Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1923 (Anul 4, nr. 111-114)

1923-01-07 / nr. 111

S'ffl ouissiüifi m ©m mnsai?® H—---- de N. BATZARIA Strâns« In jurul porții de la casa bogatei, dar primitoarei Despora, femeile I­ dedeau Înainte cu vorba, cu toate că noap­tea se lăsase recenți Întunecoasă. Erau acolo vre-o zece femei venite din Nazaretul Galil­eei ei cam tot atâtea din Betleem și din satele dimprejur. Galileencile povesteau cu entusiazmul unor ființe naive, neumblate prin lume, necunoscătoare de rău­tate și fățărnicia omenească. Din cănd în când un zâmbet flu­tură pe buzele femeilor din Betleem. Ele erau mai rafinate, mai frecate cu lumea și cu viața. Se duceau doar așa de des ln ce­tatea cetăților, fn Ierusalimul cel vechiu și sfânt. Văzuseră acolo atotputernicia romană desfășurâ­ndu-se sfidătoare, zgo­motoasă pe uliți și ln palate. Văzuseră neînfricoșatele legiuni romane cari se uitau cu semeție și dispreț la asuprita, subju­gata și batjocorita populație băștinașă. Văzuseră luxul guver­natorilor și al proconsulilor. Înaintea cărora norodul tremură scrâșnind neputincios din dinți și Încleștând pumnii. Și multe mai văzuseră la Ierusalim femeile din Betleem. Vorbeau cu smerenie de mărețul templu al lui Solomon și se apropiau de el cu tot duhul evlaviei și al cucerniciei. Dar, treptat-treptat scădea, slăbea credința în ele. Duhul Indoielei se strecură, se furișă printr’tnsa, clătinând-o, tnmu­­ind-o. Faptele Saduceilor nu se potriveau cu spusele lor, iar nu necruțătoarea severitate a Fariseilor eră multă fățărnicie. Și abia Își puteau stăpâni mânia de care erau cuprinse, când ve­deau că templul, casa cea sfântă a Domnului eră prefăcută in­­tr’un bazar în care neguțători, puțin cucernici și mai puțin scrupuloși, vindeau mărfuri de tot felul. De aceea, femeile din Betleem râdeau de entusiazmul naiv al femeilor din Galileea, care nu mai știau cum să-și exprime admirația pentru tot ce văzuseră la Ierusalim, unde se duse­seră cu o zi înainte. Galileencile nu văzuseră nici asuprirea Romanilor, nici pur­tarea sfidătoare a legionarilor romani, nici decăderea poporului și nici pângărirea marelui templu de către lumea poftitoare de câștig a neguțătorilor. Templul, templul lui Solomon, sfânta, de trei ori sfânta casă a lui I­eh crea, de care nu te poți apropia decât cuprins de flori și teamă. Pentru ca să se împărtășească de fericirea de a vedea acest templu și de a se Închină intr’unsul, uitară ele obo­seala lungului și anevoiosului drum din Nazaret până la Bet­leem, unde fuseseră chemate pentru numărătoarea împărătească. S’au dus la Ierusalim, nn cel mai pios pelerinagiu, ca să vadă templul și n’au văzut altceva decăt templul. Și totul li s’a părut măreț, sublim, sfânt „O, Ierusalime, Ierusalime !“ exclamau ele cuprinse de extaz. Iar Betleemenei le râdeau în sinea lor. Râdeau și de entu­siazmul celor din Galileea, — entusiazm pe care nu-1 împărtă­șeau — și mai râdeau de accentul și de felul de a vorbi al ace­stor musafire de câteva zile. ■JR&X" "Ut»--, ft tixmțtvnr­ xrvut iveid"«-­­*~t /-*•"- - “ frumoasa deGeemianft Rașela, cea cunoscută prin cochetăria ei i și prin oarecari aventuri galante. 1 _Da, e frumos Nazaretul nostru, răspunse acela care până atunci povestise cu gesturi mari și iu cuvinte de admirație im­presiile sale despre templul lui Solomon. La noi, continuă ea, oamenii n’au multă învățătură, dar sunt drepți și curați la inimă. La noi soarele e mai plăcut și aerul mai răcoritor. Și ce frumoasă e vederea din vârful munților de la Nazaret ! La poale se întinde ca o oglindă nesfârșită și curată Marea Tiberiade î­și par ca niște perle mulțimea de cetăți din jurul ei. La noi la Nazaret..., dar un zgomot de pași ce se auzeau apropiindu-se o făcu­ să-și întrerupă povestea. Femeile se retraseră cu toatele în curtea casei și incuiară poarta îndărătul lor. Și o patrulă de soldați romani trecu prin fața porții. „S'au speriat ovrei­cile și au fugit“, zise unul din ei Patrula se depănă, pieri și cel din urmă ecou al pașilor ce călcau greoiu și apăsat pe pietrele Betleemului. Poarta de la casa Despotei se deschise din nou și grupul de femei­e și iarăși pe stradă. „Uf, Romanii !“ exclamă frumoasa și cocheta Rahela, „cana o să’ ne scăpăm de blestemații ăștia !“ . Când se va împlini vremea și va veni Messia al nostru, îi lămuri o fem­ee mai Înaintată în vârstă. Intre acestea se auzi zgomot și se observă o mișcare Intrun grajd care era în partea cealaltă a drumului „Cine stă oare in grajdul acela ?“ Întrebă o betleemiancă pe femeile venite din Galileia. — E Iosif tâmplarul și cu Maria, si răspunse una din gru­pul celor din Nazaret. Bieții oameni­ adăogă ea. Sunt săraci, dar sunt cunoscuți și iubiți în tot Nazaretul pentru purtarea lor cea bună și pentru omenia lor. Am făcut împreună drum­i de la Nazaret și până aicea. Maria suferea rău de tot și abi mai putea ține pe catâr. E în luna a noua, spuse ea mai­­ și se așteaptă ca de la o zi la alta... a Dar in grajd mișcarea deveni mai mare și atrase­ră de seamă a tuturor femeilor ce stăteau de vorbă în noa ceva rece și întunecoasă dela sfârșitul lui Decembrie. Lumina slabă a unei lămpi de pământ proiecta­u umbrele cari se agitau, umblau de colo până colo. ^3et ^ La un moment dat se auziră chiar oftaturi și durere. , Galileea. Și tăcură, amuțiră femeile din Betleem și cel ®nsrânate și Una din semenele lor trecea prin clipele cele mai trecur& nu mai dureroase din viață. Mila și compătimirea^^ durerile sufletul lor și se rugau cu toate un gând să-i fie aceleia care urmă să devie mamă, peste drum. Stăteau toate cu ochii holbați spre grajd mic zgomot ce îi trăgeau cu urechia la orice glas, la cer 1 venea de acolo, aici se auzi un ți-Și eră aproape miezul nopții, când dij^toate să răsune păr înăbușit de durere, pentru ca un clip/ lumel noul venit țipătul sau mai bine zis salutul ce-l ați pe fețele femeilor Și un sentiment de ușurare se to­poi­ți de la casa bo­­cari, tăcute. Înmărmurire, stăteau în gater, dar primitoarei Despora, dacă fiecare din ele la Insă, tocmai când se pregăteau uva neobișnuit, de ceva locuința ei, fură reținute locului și de teamă, care le făcu să fie cuprinse de miâ negru și acoperit de Intâiu, cerul, cari până azunci ge arfttă în toată străju, nouri groși, se Însemină dintr’o­ fie ce] mai mic vânt, ci așa f cirea lui. Se însenină, fără ca Sat dintr’odată în lături ma­­ ca și când o mână nevăzută ș peste pământul rece și mo­­i rea, întinsa perdea a nourilo pare, o căldură de primăvară. I­dorii se lăsă o căldură blnfțarf nu au nimica omenesc în ■ ...Dar ce sunt aceste gl 'r’Insele și de unde vin ? J, grăi o galileiancâ. Și de data „Par­că vin de sus df din Betleem nu râse de naivi­ jș aceasta nici una din fi’ s­ta­tea ei. Aceasta pe cerul de Betleem s­un-1 „A mai fost p sie trebă din nou galileianca cu ochii fixați spre cer. Și se uitară cu toatele și nu se puteau dumeri cum de se face că se ivi o astfel de stea mai mare, mai luminoasă decât celelalte stele Nici una nu-și aducea aminte să o mai fi văzut vreodată. „Să știți, zise iar galileianca, să știți că această stea este semnul că s'a întămplat in noaptea aceasta ceva mare, ceva neobișnuit la Betleem“. Și nici o femee din Betleem nu râse de vorbele ei. Grupul de femei își uitase acum de somn și nu mai luă­m­ seamă că noaptea trecuse de jumătate. Se uitau la steaua cea nouă, se uitau la cerul de o măreție și splendoare cum nu vă­zuseră până in noaptea aceia. „Unde este 7 Unde s'a născut acela căruia trebue să ne în­chinăm și să-l ducem darul nostru ?*" Femeile își întoarseră capul la auzul acestor cuvinte și des­lușiră in fața lor mai mulți păstori. „Am auzit glasuri cerești", le lămuriră aceștia, „iar aceste glasuri ne poruncea să ne ducem și să ne închinăm celui ce a venit acum pe lume, ca să mântuiască lumea de păcatele ei“. — Iată-l,­colo In grajdul de peste drum, se răspunse gali­leianca cea entusiasta. E fiul Măriei din Nazaret. Lui se cuvine să vă Închinați. Și se luă și ea după grupul de păstori Nici una din femeile din Betleem nu râse de purtarea și de cuvintele ei își t­ălțară din nou privirile la cer spre steaua cea nouă și luminoasă. Insă ce le fu dat să vadă . Steaua care călătorea încet pe bolta cerească venind din­spre Soare-Răsare, se opri drept de­asupra grajdului în care născuse Maria lui Iosif și nu se mai mișcă, ci lumină întregul grajd mai viu și mai puternic decât soarele zilei. „E o minune, o mare și nespusă minune !“, exclamară ele și pare că împinse de o putere nevăzută, îngenunchiată cu toate in țărână și se întoarseră cu fața spre grajdul de peste drum. După ce își veniră în fire și se sculară din nou, Rahela din Betleem zise, cuprinsă de sentimente de o cucernicie ce-i eră necunoscută până atunci: „Să știți că în noaptea aceasta și nu grajdul de peste drum s’a născut un om mare“. „S’a născut Bressla!“ strigă extaziată una din grupul gali­­leencilor. Și nici un zâmbet de ironie nu mai alunecă pe buzele femeilor din Betleem. N. BATZARIA O, ce veste minunată! Colindă din Ardeal­ ­, ce veste minunată Cerni strălucia, Ingerul venin, Pe rază curată! Că la Viflaim li aria Și-a sfârșit călătoria, Intr’un strâmt lăcaș, Lâng’acel oraș S’a născut Mesia! Bucurați-vă cu toții, Că s'a stin Puterea morții, Astăzi s’a născut, Cel fără nceput, Cum va spus proorocii! S îngerii îl lăudară f f*­­ .4LJ»-- A A* ...A JL :» Dela răsărit. Craii au venit Și se închinară! Și coprinși de fericire, Pruncului au dat mărire In genunchi s'au pus, Aur i-au adus, Smirnă și tămâie! Și noi praznicul cel mare Să-l Prăznuim fiecare, Și noi ne ’nchinăm Și îl lăudăm. Cu credință tare! Mamei mele E-un an de când ți-ai închis ochii. Ce mult a nins De-oitunci de-a­supra lumei și câte străluciri s‘au stins. Din mine ru­pta viață, copilul, a început cu glasul, Și d­ă cuvânt durerii ce n’o înțelegea. Copacul a crescut de-asupra casei și ramuri multe s’au făcut, Și pe cărare, mulți au venit și multi s’au dus. E-um an de-atunci ,''e rând ti-ai dus în lumea care nu e lume Și poate numai crucea de pe sân­e în pământ neîncepută De dinții vremei, care te-a sfarmat. Și trupul tău, suc pentru flori, Și pentru frunze și fire de iarbă. 'ar sufletu-ti, roind, în jurul soarelui Ca un flutur uriaș. O, mamă. Te simt acum, când nu te am, păci nu se sfâșia Un fir ce ne-a lecat laolaltă pe firul veșniciei, Asemeni mărgăritarelor, Te simt în camera tăcută și încălzește amintirea ta Pereții umezi de durerea vremei. Și lacrămile-ti au rămas aci, mirosul lor sfânt E va iarma­­ lacrimile tale curate. Aburesc pe buzele mele vinete. Și zâmbetul tău a rămas în zâmbetul meu Și-l va moșteni copilul nostru. ~Dar a­m dat din mână ’n mână comorile Lumei. Și nu le vom putea înstrăina. Te simt­ întreagă, căci te-am reînviat Cu gândul — zeul clăditor, zămislitor de viață. Te-am reînviat, să stai aplecată pe umerii mei Și să-mi șoptești fericirea în urechi. Mamă, tu nici n’ai murit, căci nu moare nimeni. Numai brațele se schimbă, iubirea aceeaș Leară, să nu poată despărți Sufletele, mărgăritarele de pe firul veșniciei, Care s’a tors din soare, de degetele vremei. O, mamă. La noi acasă, doar vezi, e liniște și pace, Alături la masă, bătrânii și copiii, Aceleași cărți în scrin, acelaș clavir în ungher, Din care noaptea cântă sonata viselor, Afară ninge și s’apropie moș Crăciun, Și tacâmul tău neatins, scaunul tău te-așteaptă, Te-așteptăm să vii și tu, Și când se vor aprinde lumânările pe brad Nepotul să-și plângă mirata bucurie Văzând atâtea jucării. Munții albi,voie-afară albesc noaptea. 1 Și orga.Jră doJ, sună a sărbătoare, , ■ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]•­• , v Care te va duce în ajun,tUrci-L -• arginți Ușile de bronz se deschid toate / Să pătrunzi cu binecuvântata și luminoasa amintire, Mamă, nemuritoare mamă, Mama mea și a tuturor... Și la fereastră colindele s’aprind.... înfrigurați colindători, intrați la viu și la pâine proaspătă, Crăciunul... Crăciunul... Emil Isac IZADORA COMVS I AftTM­OVICI,— Nașterea copilului sfânt. de Emil Isac Crăciunul și muzica de SO. COCORESCU Legenda copilului născut în iesle, cu măgarul și boul ală­turi, a păstorilor îndrumați de stea, a regilor magi aducând darurile lor, e una din cele mai frumoase povești și a inspirat artiștii din toate timpurile. Poeții au cînstat-o, nenumărați pic­tori — și mai cu sinceritate „Primitivii“ — au interpretat-o ; în fine a fost izvor de inspirație și pentru teatru — religios —­ și pentru muzica atât populară cât și cultă. Cel dintâi, Sfântul Francisc (Saint-Francois d’Assise) a pus în scenă — daca putem să ne exprimăm astfel — ado­rabila legendă. Așa numitele „Mistere“ erau realizarea sceni­că, naivă, a popularei povești. Se jucau în biserică și inter­­preți î ’și întrupau rolurile cu credința cu care ar fi slujit la altar. In evul mediu aceste spectacole, presărate cu gluma triviale, cu tot felul de caraghiozlâcuri, au degenerat. S’a înființat: atunci sărbătoarea „nebunilor“ (la täte des fous), sărbătoarea „măgarului“. Și încăpățânatul dobitoc pe care ’și a făcut Isus intrarea în Ierusalim deveni actorul principal al ,misterului“. Cântări religioase și lumești acompaniau repre­zenta­țiunea. Misterele au fost interzise în biserică printr-un decret al parlamentului în 1548. Reprezentarea scenelor legendare a continuat însă pe străzi și piețele publice și azi chiar în Spa­nia, la Sevilla, în Bretania franceză, unde naiva credință a poporului păstrează cu sfințenie vechile da ține, procesiuni cântând înfățișează în tablouri vii nașterea mântuitorului.­­ Popoarele creștine au sărbătorit prin cântece aniversarea zăei minunate din timpuri destul de depărtate. Frumoasa colecție de „Noels bretons“ a lui Bourgiains — Ducondray con­ține bucăți și din secolul al XI-lea. „Notte proveneaux“, d­in sudul Franței, sunt și ele foarte vechi. Unul din cele mai po­pula­re, din secolul XII, „plecarea regilor magi“ a fost între­buințat cu mult efect de Bizet în partițiunea pe care autorul Carmmel a scris-o pentru piesa lui Alphonse Daudet Ar«­lesima. Primele cântece „de Crăd­un“ publicate sunt în secolul al XI lea, în Germania, ale lui Grimm și ale lui Hoffmann von Fallersleben. „ La noi ,Colirdli­șul“, care a supraviețuit V Meii mustrî, pe care numai bătrânii noștri l’au apucat și care era inspirat tot de legenda naștere! mântuitorului, o datină străbună. In noaptea spre moș Ajun și în dimineața Ajunului copiii cântând merg din casă în casă să primească „oolîndetele“. De ase­meni în seara spre Crăciun pleacă pe la așezările oamenilor cântând „colinde“. In ziua de ajun ț­r corm­a sî umblă cu „Crăciunul“ cântând : „Nașterea ta Ghristoase, Dumnezeul­­ nostru”. Tot cântând umblă copiii și cu „Steaua”. Steaua e făcută dintr’o văcălie ca cer de­ ciur, iar pe văcălie sunt rapite niște ccH­rutrî (8 sau 12), facit dism­ Mante de lemn. Pe văcălia cea rotundă e zugrăvită Nașterea Mân­tuitorului, pe turn (cornul cel mare) care, e în sus, sunt de­semnați Adam și Eva, mâncând din pomul oprit; iar pe celei­lalte corpuri, înger­ și stele, soarele și luna. Steaua are și un clopoțel. Stelarii se aleg așa cum scrie în „Cartea de stea“, care-i foarte răspândită în popor. Cântecele, cum și întrebările ce-șî pun ei la sfârșit, sunt luate tot din Cartea de stea (Sărbătorile Poporului de C. Rădulescu-Godin și D. Mihalache). Muzicanții anonimi ai poporului nostru au găsit, pentru a cânta colindele, accente d'o originalitate, d’un farmec, d’o sinceră spontaneitate încântătoare. Duceți-vă la unul din concertele Societăței „Carmen“ când se vor interpreta co­linde, și veți auzi giuvaere de spontană inspirație atât ca vers cât și ca muzică, pe care maestrul Ki­iiac le-a armoni­zat cu rară ingeniozitate și care se pot pune ,alături cu cele mai frumoase cântece de Crăciun din țările apusene. * Crăciunul n’a inspirat muzica cultă de­cât destul de târziu. Prima mare compoziție mai de seamă cântând naște­rea lui Isus a fost „Weinachtsoratorium“ de J. S. Bach, una din lucrările cele mai celebre ale maestrului. E o operă de o polifonie măiastră și de o mare bogăție melodică, compusă din șase cantate , trei cantate pentru cele trei zile de Crăciun, una pentru Arm! nou, una pentru Duminica următoare și una pentru Bobotează. Fiecare cantată a fost executată de ziua ei în timpul sărbătorilor Crăciunului din 1734. Multă vreme, apoi, s’a crezut că manuscrisul fusese definitiv pierdut. A fost regăsit la începutul secolului trecut și în 1844 s’a executat din nou primele­ două cantate la Breslau. Și acum, nu e an în care să nu se cânte în Germania nemuritoarea capod’operă. Și romanticul Berlioz a scris un Oratorio de Crăciun: L’en­fance du Christ. A fost, cât a trafit, cel mai criticat d’ani compozitori. Admirabilul său dar de a orchestra era batjo­corit de toți contimporanei lui. Toți novatorii n’au pățit la fel ? Am pe masă o caricatură de pe acel timp. Reprezintă un ofițer­­ care se apropie de un tun, tocmai când era să tragă Soldatul ,i spune să se dea la o parte că poate să asurzească. Ofițerul răspunde : „Nu face nimic, trage , sunt obișnuit; am fost aseară la concertul dirijat de d. Berlioz“. Berlioz hotăra într’o zi să joace o farsă criticilor care se dedeau la el de câte ori se executa în public o nouă operă a sa. La unul din concerte, a dirijat execuțiunea unui frag­ment din Oratoriul său da Crăciun, încă inedit, anunțând pe programă că e opera, descoperită de el într’o veche arhivă, a unui oarecare Pierre Ducré, maestru de capelă al regelui în 1679. Succesul a fost mare, publicul, încântat, a aplaudat din răsputeri și criticii exclamau : „iată în fine muzică simplă , „ . . -------------------------— lucrările sale rare mai admirate și partea a 2-a mai cu seamă : Le repos de la Smrite familie, e d’o­mefrică,toa­te poezie. S'au scris dela Bach încoa multe oratorii de Crăciun și nu e locui­nd să le pomenim pe toate. Menționăm, printre cele mai reușite, acel al lui Saint-Saëns, cam rece dar de o factură impunătoare. Christus de liszt, Il Natale de abatele Perosi, etc. Melodii „de Crăciun“ s’au compus nenumărate. Cine nu cunoaște „Noei“ de Ad. Adam, autorul lui De aș­i rege, cân­tec popular poate tocmai pentru că e d’o formă melodică banala^și drăgălașul „Noé!“ de Augusta Holmes, această ir­landeză, considerată însă drept compozitoare franceză, de­oarece și-a petrecut toată viața la Paris, unde a publicat multe melodii delicat inspirate și si dar și la Opera-Mart. <O­pera La Montagne noire?. £ c6ff&£ SCJj

Next