Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1922 (Anul 3, nr. 76-79)
1922-05-07 / nr. 76
LITER / SEPIA III- Ä K ni No. 5T0 n 1901, tkmă Jin<répendantve roumaîne a făcut o anchetă asupra crizei literare din acea vreme. La întrebările puse a răspuns, între alții, și C. Dobrogeanu - Gherea. Reflecțiile lui se pot citi și azi cu mult interes. Cum articolul din T indépendance nu a apărut niciodată în românește, socotim nimerit să-l dăm aci în traducere. Iată ce spunea marele critic despre criza literară de acum 20 de ani: E nevoe să ne înțelegem mai întâi asupra termenilor: Ce e o criză literară ? E oare o lipsă de producere în talente remarcabile? Și e oare o asemenea lipsă, ca să producă o criză literară ? Intr’o țară în care s’ar produce opere literare mediocre, dar în care un public numeros le-ar primi cu entuziasm — nu s’ar putea vorbi de o criză, ci din potrivă, de o mișcare literară destul de însemnată. * Pentru a determina o criză literară, nu e suficientă lipsa de autori de talent, numai lipsa de interes a publicului o poate pricinui. Tot așa cum o criză financiară sau monetară e pricinuită mai totdeauna de o criză economică (cum e acum cazul pentru țara noastră), la fel o criză literară e cauzată de o criză intelectuală, adică de o mare indiferentă a publicului pentru munca literară, artistică, științifică. Dar, cu aceasta, nu avem încă elementele necesare pentru a defini deplin ce înseamnă o criză literară. In adevăr, poate fi într’o țară lipsă de talente și lipsă de interes public pentru viața intelectuală, dar dacă starea aceasta e cronică, nu poate fi vorba de o criză, tot așa cum nu poate fi vorba de o criză economică într’o țară în permanență și deopotrivă de săracă. Trebue ca sărcia ori lipsa epocii respective să urmeze după o alta de belșug literar sau economic, pentru a putea întrebuința în chip potrivit cuvântul criză. In cât, am putea defini astfel criza literară, lipsa parțială sau totală de producție literară de talent, întovărășită de obicei de o mare indiferente a publicului cultivat, — stare de lucruri urmând după o epocă de eflorescentă literară șî de relativ interes public pentru viața intelectuală. Cu această definițiune, să determinăm dacă este sau nu o criză literară. Răspunsul va depinde mult de epocile literare pe cari le stabilim, ceea ce constitue un lucru mai mult sau mai puțin arbitrar, mai ales ținând seamă că pentru o asemenea clasificare nu avem regule fixate după care ne-am putea orienta. Astfel pentru a vedea dacă trecem sau nu printr’o criză literară, trebue să ne întrebăm ce înțelegem prin epocă literară, și prin durata ei ? Zece ani, douăzeci sau mai mult? De răspunsul acesta depinde părerea mea. Și ca să scurtăm, să nu luăm exemplu din străinătate, ci de la noi din țară. Să ne închipuim că am împărțit mișcarea literară a secolului nostru în 3 epoci: prima a lui Conaki, Văcărescu și alții la începutul deșteptării noastre naționale, a doua, epoca Renașterii dela 48 cu Alecsandri, Eliade, Bolintineanu, Alexandrescu, Hașdeu, etc. și a treia de când am început să trăim ca Stat constituit, independent Această împărțire bazată pe viața noastră politică, națională, este după cum se vede, destul de logică. Admițând această diviziune, epoca a treia ne-ai cuprinde pe noi. In acest caz, ași răspunde negativ la întrebarea dv. în epoca aceasta avem talente remarcabile, ca Eminescu, Coșbuc, Carageale; atunci au trăit: Vlahuță, Creangă, Duiliu Zamfirescu, Macedonsky, Slavici, O. Carp, Bassarabeanuu, Traian Demetrescu, Iosif, Leca și alții, au mai scris oameni de spirit ca Gorun, Cargeale, dr. Urecfală, etc. Știm bine că dacă am compara mișcarea aceasta literară cu cea din occident, am găsi-o destul de săracă și sub raportul producțiunii, ca și sub acela al consumațiunii, adică atât în privința scriitorilor, cât și în privința publicului cititor. Dar dacă voim să judecăm imparțial un fenomen, fie el de ordinul fizic, psihic sau social, trebue să ținem seamă de timp și de loc, de condițiunile în care se prezintă. Și numai după ce vom fi ținut seamă de toate acestea, vom putea afirma cu certitudine, că dacă n’am avut o mișcare literară am avut totuși un început frumușel, care justifică multe speranțe. Așadar dacă întrebarea dv. se referă la această epocă, mărginită astfel, voi răspunde în mod negativ. Cred însă că nu la ea v’ați gândit. Dacă da , faptul este foarte semnificativ — atunci nu țineți seamă de ultimii 30 — 40 de ani, ci numai de cei 5, 6 sau 7 ani încoace. Tot așa cum criza noastră financiară e așa de strâns legată de criza profundă economica, criza literară e complicată de o profundă criză intelectuală. Și tot așa cum criza noastră economică nu e accidentală ci e rezultatul întregii noastre vieți economice frământate, adică al dezechilibrului social de 30 — 40 ani încoace, — la fel criza noastră literară și intelectuală nu e decât rezultatul unei întregi vieți morale viciate. Dar această criză ca și cealaltă nu sunt efemere; vor trebui ani mulți ca să fie locuite. Ar fi foarte interesant de studiat aceste doua crize una la lumina alteia — sau, mai bine zis, una la întunerecul celeilalte — cu atât mai interesant cu cât amândouă sunt datorite unor cauze analoage. Dar nu e aci locul unei asemenea analize. Revin pentru a indica ce mă face să afirm că traversăm în adevăr o criză. Mai întâi e, firește, lipsa de producție literară de valoare, cu toate că cea mai mare parte din scriitorii citați mai sus sunt încă în viață. Dar cei ce-ar putea scrie, nu mai scriu, fac politică, gazetărie, numai literatură nu! — și, ceea ce e mai caracteristic, e că ei publică lucruri fragmentare și mult inferioare talentului lor. Dealtfel, o repet, scriitorii de talent care aparțin epocei imediat dinainte-ne, nu mai scriu. Dar, nu prin lipsa de producție , ci, printr’o prea mare cantitate de producție, se caracterizează criza de acum. Căci, această producție e mai mult decât slabă. In afară de câteva fragmente ale bătrânilor scriitori, în arac talentului lor, în afară de câteva bucăți de o valoare mediocră, cari nu vor rămâne, — tot ceace se publică e de o absolută nulitate. In toate aceste producții quasi-literare, forma e banală, împrumutată, fondul nul, foarte des ridicul, e o lipsă totală de originalitate, de inspirație personală, de sinceritate de sentiment, de talent și, câteodată, de elementar bun simț literar. N’am avut scriitori de geniu, dar am avut talente remarcabile ca Alexandri, Alexandrescu, Hasdeu, Eminescu, Coșbuc, Caragiale și alții Am fi putut deci să credem că o să fim scutiți de o asemenea quasi-literatură. Proza e tot atât de nulă ca și poezia, cât și critica. Acest din urmă gen literar a intrat pe mâna băieților fără talent și fără pricepere, dar cu o imensă îndrăsneală. Un tânăr care altă dată ar fi fost socotit printre analfabeți, judecă azi toate producțiile literare ale globului, curentele literare, sociale, chestiunile sociologice, sistemele filosofice, etice, vorbește de Kant, Mill, Spencer, ca și cum i-ar fi cunoscut în intimitate, vorbește de știința în faliment, de conflictul dintre religie și știință, de toate cu o rară lipsă de talent și de competență. N’au lipsit niciodată producțiile mediocre, dar câmpul literar e azi ocupat aproape exclusiv de nechemați. Cât despre publicul nostru, de elită, el e de o indiferență, absolută. Când prinzi un om mai competent și-i arăți poezii lipsite de orice poezie, nuvele și comedii lipsite de bun-simț sau un articol asupra eticei lui Spencer de care autorul lui a auzit în ziua aceea la cafenea, — ți se va răspunde: „Ce te privește? Pentru ce te citești ? Lasă-i să scrie, nu fac rău nimănui“! "Acestea toate sunt semne incontestabile de criză literară. Studiind criza aceasta în legătură cu desvoltarea noastră istorică, ne dăm seama că e corolarul necesar al crizei economice. Unde să așezăm perfecția noastră literară ? Cred că din cele ce am spus mai sus, răspunsul reiese limpede. N’am avut nici o mișcare literară, nici literatură propriu zisă. Am avut câteva talente remarcabile, am avut începuturi de mișcări și de curente literare, începuturi destul de frumoase, care promiteau mult, iată totul. Nu numai că n’am avut o perfecțiune literară, dar, o repet, n’am avut nici literatură, în adevărata accepțiune a cuvântului. Să sperăm că vom avea-o. Dacă vom avea-o. Și anume când, asta, n’o să-mi pretindeți să vă răspund, ar trebui să fac profeții și n’o să-mi cereți să mă pui în contradicțiune flagrantă, cu aceia care vor să fie profeți în țara lor. Care e scriitorul care a scris o românească mai curată ? O asemenea chestiune ar provoca desigur ilaritate, în țările cele mai înaintate în civilizațiune și literatură. . Dar la noi, este foarte naturală. fnchipuiți-vă că în Franța s’ar întreba cineva, care e scriitorul care scrie o franțuzească mai curată ? Natural, că s’ar răspunde că toți scriu la fel de franțuzește, — bineînțeles nummi dacă n’ar . . .. ■ ■ , ■ scrie în Bulgărește! Ar fi cu totul alceva dacă s’ar pune întrebarea care este cel mai mare stilist ? Evident, că și așa tot am fi greu de răspuns, prin faptul că nu există legi fixe după care s’ar putea cântări perfecția stilistică a unui scriitor; totul depinde de gustul și temperamentul celui care judecă. In Franța, probabil în acest caz, sufragiile s’ar întruni pentru Hugo, Chateaubriand, Gautier, Flaubert, Taine, Renan și dintre cei vii, poate Anatole France. Pentru noi e cu totul altceva. La noi, chestiunea pusă e la locul ei. La noi, pân la Alexandri, nici n’am avut limbă literară, în adevăratul sens al cuvântului, iar acum nu e încă bine fixată. Lumea noastră literară este mult influențată de limbile cu cultură mai veche, mai ales de cea franceză, așa că toată viața noastră literară este influențată de viața socială din occident. Sunt atâtea neologisme care treime să ne introducem, că sintaxa sufere și ea, modificări permanente. Dar în cazul acesta ne întrebăm mereu, care e neolgizmul mai bun de întrebuințat, care este cel preferabil, care construcțiune corespunde limbei noastre? Știința e neputincioasă să dea un răspuns acestor chestiuni, mai curând inspirațiunea artistică. Iată pentru ce poeții, artiștii sunt chemați să creieze limba literară a unui popor. In acest sens cel care a făcut mai mult pentru limba noastră literară a fost Alexandri. Dar el a fost numai un talent, n’a fost un geniu care să reușească a fixa limba literară pentru multă vreme, ca un Pușkin în Rusia, de exemplu. Chiar după Alexandri limba noastră literară este departe de acea stabilitate relativă, pe care o au limbile altor popoare civilizate. Această lipsă de fixare, creiază o mare zăpăceală în limba noastră literară, tot ca și lipsa unui criteriu comun — când e vorba să se decidă, care este opera scrisă într’o românească mai curată. In genere, la noi, fiecare scriitor crede despre ceilalți că nu știu să scrie românește. In condițiunile acestea, cum vedeți, e foarte greu să vă dau un răspuns satisfăcător. Totuși ca să nu vă rămân dator cu un răspuns în această chestiune, vă voi da o întreagă listă de scriitori care, după umila mea părere, au scris cea mai curată limbă românească. Ar fi: Alexandri, Bălcescu, Odobescu, Eminescu, Creangă, Carageale, Delavrancea. C. DOBROGEANU-GHEREA — Articol în românește inedit — desen de S. Maur- C. Dobrogeanu-Gherea MES 7 Mai 1922 2 Lei Exemplara în țara CRIZA LITERARA . _____de C. DOBROGEANU-GHEREA Soim de moartea lui Satapwistoa S’a născut în Rusia imperialistă la 21 Main 1855, în gubernia Ecaterinoslav. Și-a urmat studiile la Charcov. Din cea mai fragedă tinerețe a intrat în mișcarea revoluționară. Urmărit de autorități, s’a refugiat pe noi în țară, unde, după câțiva ani de-o viață foarte zbuciumată, s’a stabilit, ca, birtaș, la Ploești. E poate ceva simbolic că s’a așezat tocmai în acel oraș, care, prin manifestările lui de Independență poate fi socotit ca singurul focar al libertăței și al emanci părei pe harta României de ori. A fost împământenit în 1889, prin dispensă de stagiu, și, din colțul lui, grație erudițiunei și spiritului său critic, Gherea a scria sociologie și critică în diferitele reviste și ziare, contemporane. Revista Socială, a publicat cele mai multe pagini, de ale lui, după ce „Contemporanul", îi făcuse undeajuns de cunoscut. Mai târziu a continuat semănatul ideilor sale in Literatură și știință.. Lucrările lui principale au fost adunate în trei volume de studii critice, și în capod’opera lui, Neoiobăgia. Criteriul, după care Gherea a judecat opera de artă, a fost împrumutat de la Taine și Brande», văzuți însă prin prizma marxistă. Gherea arată influența covârșitoare a mediului social asupra sufletului artistului, deci și asupra operei de artă. Fără a cere artistului să scrie după o anumită rețetă, el preferă pe cei cari îmbrățișează cele mai înalte idealuri ale omenirii și demonstrează că, de altfel — exceptându-l doar pe Goethe — toți marii artiști au fost și mari cetățeni. Plecat pe lozinca idealului social concretizat, prin mijloacele artei, Dobrogeanu-Gherea își aplică principiul la judecata critică și prin aceasta, originalitate, el se deosebește fundamental de marii săi dascăli Taine și Brandes, și capătă o personalitate izolată, față de ceilalți critici, alături de cari a trăit. Cu multă îndemânare polemistă, cu un sfeB deși, adesea imperfect, — din cauza mai cu seamă, a dificultății de a scrie intr’o limbă străină — dar destul de fin, Gherea pătrunde în mișcarea intelectuală românească și rămâne fixat, pentru totdeauna, ca unul din marii răscolitori de idei. Astfel fiind neutralitatea lui și opera sa critică corespunzătoare principiului său socialist, se explică de la sine discuțiunile violente angajate între diferitele tabere literare, pe tema personalității și concepțiilor lui. Dintre polemicile lui Gherea cele mai celebre au fost: cu Titu Maiorescu asupra idealului social în artă, cu G. Panu asupra criticii literare, cu Ion Brătianu-total asupra mizeriei în România, cu P. Missir asupra marxizmului și cu C. Stere asupra poporanizmului. In 1895 cu Petru P. Negulescu s’a oprit asupra acestui capitol In polemicile sale. In vreme ce L Simion Mehedinți, s’a discutat răbdători în concepția materialistă a istoriei, studiu apărut în Convorbirile literare ale aceluiași an, iar d. Mihail Dragomirescu, în Critica științifică și Eminescu. Gherea se ocupat în critica lui, de Mihail Eminescu, Alexandra ?lahora, de d. Dmitro Samuresso în Pesimistul da la Splsni, de Garagiale de Delavrancea, pe lângă ale căror figuri, încadrate destul de caracteristic, • face studii obiective asupra Personalituléi și moralei în artă, asupra Criticei metafizice și științifice, ca răspuns d-lui Bogdan, apoi Tendenționismul și tezismul în artă. Cauza Pesimismului In literatură și In viață. Cel mai important studiu critic al lui Gherea este cel despre Ghenrghe Coșbuc. Studiul asupra poetului ucrainean Taras Șevcenco ni-l arată pe Gherea ca mare artist el însuși. Critica și detaliul cu care a disecat sau a contopit estetica și principiul social, fac din opera lui un bloc compact, cu multă unitate în concepțiune și destulă consequents, în verb. Afară de contribuțiunea sociologică la susținerea socialismului, Gherea a fost și un luptător, pentru prestigiul steagului în care credea, reușind să-și evidențieze mereu și fără reticență, personalitatea lui politică, socială și literară, la multe din ideile propagate de el au intrat în domeniul comun al vieții noastre politicosociale. Ultimele lui lucrări, scrise pe patul de moarte, au fost îndreptate înpotriva comunismului bolșevist, pe care-l considera ca socialized rău înțeles, dăunător adevăratului socializm. In timpul neutralității Gherea a dus o campanie acerbă în contra intrării noastre în războiu și — lucru în adevăr caracteristic — cu toată exasperarea pasiunilor din acea vreme, nimeni nu s’a gândit să-i puie la îndoială absoluta bunii credință și desăvârșitul patriotism. Gherea e una din marile figuri ale culturii noastre din ultimele decenii, și amintirea lui trebue salutată cu venerațiune.