Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1923 (Anul 4, nr. 123-127)

1923-04-01 / nr. 123

SERIA ~ÎI­ ANUL IV NO. 123 FONDATORI: AL. t­. BELDIMAN 1838—188< CONST. MILIE 1397—1920 O prietenă a lui Avram Iancu — de I. L--->as, profesor univers1 tr D­ Moldovan era om cu bună pregătire și cu înaltă si­tuație în viața politică-administrativă a Transilvaniei: secre­tar la guvern și consiler la cancelaria aulică transilvană din Viena. Astfel prietena lui Iancu avu prilej să îndeplinească și ea un rol social important alături de rolul politic al bărbatu­lui său. După încheerea dualismului­­ austro-unagar, Moldovan fu îmbiat de către guvernul din Budapesta cu funcții înalte, ca și baronul Vasile L. Pop, cavalerul Ioan Pușcariu ș. a., dar el a refuzat împreună cu Iacob Bologa și Ilie Măcelariu, cari erau de părere că „dualismul nu poate să dureze nici 6 săp­tămâni“­La 1878 Dimitrie Moldovan s’a retras în Sibiu, unde a răposat la 1889. Fiica sa Iohanna născută la 1853, se măritase aci după judecătorul Ioan Bădilă, fiul fostului protopop al Mercurii, Petru Bădilă­ iar văduva sa a trăit în Sibiu până la adânci bătrânețe, decedând în vârstă de 88 de ani, la 22 Martie 1922, după ce prin testamentul ei din 6 Septembrie 1900 a dispus ca întreaga avere moștenită de la Dimitrie Mol­dovan și sporită în parte de el, să rămână ca fundație cultura­lă, destinată pentru înființarea unui cămin studențesc pe lân­gă universitatea din Cluj. Iată o parte din cuprinsul acestui testament: „Călăuziă de dorința exprimată încă în viață de neuitatul și fericitul mei soț, repausatul Dimitrie Moldovan, a fost con­silier aulic în pensiune, conform căreia partea cea mai însem­nată a averii rămase asupra mea și a fiicei mele repausate Io­hanna Moldovan, măritată Ioan Bădilă să fie folosită spre sco­puri culturale române, cuprinsă de simțul de pietate nestră­mutată pentru memoria lui și împlinirea dorinței lui, cu care aproape patru decenii am conviețuit întro căsnicie prea feri­cită, și după ce fiica mea Iohanna Moldovan, prin testamen­tul ei cuprins în ad­ notariul din 6 August 1899, în înțelegere cu mine, pentru eternizarea memoriei repausatului meu soț și al ei părinte, a dispus ca ultimă voință crearea unei fun­­dațiuni pentru un scop cultural public românesc, — și eu din parte-mi doresc, de asemenea ca și fericita mea fiică, să fac testament pentru acelaș scop, pentru aceeaș fundațiune și subt aceleași condi­țiirai și dispozițiuni. Prin aceasta, pentru cazul morții mele, drept voința mea din urmă, declar că întru eternizarea memoriei repausatului meu soț Dimitrie Mol­dovan, fundațiunei care va purta numele lui, precum și numele fiicei mele Iohanna, măritată Ioan Bădilă și numele meu, pen­tru a o spori pe aceasta, cedez .Asociațiunii pentru literatura română și„ cultura poporului român“ ca ore de jumătate din casa mea Strada Reisper No­ 9 din Sibiu și, pe lângă aceasta,­­în­scrisuri fondate dela institutul de credit și economii „Al­bina” 20­000 coroane cu acea îndrumare ca „fundațiunea Io­hanna Moldovan măritată Ion Bădilă și Iohanna Moldovan născută Farkaș întru memoria lui Dimitrie Moldovan, sporită și de mine, să servească pentru crearea și susținerea unui in­ternat în Cluj pentru studenți de naționalitate română și de religie gr. or­ și gr. cat... cari au o purtare bună, sunt sârgu­­i­ncioși, le lipsesc mijloacele pentru studiu și sunt avizați de a fi susținuți în mod gratuit... E în acest testament al bătrânei Johanna Moldovan ceva asemănător cu gândul care îl muncise pe prietenul ei din ti­nerețe, Avram Iancu la sfârșitul anului 1850, când și-a scris testamentul prin care dispunea ca întreagă averea lui „să treacă în folosul Națiunii, pentru ajutor la înființarea unei a­­cademii de drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile Națiunii“. După dureroasele experiențe ale eroismului românesc din anii­ 1848-9, răsplătit cu atâta ingratitudine, Iancu mai păstra încă vie credință, că lupătorii cu arma legii vor putea fi mai norocoși, decât el, în lupta pentru drepturile națiunii. Iar prie­tena sa din tinerețe, deși străină în câtva prin origine de neamul nostru, s’a știut identifica deplin cu aspirațiile noastre naționale, reușind să complecteze cu o jumătate de veac mai târziu testamentul marelui erou. Sunt foarte pu­ine informațiile pe cari le avem despre viața sufletească intimă a eroului Avram Iancu. El însuș taci­turn, ca și munții cari s’au cutremurat de măreața desfășu­­rare a vitejiei lui, n’a vorbit și n’a scris aproape nimic despre sine. Corespondența lui e cu totul redusă. Chiar dtcă ea ar mai putea fi sporită prin eventuale descoperiri ulterioare, ră­mâne totul subțirică speranța de a putea găsi în ea dovezi directe despre simpatiile trecătoare fată de vre­ una din prie­tenele anilor săi de glorie (1848-9). In asemenea împrejurări singurul isvor, care mai poate da câte o lămurire sau contribuție cu privire la viata sufle­tească a lui Avram Iancu, rămâne mărturisirea contimpora­nilor, cari au trăit cu el în relații de strânsă prietenie. Unul dintre aceștia e și octogenarul secretar comunal în retragere Nicolae Henț­iu din Săliște, care l-a adăpostit pe Iancu adeseori în locuința sa, îmbrăcându-l cel puțin de 10-12 ori cu haine de ale sale-Lui i-a destăinuit Avram Iancu câteva cuvinte fugitive des­pre o prietenă a sa din Abrud, despre Johanna Farkas, care i-a fost ca un inger păzitor în cea mai periculoasă clipă a luptelor sale din Munți. Anume la 6 Mai 1848, când com­an­­dantul trupelor ungurești, Emeric Hatvani, avea să intre pe neașteptate în Abrud» cu 1400 soldați și 3 tunuri, această prie­tenă a sa i-a adus lui Iancu știrea despre pericolul iminent și i-a înduplecat să pornească numai­decât spre tabăra sa din Câmpeni. Dacă el n’ar fi plecat la vreme, dacă s’ar fi încrezut în cuvintele, amăgitoare ale deputatului Kossuthist Ioan Dra­­goș, probabil că i-ar fi aștepat aceeaș soartă ca și pe colegii săi: prefectul Petru Dobra, împușcat de Hatvani sau prefectul Ioan Buteanu, spânzurat mai târziu de acelaș Hatvani la Iocaș. Când a intrat Hatvani în Abrud, Iancu se afla — după cum însuș a destăinuit prietinului său — în casa advocatului Tom­a Farkaș din Abrud, tatăl Johannei. Aceasta îndată ce a prins de veste, l-a rugat pe Iancu, să plece numai­decât să-și salveze viața. Iancu a eșit prin grădină, a încălecat pe calul său de culoarea porumbului și a plecat la Câmpeni, unde Dra­­goș i-a trimis în aceeaș zi la ora 9 seara o scrisore prin vice­­tribunul N. Begnescu, rugândul să se înapoieze în Abrud, că nu i se va întâmpla nici un rău, Al­kosâly, credincios al bisericii unitare, iar mamă sa Ioana vor fi de interes. Tat­ăl ei era advocatul ungur din Abrud, Tom­a Farkas de Al­kosaly, credincios al bisericii unitare, iar mamă sa Ioana Boer — romano-catolică — era Româncă de origine, nepoata lui Cinra din Abrud. Ea se născuse la 1834 și fusese botezată în religia mam­ei sale. Dar la 1852, când avea să se mărite du­pă un Român, după Dimitrie Moldovan din Deva — strămoșii căruia se așezară aci încă din secolul XVIII, ca niște pribegi din Moldova — episcopul $ulațiu interveni la episcopul ro­­mano-catolic din Alba Iulia Haynald, rugându-l să permită miresei Iohanna a trece de la biserica romano-catolică la cea greco-catolică, spre a putea să țină sărbătorile împreună cu viitorul ei soț Dimitrie care era ortodox. Haynald s-a învoit, a chemat pe Johanna împreună cu mama ei la sine și i-a îm­părtășit,­ că pentru liniștea viitoarei sale căsnicii îi permite să treacă de la biserica romano-catolică la cea greco-catolică. Atunci Iohanna a dat episcopului Haynald un răspuns, care l-a înmărmurit: „Dacă Sî- Ta — a zis ea — îmi permiți, să trec de la biserca maice­i mele la alta, nu voiu trece decât la biserica unitară, fiind aceasta biserica tatălui meeu“. I-a trebuit episcopului Haynald multă osteneală s’o împiedece a face pasul acesta înduplecând’o să rămână în credința m­aicei sale, cum a și rămas până la sfârșitul vieții. Johanna era o frumuseță vestită în întreg ținutul munților apuseni astfel încât numele ei de Farkas Hani era pe buzele tuturor candidaților de însurătoare. După ce a devenit soția lui Dimitrie Moldovan, care era în strânse relații cu Șaguna, ca unul dintre colaboratorii săi în chestiuni politice și adminstrative, cineva l-a întrebat pe episcopul din Sibiu: „Știi Prea Sfințite, că Moldovan s’a în­surat cu Farkas (Lupu) Hani ?" Iar Șaguna a răspuns zâm­bind: „Pentru ce nu s’a însurat cu Bárány (Mielul) Hani?“ I. LUPAȘ profesor la universitatea din Cluj Duminică 1 Aprilie 19233 Lei Exemplarul în țară 6 Lei E d­­in străinătate Literar și Artistic FONDAT nr 189? Și ochii tăi cei blânzi se înopiară, Și gura ta s’a ’nvinețit de chin, Șî duhul tău, ce nu putea să moară, A smuls din trup suspin după suspin» Să se deștepte morți de mii de vremi Ș’adâncul lumii să se înfioare, Iar Tu — să ai privirea iertătoare, Un om să fii—și tot să nu blestemi» P. CERNA Un om, un om, prin patimile tale* Și, totuși, cât de sus, lumina mea. Te-a înălțat răbdarea sfântă­ a ta! De mila ta, la glasul tău de jale, 3E S­AU“ S3 Pe la mijlocul veacului al IV-lea creștinismul e pe cale să învingă. Lupta împotriva cultului păgân e pe sfârșite. Această luptă însă nu se încheie prin biruința unuia asupra celuillalt, prin strivirea definitivă a protivnicului, ci mai mult printr’un compromis, printr’o învoială tacită. Liturghia creștină se sub­­stitue prin transiții nesimțite cultului păgîn pe care nu-l pot alunga ușor din sufletul poporului unde de zeci de veacuri se înrădăcinase prea adânc spre a putea fi smuls dintr’o dată. Poporul creștinat doria și el, ce e dreptul, să se lepede de tot ce-i amintia religiunea păgînă, dar ce să-i faci obiceiului? Prea era legat sufletește de atîtea și atîtea sărbători care i-au desfătat copilăria și a căror amintire n’o putea alunga cu una cu două. Cu bunul simț care-l caracterizează, a înțeles ime­diat că păgînii și creștinii ar putea să se înțeleagă cu privire la unele zile, cu toate că preoții opuneau la orice încercare de învoială o rezistență înverșunată. Tertulian ne face cunoscut că, pe vremea lui, sărbătoarea iernii, Bruma, era încă serbată de cei mai mulți creștini. Tot așa, cu toate că preoții tunau și fulgerau, creștinii continuau să serbeze pe 1 Ianuar (săr­bătoarea darurilor), pe 1 Mart (sărbătoarea Matroanelor), Sa­­turnaliile (sărbătoarea sclavilor) și ziua de 22 Februar, sărbătoarea Părinților (Cara Cognatio). Ce erau de fapt aceste sărbători? Sărbători ale familiei, sărbători ale anotimpurilor. Iată cele două grupuri de sărbători care, apropiind pe creștini de păgîni, fură cu deosebire populare în veacul al IV-lea. Erau adevărate sărbători neutre. Nu se mai pomenește de numele vre­unui zeu roman, nimic din ce putea aminti cultul protivnic, era ceva omenesc, vag și împăciuitor. Dar această încercare de împăciuire și de neutralizare a sărbătorilor luă un sfârșit sub Teodosiu: împăratul acesta po­runcește în anul 389 să se suprime cu totul calendarul public al Romei, iar, în locul lui, să se intrroducă sărbătorile creștine. De acum înainte, ordonanța împărătească fixează următoarele zile de sărbătoare: Calendele lui Ianuar, Duminicile, Paștile, Ani­versarea întemeierii Romei, aceea a Constantinopolului, ziua nașterii principelui și aceea a urcării lui pe tron. De acum înainte rolul public al sărbătorilor romane a luat sfîrșit. STUDII DE FOLCLOR de I. Aurel Candria, profesor universitar Toate rescriptele imperiale nu puteau însă goni din su­fletul poporului tradiția și datinele cele vechi. Noua credință nu eră încă destul de puternică ca să alunge fără nici o urmă tot ce făcuse parte din cultul păgîn. Poporul creștin continuă deci să prăznuiască multe din sărbătorile moștenite de la părinți. Biserica vedea toate acestea, preoții se luptau din răsputeri cu îndărătnicia poporului, dar în zadar. Și atunci, obosită de luptă, se văzu silită să cadă la învoială. Primi în noul ca­lendar multe din sărbătorile pe care poporul stăruia să le păstreze din dultul străvechiu, dar se boteză altfel. A păstrat sărbătoarea, adică ziua în care se serba ceva din cultul păgîn, dar alungă numele zeului căruia sărbătoarea îi era consacrată și îl înlocui cu un eveniment de esență cre­ștină. Cu chipul acesta Biserica adoptă tot ce se mai păstra în popor din cultul păgîn ce nu era în contrazicere vădită, cu religiunea lui Christos. Iată cum procedă: 1. Se mărgini să primească data tradițională a sărbătorii, dar puse în locul ei o sărbătoare creștină, cu totul deosebită de cea păgînă. Astfel, în locul lui Cara Cognatio, din 22 Februar, când părinții se adunau ca să cinstească amintirea celor morți și chiar pe cei vii, Biserica puse o altă sărbătoare. Așezarea în Scaun a Sfântului Petru. Care fu însă rezultatul? Poporul a adoptat numele cel nou al sărbătorii, dar a continuat s-o serbeze după vechea tradiție. Pînă în ziua de astăzi, Sîmbăta morților, care cade în Februar înainte de lăsatul secului, e o reproducere fidelă, cu pome­nire ei în amintirea morților, a sărbătorii păgîne din 22 Fe­­­bruar. In alte împrejurări, Biserica a nimerit-o mai bine când înlocuit printr’o­ sărbătoare creștină o altă sărbătoare pă­gînă de care­ se­ apropia prin simbolul pe care-l înfățișa. Astfel, ziua de 25 Decembre, sărbătoarea Soarelui, ziua na­șterii lui „Sol Invictus”, deveni sărbătoarea nașterii Mântuito­rului, Crăciunul. „Creștinii, zice un­ document sirian, participau la sărbătorile și la veseliile zilei Soarelui. Observând aceasta, părinții Bisericii hotărîră să așeze în această zi nașterea Mintuitorului” adoptaseră și ceremoniile păgîne din acea zi și se păstrară aproape neatinse. Astfel, în ziua de 25 April, se serba la Roma Romigalia, când se aduceau jertfe și se făceau rugă­ciuni pentru prosperarea semănăturilor. La aceeași dată, în Roma creștină, se făceau procesiuni și se oficiau slujbe pe cîmp de către preoți creștini. Mai tîrziu, această solemnitate fu transportată la a 5-a Duminică după Paști (15 zile înainte de Rusalii) și sărbătoarea continuă să trăiască pînă astăzi în toată Franța sub numele de Rogations, când se fac aceleași procesiuni și rugăciuni pe cîmp pentru ocrotirea semănăturilor. La noi, această datină se practică 12 zile mai târziu, în Sîmbăta din ajunul Rusaliilor (v. Pamfile, Sărbătorile de cară, p. 16—17). Cu chipul acesta, multe, foarte multe din datinele păgîne s’au menținut pînă în zilele noastre în sărbători cre­știne. Ziua de 24 Iunie, în care se serbează Nașterea Sf­ loan Botezătorul (Drăgaica, Sînzier­el­e), nu e alta decît sărbătoarea Solstițiului de vară căreia i s’au transmis parte din datinele obicinuite de Romani la Palilii (21 April). Carnavalul a păstrat multe din obiceiurile păgîne practicate în luna Februar, ziua Sfîntului Trifon (1 Februar) nu e decît continuarea, la Romîni, a sărbătorii Supercaliilor, etc. etc. iată lui Dumnezeu și sfinților, în loc să se adreseze zeilor și eroilor păgînismului. Micile divinități protectoare ale cîmpului sau ale vitelor fură înlocuite cu sfinți, cărora însă li se dedeau exact aceleași atribuțiuni, li se socotiau aceleași virtuți. Pomenile nu mai erau destinate Manilor, ci sufletelor morților; rugăciu­nile de pe cîmp se înălțau către Dumnezeu, în loc să fie adresate lui Robigus, etc. Creștinismul își însuși astfel săr­bătorile romane, după cum transformase­ în biserici templele păgîne, schimbându-le denumirea. Această persistență a unora din sărbători e fenomenul cel mai interesant din istoria tran­ziției de la religiunea păgînă la creștinismu. . Cultul martirilor, urmat apoi de cultul sfinților, făcu creș­tinismul să primească în templele sale icoane și statui după o­­biceiul culturilor păgîne. Lucru vrednic însă de însemnat e faptul că, din această pricină, în mintea populațiunilor ignorante, a căror imaginație era încă plină de vedenia zeilor vechi, s’au produs confuziuni grosolane, ba uneori revoltătoare. Se văzu astfel Jupiter sau Thor transformat în Sf. Petru, Apollon în Sf. Mihail, Wedan sau Marte în Sf. Martin, Isis în Sfânta Fecioară și, ceva mai ciudat, fondatorul budismului așezat­­ pe altarele creștine sub denumirea de Sf. Iosafat. Micile divinități locale, protectoare ale ținutului, care lua­ I CitiiX cantinuanM» ta cae, U­­ 1 ...... Biserica a schimbat numai sensul ceremoniilor și le-a a* 2. Uneori, adoptînd ziua unei anumite sărbători, creștinii daptat credințelor religiunii celei nouă, adresându-se de as­tă­

Next