Viitorul, octombrie 1926 (Anul 19, nr. 5577-5603)

1926-10-14 / nr. 5588

AMU* ai noua­ stire«ieterea No. 5S8Î 4 PAGINI Joi 14 Octombrie 1926 LEI EX IN TARA 4 LEI ex. In streicotare ABONAMENTE IN TARA Un an-----------10O fel) Şese luni — — — 250 • Trei ---------125 » In strein&tate­ Un an-----— — 1200 te' Şase luni— — — 600 » Trei * — — — 300 » REDACŢIA administraţia BUCUREŞTI STR. EDGIED QUINEF No. 2 || STRADA ACADEMIEI No. l­ Telefoani«, Direcţia 11/33, Redactia ti Adm­nistratia 11/23 «| 3/11 M­IIECIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administratia ziarului Mr Academie 17 si la b­ate Agenţiile de publicitate Manuscriptele nepublicate se distrug LEI E£ in TARA 4 LEI ei in sfreinnnlte Nepregătirea GUVERNULUI In jurul promovărei Parlamentului Acum câtva timp am subliniat faptul că deşi ziua de 15 octom­brie, fixată de Constituţie pentru deschiderea sesiunii ordinare a Corpurilor Legiuitoare, se apro­pie, membrii guvernului nu pre­gătesc nici un proiect de lege ca­re să fie studiat şi dezbătut de Parlament. Spuneam, în­deosebi că nici bugetul general al Statu­lui nu e­ întocmit pentru sim­plul motiv că nu se lucrează în mod serios nici la bugetele dife­ritelor departamente. Oficiosul guvernamental, în loc să ia act de tristele noastre obser­­vaţiuni s’a mulţumit să facă i­­ronii­ şi să­­ dea asigurări pe ni­mic întemeiate că proect­ele pe cari guvernul înţelege să le înfă­ţişeze Parlamentului vor fi gata la vreme. Faptele au desmintit însă ace­ste deşarte asigurări şi ziua de 15 octombrie a găsit guvernul complect nepregătit. A fost ne­­voe să se recurgă la măsura cu totul excepţională şi prin nimic îndreptăţită, de a se proroga Parlamentul cu o lună de zile, astfel încât sesiunea ordinară nu va începe decât la 14 Noembrie. Sub regimul Constituţiei celei vechi Parlamentul se deschidea în adevăr la 15 Noembrie, si de obiceiu până la vacanta Crăciu­nului abia se termina constitui­rea biurourilor si discutiunea la Mesagiu. Activitatea legislativă propriu zisă începea după sărbă­tori, pe la mijlocul lui Ianuarie. Odată însă cu schimbarea anu­lui bugetar, care nu mai începe la 1 Aprilie ci odată cu cel calen­daristic, la 1 Ianuarie, acest uz a trebuit să dispară. In adevăr, pentru a putea fi pus în aplicare la 1 Ianuarie, bugetul general al Statului trebue studiat şi dezbă­tut neapărat înainte de vacanţa Crăciunului. Iată de ce noua Con­stituţie a fixat ziua de 15 Ocom­­brie că început al sesiunei ordi­nare a Parlamentului. După discuţiunea la Mesagiu, care durează de obiceiu vre-o două săptămâni, comisiunea bu­getară a Camerei trebue să aibă la dispoziţia puiectul de buget, general al Statului, pentru ca să-l poată studia amănunţit, iar des­baterile în plenul Adunărei tre­bue să aibă toată amploarea pe care o comportă cea mai însem­nată dintre legiuiri, aceea care fixează veniturile și cheltuelile Statului pentru un an întreg Schimbarea începerei anului bugetar de la 1 "Aprilie la Ianuarie n’a fost o măsură ar­bitrară sau numai simpla do­rinţă ca anul financiar^ _să coincidă cu cel calendaristic Alte consideraţiuni, mult mai importante, s’au avut în vedere. Se ştie, în adevăr, că într’o ţară c a a noastră, unde principalul is­­vor de bogăţie rămâne tot­ pro­duc­ţiu­nea agricolă, veniturile şi încasările Statului sunt influen­ţate în cea mai largă măsură de situa­ţiunea recoltei. Elaborarea bugetului în Martie,­­pentru a fi aplicat dela 1 Aprilie, se făcea fără ca să se aibă date cert© asu­pra recoltei viitoare,­­ pe când in Octombrie se cunoaşte recolta actuală şi, deci, evaluările veni­turilor Statului se pot fac© cu mai mare aproximaţie. Amânarea începerei lucrărilor Parlamentului pentru o lună de zile, fără alt motiv decât nepre­­gătirea şi neactivitatea guvernu­lui, va produce desigur o impre­­siune penibilă în opinia publica. In scurta sesiune de constituia­re de astă vară, guvernul s’a scu­­zat că nu are pregătit nimic, nici un proect de lege asupra proble­melor pe cari le pune viaţa Sta­tului, şi din cari unele cer o re­zolvare grabnică. I s’a acordat un credit, până la toamnă. Iată însă că ziua legală şi­ con­stituţională a începerei sesiunei găseşte guvernul tot nepregătit, căci toată vara nu s’a lucrat ni­mic. Nici comisiunile­ parlamenta­re, nici miniştrii cari au datoria de a pregăti­­ opera legislativă, n’au lucrat nimic, sau aproape ni­mic. Nici chiar bugetul nu este ela­borat, pentru simplul motiv că între concepţiile ministrului­­ de finanţe şi intenţiunile colegilor săi de la diferitele departamente, sunt deosebiri fundamentale. De aceea guvernul a fost silit să ceară o amânare de o lună, şi să nu respecte o dispoziţie Con­stituţională bine chibzuită, meni­tă să înlesnească o cât mai­­ se­rioasă şi îngrijită operă legisla­tivă, mai cu seamă în ce priveşte studierea şi adoptarea la timp a bugetului. Dacă această nepregătire şi lip­să de activitate constructivă a gu­vernului ar fi accidentală şi s’ar putea remedia în răstimpul de o lună ce i s’a acordat, lucrul nu ar­e aşa de grav. Sperăm totuşi că acest răstimp va f­i­ bine întrebuinţat şi guver­nul va pregăti în mod serios pro­­cesele ce le va aduce în dezbate­rea Parlamentului, prezentând în acelaş timp şi bugetul general al Statului temeinic studiat. HOTE Bulevardul Pake Pe vremea ultimului imperiu fran­cez, în care s-a desprins cu atâta noutate politica latină şi meditera­neană, ca o cale nouă de urmat in diplomaţia europeană, Parisul a cu­noscut transformări ce trebuiau să-i aducă o viaţă şi un aspect nou. Pri­marul care a avut curajul de­ a „mo­derniza“ Parisul, a fost baronul Haussmann — om cu vederi largi, cu destulă mândrie nobilitară pen­tru a socoti credinţele sale ca cele mai bune, şi deci vrednice de a fi impuse „vulgului“. Cu sprijinul lui Napoleon al IlI-lea Haussmann, reuşi asfel să spargă marele bule­vard, ce-i poartă numele, să dărâme case, să cumpere, fireşte pe eftin nu ca mai târziu, locurile neocupate, şi astfel într-o vreme în care „demo­craţia“ nu era o dominantă socială, ci un factor necunoscut, baronul a făcut luciul din plin, şi fără gând de menajamente. Fi vorba ca la Paris lui Haus­mann, să­ i se ridice o statue, — prea târziu venită desigur. Noi am fost mai recunoscători, faţă de un fel de Haussmann al nostru, şi am ri­dicat statuia lui Pake, pe bulevar­dul tăiat de el, cu mult simţ de o­rientare şi de prevedere. F. de ajuns să ne închipuim ce ar fi fost Bucureştii—şi aşa destul de puţin aerisit, şi cu strade intorto­­chiate şi strâmte — dacă primarul Pake Protopopescu nu ar fi avut gândul bun de-a creia un bulevard, ce leagă Cotrocenii cu Oborul —­ una din arterele cele mai importante şi am putea zice decisive, pentru topo­grafia internă a planului Bucureş­tilor ! Şi ce „om de teatru“ a fost Pake! A început lucrările bulevardului de la, periferie la centru, şi pavarea me­rgea paralel pe măsura ce se tăia din case. Când a rămas ultima casă care despărţea vechiul bule­vard al Academiei de noul bule­vard, ea a fost dărâmată într’o noapte. A doua zi, locuitorii Bucu­reştilor s'au pomenit cu un nou bu­levard, eşit ca în basme din pământ. Fat Frumos a aruncat peria şi-a eşit o pădure, a aruncat o oglindă, şi-a eşit un lac. Pake a asvârlit.... bani şi muncă şi-a eşit un bulevard care era sortit să dea o nou­ă arteră de viaţă oraşului Capitală. Dar această evocare a unei hotă­râri edilitare din trecut, este pentru noi un învăţământ de felul cum spiritul de prevedere unit cu puterea de iniţiativă, trebue să se aplice în ori­ce măsură ce priveşte igiena şi estetica unui oraş. Trebue curaj a face, cea­ ce ai so­cotit că e bine să se facă, indiferent de „ce va zice“ unii sau alţii, şi trebue ca viaţa unui oraş să fie pri­vită în unghiul depărtat al timpu­lui viitor, şi nu al necesităţilor de zi la zi. PETRONIUS SPRE PACEA industrială ,n Anglia S’a creat o organizaţie nouă menită să formeze o atmosferă de înfrăţire între ca­­pital şi muncă­­ Reacţiunea firească ce trebuia să urmeze grevei miniere din An­glia se prezintă tot atât de vigu­ros ca şi mişcarea grevistă la în­ceputul ei. . Intre altele, mai mulţi conducă­­tori ai muncitorimei, în unire cu un număr de cunoscuţi oameni de afaceri, au format o organizaţie menită, să asigure pacea în sânul diverselor industrii din Anglia. Iată ce spune cunoscutul econo­mist Harold Cox, despre această organizaţie, în ziarul „Sunday Ti­mes“ din Londra. — „In ultimile săptămâni, o nouă organizaţie a luat naştere, cu scop să promoveze pacea industrială. In momentul de faţă aceasta-i un fapt semnificativ de cea mai mare importanţă. Datorită în­ mare parte influenţei socialiştilor inspiraţi de Karl Marx ş­i Lenin, războiul industrial pare a fi devenit o manie în ulti­mii câţiva ani, mai cu osebire în Anglia. El este bazat cu multă socoteală, pe spiritul conştiinţei de clasă, iar lucrătorul este învăţat că are da­toria morală să intre în războiu industrial pentru a distruge clasa capitalistă în interesul celei mun­citoare. Pe lângă perderile monetare di­recte, acest, răzb­oiu industrial mai prepară şi­ calea dezagregării na­ţionale, aţâţând spiritul unei, care dacă nu-i oprii la timp, va face pacea, în sânul naţ­iun­ei imposi­bilă. Uniunea păcei industriale Pentru combaterea acestei cam­panii dăunătoare, d-nii Hoveloe Wilson, Appleton Şi alţi şefi labu­rişti, în unire cu mai mulţi oa­meni de afaceri de seamă au în­fiinţat societatea The Industrial Peace Union. Uniunea păcii indus­triale. S’au şi ţinut două întruniri foar­te răuşite sub auspiciile „Uniunei“, una la Cardiff şi una în nordul An­gliei. Alte întruniri se vor tine în toată ţara si la Londra. Uniunea Păcii Industriale, are după, cum arată programul anun­ţat, baze solide. Iată punctele prin­cipale din acest program : a) Să promoveze o pace perma­nentă in industrie, bazată pe drep­tate şi simpatie. b) Să desvolte spiritul de cama­raderie şi de cooperaţie intre pa­troni şi lucrători. c) Să lucreze pentru o îmbună­tăţire şi o mai mare siguranţă a condiţiilor industriei şi a menţi­­nerei unui nivel de traiu satisfă­cător. Probleme economice ducă un spirit cu totul noț în di­­versele pături ale ţării. In adevăr, a sosit timpul pen­tru o mişcare concertată spre a învăţa naţiunea că dacă voim să înlăturăm sărăcia trebue să a­­bandonăm mult uzatele sofizme ale lui Gail Marx şi să ne inere­dem adevărului etern ca progre­sul omenirei depinde de efortul individual şi de ajutorul mutual. O nouă stare de spirit trebue să înlăturăm ideea că nu se poate ajunge la o stare de progres de­cât prin jefuirea bo­gatului spre a ajuta pe nevoiaş, sau fugind de lucru pentru a se distruge beneficiile. Este evident că noua mişcare va avea sprijinul unui mare nu­măr de lucrători. „Trade-unioni­­ştii“, s-au plictisit de nesfârşitele certuri în car© au fost forţaţi în­ ultimii câţiva ani de către agita­torii socialişti, cari au ştiut să a­­capareze cu atâta îndemânare con­trolul uniunilor“. Majoritatea cetăţenilor acestei naţiuni au văzut că la spatele gre­vei miniere este o mişcare curat politică condusă cu isteţim­e de dictatorii socialişti. Deci, este de o importanţă naţio­nală urgentă, ca­ să se facă îndată paşii necesari pentru a­ împiedeca repetarea unei asemenea nenoro­ciri. Aceşti paşi nu trebuesc bar­zaţi numai pe o economie politi­că sănătoasă ci şi pe o apreciere sănătoasă a sentimentului ome­nesc. Atât patronii cât şi lucră­torii trebue să se apropie unii de alţii şi să privească problemele in­dustriale din acelaş punct de ve­dere iar nu din puncte de vedere deosebite. Ei trebue să ştie soco­teala nu numai de interesele lor — patroni şi muncitori — ci şi de in­teresele întregei naţiuni, închee economistul englez consider­aţiu­­nile sale. Capitalismul şi progre­sul­l omenirei Când privim In întreaga lume şi vedem cât de enorm de mult s’a îmbunătăţit situaţia individului din fiecare ţară prin desvoltarea capitalizmului, e greu de înţeles cum se mai poate susţin© crezul socialist. Din nefericită, foarte puţine crezuri dogmatice au bunul simţ la baza lor , majoritatea fiind ba­zate pe ură. Astfel şi socialismul se manifestă în esenţa lui prin spiritul de invidie, zice econo­mistul englez. Este uşor de înţeles că contras­tul între sărăcie şi bogăţie să escite adese­ori invidie, dar socia­lismul nu stă să se gândească, că acest contrast a existat din tim­puri imemoriale şi este cu piuit mai mic de­cât era în vremurile pre-capitaliste. Pentru a ne scăpa de concepţia falsă pe care se bazează, mişcarea socialistă este necesar să se intro­ ORAŞUL grădinilor de CORNELIU MOLDOVANU Toţi străinii, în trecere prin Bucureşti, au păstrat o bună a­­mintire Capitalei noastre. Ce-a putut să le placă ? Străzi­­e strâmbe, de o murdărie orien­tală ! Lipsa de simetrie ? Nepă­sarea administraţiei româneşti ? Gropile de pe trotuare sau gurile de canal care răsuflă infecţia ! Gunoaele cari zac pe maidane şi pe case pasc porcii­­. Toate aceste întrebări şi le pune românul nedumerit, după ce ascultă complimentele ‘străinu­lui la adresa cetăţii lui Bucur, ci­ob­a­nul boelucaş care şi-a zidit bisericuţa pe ţărmul Dâmboviţei Estetică Militară — „cu apă dulce cine-o bea nu se mai duce“. într’o după amiazi, pe când mă plimbam fără nici un rost pe cheiu, şi priveam gârla de noroi vânăt, care se scurge spre Morgă, m’am gândit câtă dreptate a a­­vut pe vremuri acel consilier co­munal şugubăţ, care a emis teo­ria edilitară originală că „toate oraşele mari ar trebui clădite la ţară“. Fără­ o apă curgătoare, cu de­bit suficient, fără coline şi şer­­puiri de vâlcele, fără puternici curenţi de aer şi fără pitorescul naturii, un ora­ş nu poate să ai­bă nici estetică, nici un viitor de progres. Şi totuşi Capitala noastră are admiratori. L-am întrebat sfios pe priete­nul străin, pe ce-şi întemeiaz­ă buna amintire despre „micul nos­tru Paris“ şi dânsu­l mi-a răspuns fără şcr­ăire : „Mi-a plăcut Bucureştii pentru cerul limpede şi soarele exube­rant, pentru grădinile vesele care întineresc orizontul, pentru at­mosfera prietenoasă a stradelor şi pieţelor, pentru pitorescul tro­tuarelor străbătute numai de fe­mei frumoase, cu picior zvelt şi glesna fină, mi-a plăcut Bucu­reştii pentru viaţa lui latină, fi­rească şi abundentă în senzaţii, mi-a plăcut pentru că-i un oraş de viaţă. Intre Sena şi Dunăre singura oază plăcută pentru parizian e Capitala României, unde după a­­tâtea mii de chilometri de drum, francezul simte că e întru câtva la el acasă, simte că e înţeles că-şi poate găsi prieteni şi că poate rămâne. Dar femeile î­n De cât© ori mă plimbam Duminica pe Calea Vic­­torei, între Capşa şi Palat, îmi pupeai­­ întrebarea: nu cumva femeile urâte sunt oprite de Poli­ţie să se arate ! Nicăiri, în nici o Capitală, nici chiar la Paris, coeficentul femeilor frumoase nu e atât de coârşitor ca la voi. Cum deci aşi putea uita Bucureştii, care e o expoziţie perpetuă de frumuseţe vie Negreşit că oraşul lui Bucur, de unde şi-a a­tras şi porecla de o­­raşul bucuriei, are ceva specific românesc, care încântă şi cuce­reşte pe vizitator. Una din carac­teristice e fără îndoială abunden­ţa grădinilor, zările crestate de turle şi pomi, aroma teilor dela şosea şi din grădinile palatului, straturile de flori din faţa nume­roaselor vile, umbra castanilor de pe bulevarde, — într’un cuvânt dragostea românului pentru co­pac şi pentru floare. Dar această dragoste străveche e ameninţată de urgia modernis­mului. Clădirile cu zeci de etaje care se ridică pe­­locul unei vechi grădini, asfixiază pomii de pe trotuare. Comercializarea cons­trucţiilor noui ucide pitorescul.­­Mai întâi lipsa oricărui plan de sistematizare edilitară, îngă­duie ca pe­ o distanţă de o sută de metri numai, să se ridice zece clă­diri de înălţimi deosebite şi de un amestec de stiluri trivial. Printr’o fericită inspiraţie mu­nicipală, s’au decretat câteva par­curi noi la marginea vechiului o­­raş, unde grădina sau grădiniţa e obligatorie. Cum e cu putinţă însă să se permită construcţii de o arhitectură monstruoasă şi dezo­norantă ? Unde e comisiunea su­premă care să­ opună un veto categoric la ori­ce insultă arhi­tectonică adusă oraşului grădini­lor ? Mulţumită geniului lui Mincu, poporul nostru are astăzi un stil, iar tânăra noastră arhitectură se desvoltă după instinctul de artă ancestral şi după tezaurele patri­arhale ale neamului nostru, atât de deosebit de alte neamuri. In întreaga lume arhitectura trece, de­ un sfert de secol, prin­tr’o criză vădită. Occidentul a a­­juns la saturaţie, iar inspiraţia e stearpă. In România din potri­vă, şcoala nouă arhitectonică a­­bia începe. Străinul e surprins de aspectul original al clădirilor recente din Bucureşti, şi în deo­sebi de cartierele de vile care ra­diază o îndreptăţită admiraţie pentru efor­turile româneşti. E de­sigur hazardat şi preten­ţios să clădim după modele stră­ine. Niciodată nu vom izbuti să întrecem în frumuseţe un palat de la Versailles sau de la Fior­­enta. Pentru ce să mai încercăm imitaţiunea ! Pentru ce să nu căutăm în trecutul nostru salva­rea de la o inferioritate şi de la un camelionism sigur şi condan­­nabil ! Stilul românesc s’a impus, dar drepturile lui nu sunt încă cons­finţite. Autorităţile nu-şi cunosc încă în destul datoria, iar legile nu apără arhitectura româneas­că. Totuşi, ea îşi face drum sin­gură. Oraşul grădinilor şi al vilelor în stil naţional, mai cere de o potrivă sprijin tuturor pentru a-i salva pomii şi copacii, a-i spori numărul straturilor cu flori, a-i împodobi ferestrele cu verdeaţă, a-i învestmânta calcanurile cu iederă sau viţă sălbatecă, a-i îm­brăca stâlpii goi dela felinarele electrice şi dela tramvae, cu coşu­­leţe de ghicină sau mușcată. Prietenii grădinilor, banii cetă­țeni ai orașului grădinilor, tre­b­ue să-și facă datoria. Mobilizarea acţiunilor de căi fe­­rate gremane Von Curtius, ministrul economiei publice a Germaniei, a făcut de cu­rând un expozeu prin care după ca a arătat cum cifrele exporturilor germane tind spre o continuă ur­care, a declarat că mobilizarea ac­ţiunilor de căi ferate germane tre­­b­ue săi fie redusa la 2 miliarde mărci,­­exprimându-se că, ar fi o primej­din ca problema reparațiilor să fie legată de problema datoriilor interaliate. ro -■ - - -......... VON CURTIUS ECOURI C­elebrul­ toreador din Sevilla, E. Cuco, după ce şi-a înjunghiat soţia, s-a aruncat pe fereastră dela etajul al IlI-lea. D­aily­ Cronicle află că ex-Kaiserul tine predici religioase in capela dela Doorn în faţa personalului castelului său. El este în căutarea unui editor pentru a publica acele predici. P­entru funcţia de călău executor al justiţiei, în Italia, s-au ivit 15 inşi. Se prevede că restabilirea pedepsei cu moartea în Italia va fi aprobată fără desbatere de Cameră ; opoziţia senatului va fi slabă. I­n Algeria, la Dedlys, a decedat d-na Garcia, în etate de 111 ani. Centenara era foarte sprintenă şi s-a bucurat de toate facultăţile sale până în ceasul din urmă. Ea lasă o descendenţă numeroasă, sta­bilită la Dallas şi prin împrejurimi. Z­iarul american „China­ Press" a­­nunţă că o ceată mare de ban­diţi chinezi au intrat în oraşul Sheki-Chen din provincia Honan și după ce au ucis numeroși locuitori, au jefuit locuințele iar la plecare au luat cu ei câteva sute de prizo­nieri. Misiunea britanică a fost complect distrusă. Provizoratul Dacă s’ar putea spune despre organizaţiunea partidului naţional ţărănesc că nimic nu durează mai mult decât ce-i provizoriu“, cu siguranţă că noua formaţiune politică este sortită să trăiască o veşnicie. Căci, analizând ceiace,au făcut d-niî Maniu şi Mihalache, după laborioase tratative, constatăm că suntem în faţa unui simplu pro­vizorat. Si constatarea este cu atât mai stranie, cu cât, în aceste pertractări, nu s’a discutat pro­gramul, care a rămas cel ţărănist, nu numai chestiunile d© persoane. S’ar fi putut deci realiza o fuzi­une care să nu mai dea naştere la noi pertractări, atât la centru­ cât şi în organizaţiile judeţene. Procedând însă altfel, d. Miha­­lache a avut o ţintă bine deter­­minată iar d. Maniu a căzut, abil ca totdeauna, în cursa ce i se în­tindea. In adevăr, flatat de şefia ce i se acorda, d-sa n’a observat că prin caracteruri provizoriu şi pr­in a­tribuţiile ei pur­ executive, nu pre­zintă nici o seriozitate. Mâine, când în noile organizaţiuni jude­­tene ţărăniştii vor fi cei mai nu­meroşi, când în congresul parti­dului vor avea două treimi din voturi, d. Maniu va zbura dela prezidenţia de carton cu cea mai mare uşurinţă.­­ Pentru aceasta, în noul partid fuzionat, se desemnează de pe acum două interese: deoparte na­ţionaliştii, cărora le convine de minune acest provizorat, ce le a­­cordă egalitatea, de drept dacă nu de fapt, cu ţărăniştii, pe de altă parte aceştia difi urmă, care au tot interesul să se termine cât mai repede acest provizorat, pentru a dobândi majoritatea din diferiteln comitete şi totodată Şefia parti­dului. In ce ne priveşte, socotim că partidul naţional - ţărănesc v­a dura cât se va menţine provizora­tul de astăzi. De îndată ce d. Ma­niu se va vedea redus la rolul de președinte al comitetului provin­cial din Ardeal, fuziunea va trece printr’o nouă criză, ce va da naștere la alte pertractări. DE-A LUNGUL COASTEI de ARGINT — Meritele unui tânăr medic român. Pe vorba cu o persoană vindecată de acest specialist — Primul tren denumit­ „Cote d’Argent“ și care, destinat călă­toriei Paris-Madrid, face concu­renta Sud-Expresului, pleca toc­mai când eu luam un rapid obiș­nuit ca să mă duc, poate tot a­­tât de repede, la Hendaye, la front­ier­a Spaniei, dar fără con­fortul ce revalizează cu acela al trenurilor americane atât­ de mult cântate. Compus din vagoa­ne Pullmann, adică vagoane-sa Ion, în cari, la locul ocupat de călători, se servește și masa, „Cô­te d’Argent“ nu lasă nimic pe urma marilor exprese ale noului Continent. Şi ca el, mai există şi ,Le Train bleu“ pe linia Statu­lui spre Deauville, şi „Fleche d’Or“ pe linia Nor­dului, compa­nie în car© tronează familia de Rotschild. Trenurile acestea sunt din nenorocire, destinate numai fericiţilor muritori, din cari nu fac parte, cari îşi pot permite să plătească o călătorie, cu cel pu­ţin 70% mai mult, numai să vo­iajeze în condiţiuni de confort ce nu vom cunoaşte mulţi dintre noi. Expresul-Orient el însuşi, este cu mult depăşit de vagoanele Pullmann. Biarritz-Hendaye Frumuseţea, însă, a Coastei de Argint, după cum se numeşte­ Coasta bască, o putem aprecia şi mai bine, făcând o călătorie democratică cu tramwayul care merg© de-a lungul ţărmului, din neîntrecuta perlă a Oceanului care este Biarritzul, şi până la Plaja de nisip a Hendayului. Coasta bască prezintă această particularitate că întruneşte în­tr’o fericită împerechiere poziţii­le admirabile ale muntelui cu a­celea ale mărei. De-o parte Ocea­nul Atlantic, iar de alta Pirineii. Aerul este cu deosebire binefăcă­tor pentru anemicii cărora nu le convine nici aerul exclusiv de mare şi nici acela de munte prea înalt. Numeroşi ganglionari, sau tuberculoşi osoşi găsesc pe coasta de argint, dacă nu vinde­carea desăvârşită a boalelor de cari sunt atinşi, cel puţin o în­semnată ameliorare. Municipali­tatea Parisului posedă, pe coas­tă, lângă plaja din Hendaye, un mare sanatoriu, unde sunt tri­mişi, în fiecare an, peste cinci sute de copii săraci din regiunea pariziană. In faţa cazinoului din Biarritz Oriunde te-ai duce, întâlneşti Români, fie stabiliţi ca negus­tori ori simpli turişti. Scăderea momentană a leului nu-i opreşte de-a călători în străinătate. Ast­fel, la Biarritz, într-o singură zi, am întâlnit trei Români pe cari nu-i mai văzusem de câţiva ani. Tot la Biarritz, am fost plăcut impresionat găsind o firmă ro­mânească în drumul dintre plaja din faţa Cazinoului şi vechiul port ; firma aceasta este a unui cismar de lux, numit Florescu, care şi la Paris, are un atelier din cele mai bine preţuite. Dar, pe lângă Români, mai găsim şi prieteni de-ai României, sau admira­tori pentru diferite motive. Astfel, în jurul buveţtei de pe plajă,­unde, ca şi la chioş- Scrisori din Franţa cui recent construit în grădini Cişmigiului, se servesc, cu paha­rul, diferite ape minerale, am gă­sit. Duminica trecută o doamnă, car© aiuzindu-mă vorbind româ­neşte cu familia mea, a intrat în vorbă spre a-mi spune că a cu­noscut­­de curând un medic ro­mân, căruia îi este recunoscătoa­re de vindecarea unei boale gra­ve. Medicul acesta, d-rul Ioan Di­­mitrescu, venit la Paris acum vreo doi ani și jumătate, după cum mi-a spus interlocutoarea mea, spre a se specializa în ra­diologie, a supus-o, în spitalul un­de lucra, la un tratament care i-a fost salutar, îndemânarea unui medic român ca persoană direct interesată, doamna in chestiune era cunos­cătoare până şi a termenilor tech­­­nici ai boalei de care a su­ferit şi mi-a dat explicaţiuni, pe cari, cu toată buna voinţă, nu le puteam pricepe. Totuşi, din căte am reţinut, ar fi suferit de coli­tă în tineret©, — Fre astăzi cam vreo cincizeci de ani, — iar de doi ani, crize dureroase cari, a­­tin gând ipocondrul, îi producea suferinţe ce nu puteau fi calmate decât prin injecţiuni de morfină. Intrată în spital şi încredinţată doctorului Dimitrescu, bolnava a fost supusă unui tubaj duode­nal care, repetat, i-a adus dispa­riţia crizelor dureroase. De atunci nu a mai simţit nimic, şi se con­sideră complect vindecată. Am expus, de­sigur, fără com­­petinţă, ceia ce mi-a povestit bol­­­nava, în focul recunoştinţei ce păstrează compatriotului nostru. De sigur dă expunerea ce fac este foarte puţin clară. Am voit însă, să înregistrez o constatare măgu­litoare poporului românesc şi care ne dă o nouă dovadă de ap­titudinile înăscute ale compatri­oţilor noştri, cari, pe băncile şco­­alelor celor mai înalte din Oc­cident, pun pe Români alături de cei mai de seamă elevi ai Uni­versităţilor. Profesorii francezi sunt unanimi a face elogii stu­denţilor români, şi dacă o infimă minoritate sunt puţin silitori, nu încape îndoială că defectele lor sunt cu prisos răscumpărate de calităţile studenţilor merituoşi. De şapte ani şi jumătate de când reprezint „Viitorul“ la Pa­ris, am avut plăcuta ocazie să semnalez foarte adesea succese de-ale compatrioţilor noştri. Se­ria, fericit începută, urmează în fiecare an cu mare dărnicie şi dragostea Francezilor cari ajung să ne cunoască şi preţuiască din ce în ce mai mult, ne este pe zi ce trece, mai mult acordată de către bunii noştri prietini de pe malurile înflorite ale Seriei. N.­A. L

Next