Viitorul, octombrie 1926 (Anul 19, nr. 5577-5603)
1926-10-14 / nr. 5588
AMU* ai noua stire«ieterea No. 5S8Î 4 PAGINI Joi 14 Octombrie 1926 LEI EX IN TARA 4 LEI ex. In streicotare ABONAMENTE IN TARA Un an-----------10O fel) Şese luni — — — 250 • Trei ---------125 » In strein&tate Un an-----— — 1200 te' Şase luni— — — 600 » Trei * — — — 300 » REDACŢIA administraţia BUCUREŞTI STR. EDGIED QUINEF No. 2 || STRADA ACADEMIEI No. l Telefoani«, Direcţia 11/33, Redactia ti Admnistratia 11/23 «| 3/11 MIIECIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administratia ziarului Mr Academie 17 si la bate Agenţiile de publicitate Manuscriptele nepublicate se distrug LEI E£ in TARA 4 LEI ei in sfreinnnlte Nepregătirea GUVERNULUI In jurul promovărei Parlamentului Acum câtva timp am subliniat faptul că deşi ziua de 15 octombrie, fixată de Constituţie pentru deschiderea sesiunii ordinare a Corpurilor Legiuitoare, se apropie, membrii guvernului nu pregătesc nici un proiect de lege care să fie studiat şi dezbătut de Parlament. Spuneam, îndeosebi că nici bugetul general al Statului nu e întocmit pentru simplul motiv că nu se lucrează în mod serios nici la bugetele diferitelor departamente. Oficiosul guvernamental, în loc să ia act de tristele noastre observaţiuni s’a mulţumit să facă ironii şi să dea asigurări pe nimic întemeiate că proectele pe cari guvernul înţelege să le înfăţişeze Parlamentului vor fi gata la vreme. Faptele au desmintit însă aceste deşarte asigurări şi ziua de 15 octombrie a găsit guvernul complect nepregătit. A fost nevoe să se recurgă la măsura cu totul excepţională şi prin nimic îndreptăţită, de a se proroga Parlamentul cu o lună de zile, astfel încât sesiunea ordinară nu va începe decât la 14 Noembrie. Sub regimul Constituţiei celei vechi Parlamentul se deschidea în adevăr la 15 Noembrie, si de obiceiu până la vacanta Crăciunului abia se termina constituirea biurourilor si discutiunea la Mesagiu. Activitatea legislativă propriu zisă începea după sărbători, pe la mijlocul lui Ianuarie. Odată însă cu schimbarea anului bugetar, care nu mai începe la 1 Aprilie ci odată cu cel calendaristic, la 1 Ianuarie, acest uz a trebuit să dispară. In adevăr, pentru a putea fi pus în aplicare la 1 Ianuarie, bugetul general al Statului trebue studiat şi dezbătut neapărat înainte de vacanţa Crăciunului. Iată de ce noua Constituţie a fixat ziua de 15 Ocombrie că început al sesiunei ordinare a Parlamentului. După discuţiunea la Mesagiu, care durează de obiceiu vre-o două săptămâni, comisiunea bugetară a Camerei trebue să aibă la dispoziţia puiectul de buget, general al Statului, pentru ca să-l poată studia amănunţit, iar desbaterile în plenul Adunărei trebue să aibă toată amploarea pe care o comportă cea mai însemnată dintre legiuiri, aceea care fixează veniturile și cheltuelile Statului pentru un an întreg Schimbarea începerei anului bugetar de la 1 "Aprilie la Ianuarie n’a fost o măsură arbitrară sau numai simpla dorinţă ca anul financiar^ _să coincidă cu cel calendaristic Alte consideraţiuni, mult mai importante, s’au avut în vedere. Se ştie, în adevăr, că într’o ţară c a a noastră, unde principalul isvor de bogăţie rămâne tot producţiunea agricolă, veniturile şi încasările Statului sunt influenţate în cea mai largă măsură de situaţiunea recoltei. Elaborarea bugetului în Martie,pentru a fi aplicat dela 1 Aprilie, se făcea fără ca să se aibă date cert© asupra recoltei viitoare, pe când in Octombrie se cunoaşte recolta actuală şi, deci, evaluările veniturilor Statului se pot fac© cu mai mare aproximaţie. Amânarea începerei lucrărilor Parlamentului pentru o lună de zile, fără alt motiv decât nepregătirea şi neactivitatea guvernului, va produce desigur o impresiune penibilă în opinia publica. In scurta sesiune de constituiare de astă vară, guvernul s’a scuzat că nu are pregătit nimic, nici un proect de lege asupra problemelor pe cari le pune viaţa Statului, şi din cari unele cer o rezolvare grabnică. I s’a acordat un credit, până la toamnă. Iată însă că ziua legală şi constituţională a începerei sesiunei găseşte guvernul tot nepregătit, căci toată vara nu s’a lucrat nimic. Nici comisiunile parlamentare, nici miniştrii cari au datoria de a pregăti opera legislativă, n’au lucrat nimic, sau aproape nimic. Nici chiar bugetul nu este elaborat, pentru simplul motiv că între concepţiile ministrului de finanţe şi intenţiunile colegilor săi de la diferitele departamente, sunt deosebiri fundamentale. De aceea guvernul a fost silit să ceară o amânare de o lună, şi să nu respecte o dispoziţie Constituţională bine chibzuită, menită să înlesnească o cât mai serioasă şi îngrijită operă legislativă, mai cu seamă în ce priveşte studierea şi adoptarea la timp a bugetului. Dacă această nepregătire şi lipsă de activitate constructivă a guvernului ar fi accidentală şi s’ar putea remedia în răstimpul de o lună ce i s’a acordat, lucrul nu are aşa de grav. Sperăm totuşi că acest răstimp va fi bine întrebuinţat şi guvernul va pregăti în mod serios procesele ce le va aduce în dezbaterea Parlamentului, prezentând în acelaş timp şi bugetul general al Statului temeinic studiat. HOTE Bulevardul Pake Pe vremea ultimului imperiu francez, în care s-a desprins cu atâta noutate politica latină şi mediteraneană, ca o cale nouă de urmat in diplomaţia europeană, Parisul a cunoscut transformări ce trebuiau să-i aducă o viaţă şi un aspect nou. Primarul care a avut curajul de a „moderniza“ Parisul, a fost baronul Haussmann — om cu vederi largi, cu destulă mândrie nobilitară pentru a socoti credinţele sale ca cele mai bune, şi deci vrednice de a fi impuse „vulgului“. Cu sprijinul lui Napoleon al IlI-lea Haussmann, reuşi asfel să spargă marele bulevard, ce-i poartă numele, să dărâme case, să cumpere, fireşte pe eftin nu ca mai târziu, locurile neocupate, şi astfel într-o vreme în care „democraţia“ nu era o dominantă socială, ci un factor necunoscut, baronul a făcut luciul din plin, şi fără gând de menajamente. Fi vorba ca la Paris lui Hausmann, să i se ridice o statue, — prea târziu venită desigur. Noi am fost mai recunoscători, faţă de un fel de Haussmann al nostru, şi am ridicat statuia lui Pake, pe bulevardul tăiat de el, cu mult simţ de orientare şi de prevedere. F. de ajuns să ne închipuim ce ar fi fost Bucureştii—şi aşa destul de puţin aerisit, şi cu strade intortochiate şi strâmte — dacă primarul Pake Protopopescu nu ar fi avut gândul bun de-a creia un bulevard, ce leagă Cotrocenii cu Oborul — una din arterele cele mai importante şi am putea zice decisive, pentru topografia internă a planului Bucureştilor ! Şi ce „om de teatru“ a fost Pake! A început lucrările bulevardului de la, periferie la centru, şi pavarea mergea paralel pe măsura ce se tăia din case. Când a rămas ultima casă care despărţea vechiul bulevard al Academiei de noul bulevard, ea a fost dărâmată într’o noapte. A doua zi, locuitorii Bucureştilor s'au pomenit cu un nou bulevard, eşit ca în basme din pământ. Fat Frumos a aruncat peria şi-a eşit o pădure, a aruncat o oglindă, şi-a eşit un lac. Pake a asvârlit.... bani şi muncă şi-a eşit un bulevard care era sortit să dea o nouă arteră de viaţă oraşului Capitală. Dar această evocare a unei hotărâri edilitare din trecut, este pentru noi un învăţământ de felul cum spiritul de prevedere unit cu puterea de iniţiativă, trebue să se aplice în orice măsură ce priveşte igiena şi estetica unui oraş. Trebue curaj a face, cea ce ai socotit că e bine să se facă, indiferent de „ce va zice“ unii sau alţii, şi trebue ca viaţa unui oraş să fie privită în unghiul depărtat al timpului viitor, şi nu al necesităţilor de zi la zi. PETRONIUS SPRE PACEA industrială ,n Anglia S’a creat o organizaţie nouă menită să formeze o atmosferă de înfrăţire între capital şi muncă Reacţiunea firească ce trebuia să urmeze grevei miniere din Anglia se prezintă tot atât de viguros ca şi mişcarea grevistă la începutul ei. . Intre altele, mai mulţi conducători ai muncitorimei, în unire cu un număr de cunoscuţi oameni de afaceri, au format o organizaţie menită, să asigure pacea în sânul diverselor industrii din Anglia. Iată ce spune cunoscutul economist Harold Cox, despre această organizaţie, în ziarul „Sunday Times“ din Londra. — „In ultimile săptămâni, o nouă organizaţie a luat naştere, cu scop să promoveze pacea industrială. In momentul de faţă aceasta-i un fapt semnificativ de cea mai mare importanţă. Datorită în mare parte influenţei socialiştilor inspiraţi de Karl Marx şi Lenin, războiul industrial pare a fi devenit o manie în ultimii câţiva ani, mai cu osebire în Anglia. El este bazat cu multă socoteală, pe spiritul conştiinţei de clasă, iar lucrătorul este învăţat că are datoria morală să intre în războiu industrial pentru a distruge clasa capitalistă în interesul celei muncitoare. Pe lângă perderile monetare directe, acest, războiu industrial mai prepară şi calea dezagregării naţionale, aţâţând spiritul unei, care dacă nu-i oprii la timp, va face pacea, în sânul naţiunei imposibilă. Uniunea păcei industriale Pentru combaterea acestei campanii dăunătoare, d-nii Hoveloe Wilson, Appleton Şi alţi şefi laburişti, în unire cu mai mulţi oameni de afaceri de seamă au înfiinţat societatea The Industrial Peace Union. Uniunea păcii industriale. S’au şi ţinut două întruniri foarte răuşite sub auspiciile „Uniunei“, una la Cardiff şi una în nordul Angliei. Alte întruniri se vor tine în toată ţara si la Londra. Uniunea Păcii Industriale, are după, cum arată programul anunţat, baze solide. Iată punctele principale din acest program : a) Să promoveze o pace permanentă in industrie, bazată pe dreptate şi simpatie. b) Să desvolte spiritul de camaraderie şi de cooperaţie intre patroni şi lucrători. c) Să lucreze pentru o îmbunătăţire şi o mai mare siguranţă a condiţiilor industriei şi a menţinerei unui nivel de traiu satisfăcător. Probleme economice ducă un spirit cu totul noț în diversele pături ale ţării. In adevăr, a sosit timpul pentru o mişcare concertată spre a învăţa naţiunea că dacă voim să înlăturăm sărăcia trebue să abandonăm mult uzatele sofizme ale lui Gail Marx şi să ne ineredem adevărului etern ca progresul omenirei depinde de efortul individual şi de ajutorul mutual. O nouă stare de spirit trebue să înlăturăm ideea că nu se poate ajunge la o stare de progres decât prin jefuirea bogatului spre a ajuta pe nevoiaş, sau fugind de lucru pentru a se distruge beneficiile. Este evident că noua mişcare va avea sprijinul unui mare număr de lucrători. „Trade-unioniştii“, s-au plictisit de nesfârşitele certuri în car© au fost forţaţi în ultimii câţiva ani de către agitatorii socialişti, cari au ştiut să acapareze cu atâta îndemânare controlul uniunilor“. Majoritatea cetăţenilor acestei naţiuni au văzut că la spatele grevei miniere este o mişcare curat politică condusă cu isteţime de dictatorii socialişti. Deci, este de o importanţă naţională urgentă, ca să se facă îndată paşii necesari pentru a împiedeca repetarea unei asemenea nenorociri. Aceşti paşi nu trebuesc barzaţi numai pe o economie politică sănătoasă ci şi pe o apreciere sănătoasă a sentimentului omenesc. Atât patronii cât şi lucrătorii trebue să se apropie unii de alţii şi să privească problemele industriale din acelaş punct de vedere iar nu din puncte de vedere deosebite. Ei trebue să ştie socoteala nu numai de interesele lor — patroni şi muncitori — ci şi de interesele întregei naţiuni, închee economistul englez consideraţiunile sale. Capitalismul şi progresull omenirei Când privim In întreaga lume şi vedem cât de enorm de mult s’a îmbunătăţit situaţia individului din fiecare ţară prin desvoltarea capitalizmului, e greu de înţeles cum se mai poate susţin© crezul socialist. Din nefericită, foarte puţine crezuri dogmatice au bunul simţ la baza lor , majoritatea fiind bazate pe ură. Astfel şi socialismul se manifestă în esenţa lui prin spiritul de invidie, zice economistul englez. Este uşor de înţeles că contrastul între sărăcie şi bogăţie să escite adeseori invidie, dar socialismul nu stă să se gândească, că acest contrast a existat din timpuri imemoriale şi este cu piuit mai mic decât era în vremurile pre-capitaliste. Pentru a ne scăpa de concepţia falsă pe care se bazează, mişcarea socialistă este necesar să se intro ORAŞUL grădinilor de CORNELIU MOLDOVANU Toţi străinii, în trecere prin Bucureşti, au păstrat o bună amintire Capitalei noastre. Ce-a putut să le placă ? Străzie strâmbe, de o murdărie orientală ! Lipsa de simetrie ? Nepăsarea administraţiei româneşti ? Gropile de pe trotuare sau gurile de canal care răsuflă infecţia ! Gunoaele cari zac pe maidane şi pe case pasc porcii. Toate aceste întrebări şi le pune românul nedumerit, după ce ascultă complimentele ‘străinului la adresa cetăţii lui Bucur, ciobanul boelucaş care şi-a zidit bisericuţa pe ţărmul Dâmboviţei Estetică Militară — „cu apă dulce cine-o bea nu se mai duce“. într’o după amiazi, pe când mă plimbam fără nici un rost pe cheiu, şi priveam gârla de noroi vânăt, care se scurge spre Morgă, m’am gândit câtă dreptate a avut pe vremuri acel consilier comunal şugubăţ, care a emis teoria edilitară originală că „toate oraşele mari ar trebui clădite la ţară“. Fără o apă curgătoare, cu debit suficient, fără coline şi şerpuiri de vâlcele, fără puternici curenţi de aer şi fără pitorescul naturii, un oraş nu poate să aibă nici estetică, nici un viitor de progres. Şi totuşi Capitala noastră are admiratori. L-am întrebat sfios pe prietenul străin, pe ce-şi întemeiază buna amintire despre „micul nostru Paris“ şi dânsul mi-a răspuns fără şcrăire : „Mi-a plăcut Bucureştii pentru cerul limpede şi soarele exuberant, pentru grădinile vesele care întineresc orizontul, pentru atmosfera prietenoasă a stradelor şi pieţelor, pentru pitorescul trotuarelor străbătute numai de femei frumoase, cu picior zvelt şi glesna fină, mi-a plăcut Bucureştii pentru viaţa lui latină, firească şi abundentă în senzaţii, mi-a plăcut pentru că-i un oraş de viaţă. Intre Sena şi Dunăre singura oază plăcută pentru parizian e Capitala României, unde după atâtea mii de chilometri de drum, francezul simte că e întru câtva la el acasă, simte că e înţeles că-şi poate găsi prieteni şi că poate rămâne. Dar femeile în De cât© ori mă plimbam Duminica pe Calea Victorei, între Capşa şi Palat, îmi pupeai întrebarea: nu cumva femeile urâte sunt oprite de Poliţie să se arate ! Nicăiri, în nici o Capitală, nici chiar la Paris, coeficentul femeilor frumoase nu e atât de coârşitor ca la voi. Cum deci aşi putea uita Bucureştii, care e o expoziţie perpetuă de frumuseţe vie Negreşit că oraşul lui Bucur, de unde şi-a atras şi porecla de oraşul bucuriei, are ceva specific românesc, care încântă şi cucereşte pe vizitator. Una din caracteristice e fără îndoială abundenţa grădinilor, zările crestate de turle şi pomi, aroma teilor dela şosea şi din grădinile palatului, straturile de flori din faţa numeroaselor vile, umbra castanilor de pe bulevarde, — într’un cuvânt dragostea românului pentru copac şi pentru floare. Dar această dragoste străveche e ameninţată de urgia modernismului. Clădirile cu zeci de etaje care se ridică pelocul unei vechi grădini, asfixiază pomii de pe trotuare. Comercializarea construcţiilor noui ucide pitorescul.Mai întâi lipsa oricărui plan de sistematizare edilitară, îngăduie ca pe o distanţă de o sută de metri numai, să se ridice zece clădiri de înălţimi deosebite şi de un amestec de stiluri trivial. Printr’o fericită inspiraţie municipală, s’au decretat câteva parcuri noi la marginea vechiului oraş, unde grădina sau grădiniţa e obligatorie. Cum e cu putinţă însă să se permită construcţii de o arhitectură monstruoasă şi dezonorantă ? Unde e comisiunea supremă care să opună un veto categoric la orice insultă arhitectonică adusă oraşului grădinilor ? Mulţumită geniului lui Mincu, poporul nostru are astăzi un stil, iar tânăra noastră arhitectură se desvoltă după instinctul de artă ancestral şi după tezaurele patriarhale ale neamului nostru, atât de deosebit de alte neamuri. In întreaga lume arhitectura trece, de un sfert de secol, printr’o criză vădită. Occidentul a ajuns la saturaţie, iar inspiraţia e stearpă. In România din potrivă, şcoala nouă arhitectonică abia începe. Străinul e surprins de aspectul original al clădirilor recente din Bucureşti, şi în deosebi de cartierele de vile care radiază o îndreptăţită admiraţie pentru eforturile româneşti. E desigur hazardat şi pretenţios să clădim după modele străine. Niciodată nu vom izbuti să întrecem în frumuseţe un palat de la Versailles sau de la Fiorenta. Pentru ce să mai încercăm imitaţiunea ! Pentru ce să nu căutăm în trecutul nostru salvarea de la o inferioritate şi de la un camelionism sigur şi condannabil ! Stilul românesc s’a impus, dar drepturile lui nu sunt încă consfinţite. Autorităţile nu-şi cunosc încă în destul datoria, iar legile nu apără arhitectura românească. Totuşi, ea îşi face drum singură. Oraşul grădinilor şi al vilelor în stil naţional, mai cere de o potrivă sprijin tuturor pentru a-i salva pomii şi copacii, a-i spori numărul straturilor cu flori, a-i împodobi ferestrele cu verdeaţă, a-i învestmânta calcanurile cu iederă sau viţă sălbatecă, a-i îmbrăca stâlpii goi dela felinarele electrice şi dela tramvae, cu coşuleţe de ghicină sau mușcată. Prietenii grădinilor, banii cetățeni ai orașului grădinilor, trebue să-și facă datoria. Mobilizarea acţiunilor de căi ferate gremane Von Curtius, ministrul economiei publice a Germaniei, a făcut de curând un expozeu prin care după ca a arătat cum cifrele exporturilor germane tind spre o continuă urcare, a declarat că mobilizarea acţiunilor de căi ferate germane trebue săi fie redusa la 2 miliarde mărci,exprimându-se că, ar fi o primejdin ca problema reparațiilor să fie legată de problema datoriilor interaliate. ro -■ - - -......... VON CURTIUS ECOURI Celebrul toreador din Sevilla, E. Cuco, după ce şi-a înjunghiat soţia, s-a aruncat pe fereastră dela etajul al IlI-lea. Daily Cronicle află că ex-Kaiserul tine predici religioase in capela dela Doorn în faţa personalului castelului său. El este în căutarea unui editor pentru a publica acele predici. Pentru funcţia de călău executor al justiţiei, în Italia, s-au ivit 15 inşi. Se prevede că restabilirea pedepsei cu moartea în Italia va fi aprobată fără desbatere de Cameră ; opoziţia senatului va fi slabă. In Algeria, la Dedlys, a decedat d-na Garcia, în etate de 111 ani. Centenara era foarte sprintenă şi s-a bucurat de toate facultăţile sale până în ceasul din urmă. Ea lasă o descendenţă numeroasă, stabilită la Dallas şi prin împrejurimi. Ziarul american „China Press" anunţă că o ceată mare de bandiţi chinezi au intrat în oraşul Sheki-Chen din provincia Honan și după ce au ucis numeroși locuitori, au jefuit locuințele iar la plecare au luat cu ei câteva sute de prizonieri. Misiunea britanică a fost complect distrusă. Provizoratul Dacă s’ar putea spune despre organizaţiunea partidului naţional ţărănesc că nimic nu durează mai mult decât ce-i provizoriu“, cu siguranţă că noua formaţiune politică este sortită să trăiască o veşnicie. Căci, analizând ceiace,au făcut d-niî Maniu şi Mihalache, după laborioase tratative, constatăm că suntem în faţa unui simplu provizorat. Si constatarea este cu atât mai stranie, cu cât, în aceste pertractări, nu s’a discutat programul, care a rămas cel ţărănist, nu numai chestiunile d© persoane. S’ar fi putut deci realiza o fuziune care să nu mai dea naştere la noi pertractări, atât la centru cât şi în organizaţiile judeţene. Procedând însă altfel, d. Mihalache a avut o ţintă bine determinată iar d. Maniu a căzut, abil ca totdeauna, în cursa ce i se întindea. In adevăr, flatat de şefia ce i se acorda, d-sa n’a observat că prin caracteruri provizoriu şi prin atribuţiile ei pur executive, nu prezintă nici o seriozitate. Mâine, când în noile organizaţiuni judetene ţărăniştii vor fi cei mai numeroşi, când în congresul partidului vor avea două treimi din voturi, d. Maniu va zbura dela prezidenţia de carton cu cea mai mare uşurinţă. Pentru aceasta, în noul partid fuzionat, se desemnează de pe acum două interese: deoparte naţionaliştii, cărora le convine de minune acest provizorat, ce le acordă egalitatea, de drept dacă nu de fapt, cu ţărăniştii, pe de altă parte aceştia difi urmă, care au tot interesul să se termine cât mai repede acest provizorat, pentru a dobândi majoritatea din diferiteln comitete şi totodată Şefia partidului. In ce ne priveşte, socotim că partidul naţional - ţărănesc va dura cât se va menţine provizoratul de astăzi. De îndată ce d. Maniu se va vedea redus la rolul de președinte al comitetului provincial din Ardeal, fuziunea va trece printr’o nouă criză, ce va da naștere la alte pertractări. DE-A LUNGUL COASTEI de ARGINT — Meritele unui tânăr medic român. Pe vorba cu o persoană vindecată de acest specialist — Primul tren denumit „Cote d’Argent“ și care, destinat călătoriei Paris-Madrid, face concurenta Sud-Expresului, pleca tocmai când eu luam un rapid obișnuit ca să mă duc, poate tot atât de repede, la Hendaye, la frontiera Spaniei, dar fără confortul ce revalizează cu acela al trenurilor americane atât de mult cântate. Compus din vagoane Pullmann, adică vagoane-sa Ion, în cari, la locul ocupat de călători, se servește și masa, „Côte d’Argent“ nu lasă nimic pe urma marilor exprese ale noului Continent. Şi ca el, mai există şi ,Le Train bleu“ pe linia Statului spre Deauville, şi „Fleche d’Or“ pe linia Nordului, companie în car© tronează familia de Rotschild. Trenurile acestea sunt din nenorocire, destinate numai fericiţilor muritori, din cari nu fac parte, cari îşi pot permite să plătească o călătorie, cu cel puţin 70% mai mult, numai să voiajeze în condiţiuni de confort ce nu vom cunoaşte mulţi dintre noi. Expresul-Orient el însuşi, este cu mult depăşit de vagoanele Pullmann. Biarritz-Hendaye Frumuseţea, însă, a Coastei de Argint, după cum se numeşte Coasta bască, o putem aprecia şi mai bine, făcând o călătorie democratică cu tramwayul care merg© de-a lungul ţărmului, din neîntrecuta perlă a Oceanului care este Biarritzul, şi până la Plaja de nisip a Hendayului. Coasta bască prezintă această particularitate că întruneşte într’o fericită împerechiere poziţiile admirabile ale muntelui cu acelea ale mărei. De-o parte Oceanul Atlantic, iar de alta Pirineii. Aerul este cu deosebire binefăcător pentru anemicii cărora nu le convine nici aerul exclusiv de mare şi nici acela de munte prea înalt. Numeroşi ganglionari, sau tuberculoşi osoşi găsesc pe coasta de argint, dacă nu vindecarea desăvârşită a boalelor de cari sunt atinşi, cel puţin o însemnată ameliorare. Municipalitatea Parisului posedă, pe coastă, lângă plaja din Hendaye, un mare sanatoriu, unde sunt trimişi, în fiecare an, peste cinci sute de copii săraci din regiunea pariziană. In faţa cazinoului din Biarritz Oriunde te-ai duce, întâlneşti Români, fie stabiliţi ca negustori ori simpli turişti. Scăderea momentană a leului nu-i opreşte de-a călători în străinătate. Astfel, la Biarritz, într-o singură zi, am întâlnit trei Români pe cari nu-i mai văzusem de câţiva ani. Tot la Biarritz, am fost plăcut impresionat găsind o firmă românească în drumul dintre plaja din faţa Cazinoului şi vechiul port ; firma aceasta este a unui cismar de lux, numit Florescu, care şi la Paris, are un atelier din cele mai bine preţuite. Dar, pe lângă Români, mai găsim şi prieteni de-ai României, sau admiratori pentru diferite motive. Astfel, în jurul buveţtei de pe plajă,unde, ca şi la chioş- Scrisori din Franţa cui recent construit în grădini Cişmigiului, se servesc, cu paharul, diferite ape minerale, am găsit. Duminica trecută o doamnă, car© aiuzindu-mă vorbind româneşte cu familia mea, a intrat în vorbă spre a-mi spune că a cunoscutde curând un medic român, căruia îi este recunoscătoare de vindecarea unei boale grave. Medicul acesta, d-rul Ioan Dimitrescu, venit la Paris acum vreo doi ani și jumătate, după cum mi-a spus interlocutoarea mea, spre a se specializa în radiologie, a supus-o, în spitalul unde lucra, la un tratament care i-a fost salutar, îndemânarea unui medic român ca persoană direct interesată, doamna in chestiune era cunoscătoare până şi a termenilor technici ai boalei de care a suferit şi mi-a dat explicaţiuni, pe cari, cu toată buna voinţă, nu le puteam pricepe. Totuşi, din căte am reţinut, ar fi suferit de colită în tineret©, — Fre astăzi cam vreo cincizeci de ani, — iar de doi ani, crize dureroase cari, atin gând ipocondrul, îi producea suferinţe ce nu puteau fi calmate decât prin injecţiuni de morfină. Intrată în spital şi încredinţată doctorului Dimitrescu, bolnava a fost supusă unui tubaj duodenal care, repetat, i-a adus dispariţia crizelor dureroase. De atunci nu a mai simţit nimic, şi se consideră complect vindecată. Am expus, desigur, fără competinţă, ceia ce mi-a povestit bolnava, în focul recunoştinţei ce păstrează compatriotului nostru. De sigur dă expunerea ce fac este foarte puţin clară. Am voit însă, să înregistrez o constatare măgulitoare poporului românesc şi care ne dă o nouă dovadă de aptitudinile înăscute ale compatrioţilor noştri, cari, pe băncile şcoalelor celor mai înalte din Occident, pun pe Români alături de cei mai de seamă elevi ai Universităţilor. Profesorii francezi sunt unanimi a face elogii studenţilor români, şi dacă o infimă minoritate sunt puţin silitori, nu încape îndoială că defectele lor sunt cu prisos răscumpărate de calităţile studenţilor merituoşi. De şapte ani şi jumătate de când reprezint „Viitorul“ la Paris, am avut plăcuta ocazie să semnalez foarte adesea succese de-ale compatrioţilor noştri. Seria, fericit începută, urmează în fiecare an cu mare dărnicie şi dragostea Francezilor cari ajung să ne cunoască şi preţuiască din ce în ce mai mult, ne este pe zi ce trece, mai mult acordată de către bunii noştri prietini de pe malurile înflorite ale Seriei. N.A. L