe de-a insista asupra ca­­racteristicei puternicului său ta­lent. „L’homme d’affaires“ ca și „Priére rituelle“ sânt manifesta­rea fericită a uneia din laturile lui. Pictorul Eustaţiu Stoenescu, e­lev al lui J. P. Laurens, ne pre­zintă „Nature morte“ şi „Portra­it“, amândouă superioare produc­­ţiuni ale unui talent în plină desvoltare. D-l Stoenescu posedă cu măestrie desăvârşita technică a artei sale, pusă în serviciul u­­nor bogate însuşiri. Marina D-lui I. Bica Stanovici, elev al D-lui Bilone, nu trece ne­observată. Două miniaturi, datorite D-rei Eliza Aslan, fac frumoasă impre­sie, prin fina lor execuţie şi co­loritul bine nuanţat, şi trec prin­tre cele mai bune lucrări ale ex­pozanţilor. Deşi D-na Leonia de Loghades nu este româncă, voi­ menţiona, totuşi, „une femme roumaine“, lucrare care ne interesează, stu­diu ce se ridică deasupra nivelu­lui multor pa­s­teti­şti. Sculptura La sculptură, un singur român, Alexandru Călinescu, despre care am avut prilejul să vorbesc pe larg într-o corespondenţă consa­crată atelierului său. D-sa ne dă un foarte frumos bust „Extase“, în piatru, şi două statuete, „Las­situde et Baigneuses“, asupra că­rora se resfiră, şi de data aceasta, suflul bogatelor sale calităţi ar­tistice. In ultimul rând, la arte apli­cate, întâlnim numele de Basa­rab. D-ra Ioana Bassarab, fiica talentatului nostru pictor Ludo-Cont nuare în pag. 2-a Scrisori din Paris SALONUL ARTIȘTILOR FRANCEZI Expozanții români.—­Distirccţiunile obli­­nda de compatrioții no sîrî Continuare în pag. 2-a De curând s-a dat publici­­tăţei primul volum din „Politica noastră comercială“ datorită d-lui Gh. Christodorescu, directorul ge­neral al „Uniunei Camerelor, de comerţ şi industrie“, care se ocu­pă pe larg de regimul exportului României în timpul neutralităţii, urmând ca volumul al doilea să examineze acelaş regim practicat de la război şi până în prezent. Această interesantă lucrare a­­pare sub auspiciile Uniunei Gene­rale a Camerilor de comerţ şi in­dustrie. Primul volum este însoţit de o valoroasă introducere datorită d-lui dr. St. Cerchez, preşedintele Uniunei şi al Camerei de comerţ din Bucureşti. D-l Cerchez examinând scrierea d-lui Gh. Christodorescu, arată că directorul general al Uniunei Ca­merelor de comerţ şi industrie, în­temeiat pe acte şi documente ofi­ciale, pentru a căror coordonare şi comentare a trebuit să depună o muncă şi o pricepere care-l cins­tesc, descrie în mod amănunţit toate măsurile luate de diferitele guverne cu privire la export de la isbucnirea războiului. De altefel, a adăugat d. dr. Şte­fan Cerkez. d. Christodrescu era cel mai indicat să facă această lu­crare, prin însăşi natura ocupaţiu­­nilor ce a avut, atât în timpul neu­tralităţii cât şi după război, în timpul neutralităţei ca subdirector al fostei comisiuni pentru vânza­rea şi exportul cerealelor, şi deri­vatelor şi ca director al „Uniunei centrale a sindicatelor agricole“, două instituţiuni cari au avut un rol primordial în reglementarea exportului în acea epocă, iar după război, mai întâi ca director al ex­portului şi apoi, ca subdirector ge­neral al comerţului. In­ aceste ca­lităţi d-sa a avut prilejul să par­ticipe activ la măsurile de regle­mentarea exportului până în tim­pul din urmă. D-l Gh. Christodorescu pentru complecta normalizare a exportu­lui susţine că se impun următoa­rele măsuri: 1. Desfiinţarea totală a Regimu­lui de autorizaţiuni la export; 2. Revizuirea prohibiţiunilor de export; 3. Abrogarea legii pentru reglementarea exportului; 4. Re­ducerea treptată a taxelor vamale de export; 5. Desființarea taxei de comision de 2 la sută asupra va­lorii exportului; 6. Modificarea le­gii asupra maximului taxelor și contribuțiunilor comunale ; Se e­­xaminează astfel în parte fiecare din aceste măsuri. Desființarea totală a regimului de autorizatiuni la export. Este adevărat că numărul­ mărfurilor ce mai sunt azi supuse acestui­­re­gim este foarte redus. Din punctul acesta de vedere regimul autoriza­­tiunilor de export este departe de a mai prezintă gravitatea de odi­nioară. Totuşi măsura se impune, pentru a se înlătura orice tenta­­ţiune de a se mai trece sub acest regim şi alte mărfuri, fie cu toate formele legale, fie numai din sim­pla dorinţă de şicane. Revizuirea prohibitiunilor de ex­port. Cu toate ridicările de prohi­­bitiuni de până acum, lista artico­lelor care se află şi astăzi încă o­­prite la export este destul de mare. Dar dacă am examinat cu aten­ţiune mărfurile cuprinse în această listă am cont­ata că, în afară de cele a căror prohibire are de scop siguranţa naţională, toate celelalte a cărora prohibire este justificată prin necesităţile consumului intern ar putea iarăşi fără nici un nea­juns pentru economia naţională, să fie trecute în categoria mărfurilor libere la export cu anumite taxe vamale. Abrogarea legii pentru regle­mentarea exportului. Politica noas­tră de după răsboi a fost caracte­rizată între altele, printr-o com­plectă lipsă de stabilitate şi con­tinuitate a măsurilor luate în ve­derea reglementării exportului. A­­ceastă stare de lucruri, atât de dău­nătoare pentru comerţ, se datoreşte legii pentru reglementarea expor­tului din 27 Noembrie 1920, aflată în vigoare şi astăzi. Prin această lege, Puterea le­giuitoare, renunțând la un drept al său, a trecut Puterea executivă, atributul rglementării exportului. Guvernele, uzând și abuzând de a­­cest atribut, au creiat pentru expor­tul ţării acel regim de nestabili­­tate, care ne-a cauzat atâtea nea­junsuri, nu numai în ce priveşte Situaţionea economică internă, dar încă şi în ce priveşte reporturile noastre comerciale cu străinătatea. Legea stă şi astăzi ca o continuă ameninţare a schimbării regimu­lui aflat în fiinţă. Reducerea treptată a taxelor va­male de export. Rostul acestor taxe îl cunoaştem. Pe ele se întemeiază două poli­tici bine distincte: una economică, de comprimare a preţurilor inter­ne, în dublul scop de a ocroti pe consumatori şi de a opri inflaţia monetară cu toate consecinţele ei : cealaltă fiscală, de echilibrare a bu­getului. De­sigur că ambele pro­bleme sunt de o importanţă covâr­şitoare. Nu-i mai puţin adevărat însă că taxele vamale de export constituesc astăzi o piedică mare pentru normalizarea exportului, deci pentru intensificarea acestei ramure de activitate comercială, de care le află strâns legate alte pro­bleme tot atât de importante: creşterea producţiunei naţionale şi îmbunătăţirea valutară . îmbinarea tuturor acestor inte­rese a fost ideia care a dominat în anii din urmă la aşezarea taxe­lor vamale de export şi s’a făcut tot ce s’a putut în această direc­ţiune. Credem însă că acuma a so­sit momentul de a se începe o po­litică mai hotărâtă pentru norma­lizarea exportului, sub raportul taxelor vamale. De o reducere integrală a aces­tor taxe nu poate să fie vorba, fi­reşte. Ceea ce cerem este să se ia măsuri pentru­­reducerea lor siste­matică şi­ treptată, până la com­plecta lor desfiinţare. Regimul taxelor vamale de ex­port este guvernat astăzi de legea din 8 octombrie 1920. In baza aces­tei legi, guvernul este autorizat să înfiinţeze taxe de export, pe care le poate urca, scădea şi desfiinţa. Această lege, prin regimul de ne­­stabilitate pe care şi ea l-a creiat, a cauzat mari neajunsuri comerţu­lui. In vederea unei politici de scă­dere a taxelor, credem că ea ar trebui modificată în felul de a se autoriza guvernul numai să scadă şi să desfiinţeze, după anumite nor­me bine înţeles, taxele de export, nu şi să le urce. Desfiinţarea comisionului de 2 la sută asupra valori exportului. Această taxă de export a fost în­­finţată la începutul anului 1919. . RECENZII POLITICA NOASTRA COMERCIALA - Regimul exportului -O lucrare a d-lui Gh. Christom­orescu, directorul general al „Uniunei Camerilor de comerţ şi industrie

Next