Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1922 (Anul 3, nr. 76-79)

1922-05-07 / nr. 76

LITER / SEPIA III- Ä K ni No. 5T0 ­n 1901, tkmă Ji­n<répendantve roumaîne a făcut o anchetă asupra crizei literare din acea vreme. La întrebările puse a răspuns, între alții, și C. Do­­brogeanu - G­her­ea. Reflecțiile lui se pot citi și azi cu mult interes. Cum articolul din T indépendance nu a apărut niciodată în românește, socotim nimerit să-l dăm aci în traducere. Iată ce spunea marele critic despre criza literară de acum 20 de ani: E nevoe să ne înțelegem mai întâi asupra­ termenilor: Ce e o criză literară ? E oare o lipsă de producere în talente remar­cabile? Și e oare o asemenea lipsă, ca să producă o criză literară ? Intr’o țară în care s’ar produce opere literare mediocre, dar în care un public numeros le-ar primi cu entuziasm — nu s’ar putea vorbi de o criză, ci din potrivă, de o mișcare literară des­tul de însemnată. * Pentru a determina o criză literară, nu e su­­ficientă lipsa de autori de talent, numai lipsa de interes a publicului o poate pricinui. Tot așa cum o criză financiară sau monetară e pricinuită mai totdeauna de o criză economică (cum e acum cazul pentru țara noastră), la fel o criză literară e cauzată de o criză intelectuală, adică de o mare indiferentă a publicului pen­tru munca literară, artistică, științifică. Dar, cu aceasta, nu avem încă elementele ne­cesare pentru a defini deplin ce înseamnă o cri­ză literară. In adevăr, poate fi într’o țară lipsă de talente și lipsă de interes public pentru viața intelec­tuală, dar dacă starea aceasta e cronică, nu poate fi vorba de o criză, tot așa cum nu poate fi vorba de o criză economică într’o țară în per­manență și deopotrivă de săracă. Trebue ca sărcia ori lipsa epocii respective să urmeze după o alta de belșug literar sau eco­nomic, pentru a putea întrebuința în chip potrivit cuvântul criză. In cât, am putea defini astfel criza literară, lip­sa parțială sau totală de producție literară de talent, întovărășită de obicei de o mare indife­rente a publicului cultivat, — stare de lucruri urmând după o epocă de eflorescentă literară șî de relativ interes public pentru viața intelec­tuală. Cu această definițiune, să determinăm dacă este sau nu o criză literară. Răspunsul va de­pinde mult de epocile literare pe cari le stabi­lim, ceea ce constitue un lucru mai mult sau mai puțin arbitrar, mai ales ținând seamă că pentru o asemenea clasificare nu avem regule fixate după care ne-am putea orienta. Astfel pentru a vedea dacă trecem sau nu printr’o criză literară, trebue să ne întrebăm ce înțelegem prin epocă literară, și prin durata ei ? Zece ani, douăzeci sau mai mult? De răspunsul acesta depinde părerea mea. Și ca să scurtăm, să nu luăm exemplu din străinătate, ci de la noi din țară. Să ne închipuim că am împărțit mișcarea li­terară a secolului nostru în 3 epoci: prima a lui Conaki, Văcărescu și alții la începutul deșteptă­rii noastre naționale, a doua, epoca Renașterii dela 48 cu Alecsandri, Eliade, Bolintin­eanu, Ale­­xandrescu, Hașdeu, etc. și a treia de când am început să trăim ca Stat constituit, independent Această împărțire bazată pe viața noastră po­litică, națională, este după cum se vede, destul de logică. Admițând această diviziune, epoca a treia ne-ai cuprinde pe noi. In acest caz, ași răspunde ne­gativ la întrebarea dv. în epoca aceasta avem talente remarcabile, ca Eminescu, Coșbuc, Carageale; atunci au trăit: Vlahuță, Creangă, Duiliu Zamfirescu, Mace­­donsky, Slavici, O. Carp, Bassarabeanuu, Traian Demetrescu, Iosif, Leca și alții, au mai scris oa­meni de spirit ca Gorun, Cargeale, dr. Ure­­cfală, etc. Știm bine că dacă am compara mișcarea a­­ceasta literară cu cea din occident, am găsi-o destul de săracă și sub raportul producțiunii, ca și sub acela al consumațiunii, adică atât în privința scriitorilor, cât și în privința publicu­lui cititor. Dar dacă voim să judecăm imparțial un feno­men, fie el de ordinul fizic, psihic sau social, trebue să ținem seamă de timp și de loc, de condițiunile în care se prezintă. Și numai du­pă ce vom fi ținut seamă de toate acestea, vom putea afirma cu certitudine, că dacă n’am avut o mișcare literară am avut totuși un început frumușel, care justifică multe speranțe. Așa­dar dacă întrebarea dv. se referă la a­­ceastă epocă, mărginită astfel, voi răspunde în mod negativ. Cred însă că nu la ea v’ați gândit. Dacă da , faptul este foarte semnificativ — atunci nu țineți seamă de ultimii 30 — 40 de ani, ci numai de cei 5, 6 sau 7 ani încoace. Tot așa cum criza noastră financiară e așa de strâns legată de criza profundă econo­mica, criza literară e complicată de o profundă criză intelectuală. Și tot așa cum criza noastră economică nu e accidentală ci e rezultatul întregii noastre vieți economice frământate, adică al dezechilibru­lui social de 30 — 40 ani încoace, — la fel criza noastră literară și intelectuală nu e decât rezul­tatul unei întregi vieți morale viciate. Dar acea­stă criză ca și cealaltă nu sunt efemere; vor tre­bui ani mulți ca să fie locuite. Ar fi foarte interesant de studiat aceste doua crize una la lumina alteia — sau, mai bine zis, una la întunerecul celeilalte — cu atât mai in­teresant cu cât amândouă sunt datorite unor cauze analoage. Dar nu e aci locul unei aseme­nea analize. Revin pentru a indica ce mă face să afirm că traversăm în adevăr o criză. Mai întâi e, firește, lipsa de producție literară de valoare, cu toate că cea mai mare parte din scriitorii citați mai sus sunt încă în viață. Dar cei ce-ar putea scrie, nu mai scriu, fac politică­, gazetărie, numai literatură nu! — și, ceea ce e mai caracteristic, e că ei publică lucruri frag­mentare și mult inferioare talentului lor. Dealtfel, o repet, scriitorii de talent care a­parțin epocei imediat dinainte-ne, nu mai scriu. Dar, nu prin lipsa de producție , ci, printr’o prea mare cantitate de producție, se caracteri­zează criza de acum. Căci, această producție e mai mult de­cât slabă. In afară de câteva frag­mente ale bătrânilor scriitori, în arac talen­tului lor, în afară de câteva bucăți de o valoa­re mediocră, cari nu vor rămâne, — tot ceace se publică e de o absolută nulitate. In toate a­­ceste producții quasi-literare, forma e banală, împrumutată, fondul nul, foarte des ridicul,­ e o lipsă totală de originalitate, de inspirație per­sonală, de sinceritate de sentiment, de talent și, câteodată, de elementar bun simț literar. N’am avut scriitori de geniu, dar am avut ta­lente remarcabile ca Alexandri, Alexandrescu, Hasdeu, Eminescu, Coșbuc, Caragiale și alții Am fi putut deci să credem că o să fim scutiți de o asemenea q­uasi-l­iteratură. Proza e tot atât de nulă ca și poezia, cât și critica. Acest din urmă gen literar a intrat pe mâna băieților fără talent și fără pricepere, dar cu o imensă îndrăsneală. Un tânăr care altă dată ar fi fost socotit printre analfabeți, judecă azi toate producțiile literare ale globului, curentele lite­rare, sociale, chestiunile sociologice, sistemele filosofice, etice, vorbește de Kant, Mill, Spen­cer, ca și cum i-ar fi cunoscut în intimitate, vorbește de știința în faliment, de conflictul din­tre religie și știință, de toate cu o rară lipsă de talent și de competență. N’au lipsit niciodată producțiile mediocre, dar câmpul literar e azi ocupat aproape exclusiv de nechemați. Cât despre publicul nostru, de elită, el e de o indiferență, absolută. Când prinzi un om mai competent și-i arăți poezii lipsite de orice poe­zie, nuvele și comedii lipsite de bun-simț sau un articol asupra eticei lui Spencer de care au­torul lui a auzit în ziua aceea la cafenea, — ți se va răspunde: „Ce te privește? Pentru ce te citești ? Lasă-i să scrie, nu fac rău nimănui“! "Acestea toate sunt semne incontestabile de criză literară. Studiind criza aceasta în legătu­ră cu desvoltarea noastră istorică, ne dăm sea­ma că e corolarul necesar al crizei economice. Unde să așezăm perfecția noastră literară ? Cred că din cele ce am spus mai sus, răspunsul reiese limpede. N’am avut nici o mișcare­ literară, nici lite­ratură propriu zisă. Am avut câteva talente remarcabile, am avut începuturi de mișcări și de curente literare, în­ceputuri destul de frumoase, care promiteau mult, iată totul. Nu numai că n’am avut o perfecțiune litera­­­ră, dar, o repet, n’am avut nici literatură, în adevărata accepțiune a cuvântului. Să sperăm că vom avea-o. Dacă vom avea-o. Și anume când, asta, n’o să-mi pretindeți să vă răspund, ar trebui să fac profeții și n’o să-mi cereți să mă pui în contra­­dicțiune flagrantă, cu aceia care vor să fie pro­feți în țara lor. Care e scriitorul care a scris o românească mai curată ? O asemenea chestiune ar provoca desigur ila­ritate, în țările cele mai înaintate în civiliza­­țiune și literatură. . Dar la noi, este foarte naturală. fnchipuiți-vă că în Franța s’ar întreba cine­va, care e scriitorul care scrie o franțuzească mai curată ? Natural, că s’ar răspunde că toți scriu la fel de franțuzește, — bine­înțeles nummi dacă n’ar . . .­­. ■ ■ , ■ scrie în Bulgărește! Ar fi cu totul alceva dacă s’ar pune întrebarea care este cel mai mare­­ stilist ? Evident, că și așa tot am­ fi greu de răspuns, prin faptul că nu există legi fixe după care s’ar putea cântări perfecția stilistică a u­­nui scriitor; totul depinde de gustul și tempe­ramentul celui care judecă. In Franța, probabil în acest caz, sufragiile s’ar întruni pentru Hugo, Chateaubriand, Gau­tier, Flaubert, Taine, Renan și dintre cei vii, poa­­te Anatole France. Pentru noi e cu totul altceva. La noi, chesti­unea pusă e la locul ei. La noi, pân la Alexan­dri, nici n’am avut limbă literară, în adevăra­tul sens al cuvântului, iar acum nu e încă bine fixată. Lumea noastră literară este mult influențată de limbile cu cultură mai veche, mai ales de cea franc­eză, așa că toată viața noastră lite­rară este influențată de viața socială din occi­dent. Sunt atâtea neologisme care treime să ne in­troducem, că sintaxa sufere și ea, modificări permanente. Dar în cazul acesta ne întrebăm mereu, care e neolgizmul mai bun de întrebuințat, care este cel preferabil, care construcțiune corespunde limbei noastre? Știința e neputincioasă să dea un răspuns acestor chestiuni, mai curând inspirațiunea artistică. Iată pentru ce poeții, artiștii sunt chemați să creieze limba literară a unui popor. In acest sens cel care a făcut mai mult pen­tru limba noastră literară a fost Alexandri. Dar el a fost numai un talent, n’a fost un geniu care să reușească a fixa limba literară pentru multă vreme, ca un Pușkin în Rusia, de exemplu. Chiar după Alexandri limba noastră literară este departe de acea stabilitate relativă, pe care o au limbile altor popoare civilizate. Această lipsă de fixare, creiază o mare ză­păceală în limba noastră literară, tot ca și lipsa unui criteriu comun — când e vorba să se decidă, care este opera scrisă într’o româ­nească mai curată. In genere, la noi, fiecare scriitor crede des­pre ceilalți că nu știu­ să scrie românește. In condițiunile acestea, cum vedeți, e foarte greu să vă dau un răspuns satisfăcător. Totuși ca să nu vă rămân dator cu un răs­puns în această chestiune, vă voi da o în­treagă listă de scriitori care, după umila mea părere, au scris cea mai curată limbă româ­nească. Ar fi: Alexandri, Bălcescu, Odobescu, Emi­­nescu­, Creangă, Carageale, Delavrancea. C. DOBROGEANU-GHEREA — Articol în românește inedit — desen de S. Maur- C. Dobrogeanu-Gherea MES 7 Mai 1922 2 Lei Exemplara­ în țara CRIZA LITERARA . _____de C. DOBROGEANU-GHEREA Soi­m de moartea lui Satapw­istoa S’a născut în Rusia imperialistă la 21 Main 1855, în gubernia Ecaterinoslav. Și-a urmat studiile la Charcov. Din cea mai fragedă tinerețe a intrat în mișcarea revoluționară. Urmărit de autorități, s’a refugiat pe noi în țară, unde, după câțiva ani de-o viață foarte zbuciumată, s’a stabilit, ca, birtaș, la Ploești. E poate ceva­ simbolic că s’a așezat tocmai în acel oraș, care, prin ma­nifestările lui de Independență poate fi soco­tit ca singurul focar al libertăței și al eman­ci­ părei pe harta României de ori. A fost împământenit în 1889, prin dispensă de stagiu, și, din colțul lui, grație erudițiunei și spiritului său critic, Gherea a scria sociolo­gie și critică în diferitele reviste și ziare, con­temporane. Revista Socială, a publicat cele mai multe pagini, de ale lui, după ce „Contemporanul", îi făcuse un­deajuns de cunoscut. Mai târziu a continuat semănatul ideilor sale in Literatură și știință.. Lucrările lui principale au fost adunate în trei volume de studii critice, și în capo­d’opera­ lui, Neoiobăgia. Criteriul, după care Gherea a judecat opera de artă, a­ fost împrumutat de la Taine și Bran­de», văzuți însă prin prizma marxistă. Gherea arată influența covârșitoare a mediului social asupra sufletului artistului, deci și asupra ope­rei de artă. Fără a cere artistului să scrie după o anu­mită rețetă, el preferă pe cei cari îmbrățișează cele mai înalte idealuri ale omenirii și demons­trează că, de altfel — exceptându-l doar pe Goethe — toți marii artiști au fost și mari ce­tățeni. Plecat pe lozinca idealului social concretizat, prin mijloacele artei, Dobrogeanu-Gherea își aplică principiul la judecata critică și prin a­­ceasta, originalitate, el se deosebește fundamen­tal de marii săi dascăli Taine și Brandes, și ca­pătă o personalitate izolată, față de ceilalți cri­­tici, alături de cari a trăit. Cu multă îndemânare polemistă, cu un sfeB deși, adesea imperfect, — din cauza mai cu seamă, a dificultății de a scrie intr’o limbă stră­ină —­ dar destul de fin, Gherea pătrunde în mișcarea intelectuală românească și rămâne fixat, pentru totdeauna, ca unul din marii răs­colitori de idei. Astfel fiind neutralitatea lui și opera sa cri­tică corespunzătoare principiului său socialist, se explică de la sine discuțiunile violente anga­jate între diferitele tabere literare, pe tema per­sonalității și concepțiilor lui. Dintre polemicile lui Gherea cele mai cele­bre au fost: cu Titu Maiorescu asupra idealu­lui social în artă, cu G. Panu asupra criticii li­terare, cu Ion Brătianu-total asupra mizeriei în România, cu P. Missir asupra marxizmului și cu C. Stere asupra poporanizmului. In 1895 cu Petru P. Negulescu s’a oprit asu­pra acestui capitol In polemicile sale. In vreme ce­­ L Simion­ Mehedinți, s’a discutat răbdători în concepția materialistă a istoriei, studiu apă­rut în Convorbirile literare ale aceluiași an, iar d. Mihail Dragomirescu, în Critica științifică și Eminescu. Gherea se­ ocupat în critica lui, de Mihail Eminescu, Alexandra ?lahora, de d. Dmitro Samu­resso în Pesimistul da la Splsni, de Ga­­ragiale de Delavrancea, pe lângă ale căror fi­guri, încadrate destul de caracteristic, • face studii obiective asupra Per­son­alituléi și mora­lei în artă, asupra Criticei metafizice și științi­fice, ca răspuns d-lui Bogdan, apoi Tendențio­nismul și tezismul în artă. Cauza Pesimismului In literatură și In viață. Cel mai important stu­diu critic al lui Gherea este cel despre Ghenr­­ghe Coșbuc. Studiul asupra po­etului ucrainean Taras Șevcenco ni-l arată pe Gherea ca mare artist el însuși. Critica și detaliul cu care a disecat sau a contopit estetica și principiul social, fac din opera lui un bloc compact, cu multă unitate în concepțiune și destulă consequents, în verb. Afară de contribuțiunea sociologică la susți­­nerea socialismului, Gherea a fost și un luptă­tor, pentru prestigiul steagului în care credea, reușind să-și evidențieze mereu și fără reticen­ță, personalitatea lui politică, socială și litera­ră, la multe din ideile propagate de el au intrat în domeniul comun al vieții noastre politico­­sociale. Ultimele lui lucrări, scrise pe patul de moarte, au fost­ îndreptate în­potriva comu­nismului bolșevist, pe care-l considera ca socia­lized rău înțeles, dăunător adevăratului socia­­lizm. In timpul neutralității Gherea a dus o campa­nie acerbă în contra intrării noastre în războiu și — lucru în adevăr caracteristic — cu toată e­­xasperarea pasiunilor din acea vreme, nimeni nu s’a gândit să-i puie la îndoială absoluta bunii credință și desăvârșitul patriotism. Gherea e una din marile figuri ale culturii noastre din ultimele decenii, și amintirea lui trebue salutată cu venerațiune.

Next