Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1923 (Anul 4, nr. 128-131)

1923-05-06 / nr. 128

SERIA­­ III ANUL IV No. 128 3 Le TRxeíi­ praf tirtil țar», 8 Lei t.x­ în străinătate* FONDATORI ■­­ BELDIRfIAN 1888—1897 FONDATORI. ^ CONST. MIUE 1897-1920 FOMDAT în 1893 Duminică 6 lai­­*5*3 Sub strașina veche și 'naltă Sunt cuiburi, — și ’n ele S’ascund rândunele Și vântul aleargă pe baltă. Un farmec te­mbată de-aiurea. E vânt aromit De câmp înflorit». Și sună de glasuri pădurea. Se bucură pomii de floare». E cald și senin — Și berzele vin Și prispa e plină de soare. Molatec la vale se ducp O turmă de oi; — Un viers de cimpoi Uitatele doruri ți-aduce». Traian Demetrescu Din teierea romantică a lui Pe la sfârșitul lui 1911, Ioan Grămadă isprăvise istoricul­­ României June “. In anii 1912—1913 el aduna materialul ne­cesar pentru lucrarea „Mihai Eminescu, contribuții la studiul vieții și operei sale“, apărută în „Mitteilungen des rumänischen Instituts zu Wien", de sub conducerea profesorului Dr. Meyer Lü­bke și retipărită în broșură la editura Carl Winter din Heidelberg 1914. .­­ . ■ . .■* • Grămadă era stăpân pe­ o desăvârșită și minuțioasă metodă științifică și a depus o muncă grea în cercetările sale asupra lui Eminescu (cu deosebire asupra epocei în care a stat Eminescu în Viena), aducând multe lucruri necunoscute până la el. Câte alergări pe la diferite persoane de l­a care credea să poată afla ceva nou, câte cercetări prin arhivele prăfuite ale Universității, Direcțiunii de Poliție și Sanatorului Obersteiner din Döbling în Viena! Ce vesel și comunicativ îl întâlniam la prânz unde povestea cu o bucurie de copil ce mai aflase nou despre Emi­nescu. Și lucrarea mai sus amintită a lui Grămadă aduce și câteva lucruri noi. Grămadă a arătat că Eminescu în scrisoarea III, a întrebuințat o poveste tu­rcească publicată de Iosef von Hammer, că sonetul Veneția e după un sonet al lui Cajetan Cerri, etc. Tot atunci a aflat Grămadă ,dela neuitatul Dr. St. N. Ciurcu că Eminescu ar fi fost amorezat de artista de la Burg­­isteater, Augusta Band­ini-Wildtbrandt. Doctorul Ciurcu spu­nea că această Bandins avea pe­­ vremuri cei mai frumoși ochi albaștri din Viena. Și prin anii 1870—80 erau proverbiali în Viena „Bandins-Angen". Se considera ca un mare compliment când îi spuneai unei femei că are „Bandins-Angen“. Grămadă înarmat cu aceste date s’a pus pe lucru. Intr’o zi mă întâlnește pe Alserstrasse și-mi strigă de­­cle­­sar­e: „știi, măi, că am găsit-o pe Bandini"?­­! Ce mai bucurie în ziua aceia pentru Grămadă! Mi-a po­vestit că î-a găsit adresa. A fost la locuința ei și i s’a spus: „acuma e în München“. Vroia­m să plece la München. A revenit însă și i-a scris la München. Peste câteva zile primește răspuns­ule la Bandins să aștepte în Viena că ea se reîntoarce peste puțină vreme. Pe la sfârșitul lui April 1913, am plecat cu Grămadă la Bandins acasă. D-na Augusta­ Bandins-Wildebrandt, o bătrână simpatică, puțin adusă de spate, cu părul alb, cu trăsăturile feții ce trădau încă frumusețea de odinioară. Femeia aceasta de a­­proape 70 ani, înaltă, vioae și cu vervă, ne-a primit foarte a­­m­abil. Grămadă, după prezentările obicinuite și o mică intro­ducere, i-a spus scopul venirii noastre. S-a arătat o fotografie a lui Eminescu — cea cunoscută la vârsta de 19 ani — și un volum de poezii al lui Eminescu, adus anume de Grămadă. A întrebat-o dacă nu-și aduce aminte de figura și numele lui Eminescu, care avea o slăbiciune pentru ea. Bătrâna căutând parcă să-și adune amintirile, luase fotogra­fia în mână, s’a uitat lung la ea, a privit-o la toate distanțele zicând „ein hübscher Bursch ist­er gewesen“. A spus însă că nu-și aduce aminte de loc de el. „Pe vremea aceia, adăoga d-na Bandini, aveam casă mare unde se întâlnia atâta lume. Eram tânără și eram înconjurată. Primiam atâtea dovezi de simpatie și scrisori de dragoste încât mi-ar fi fost cu neputință să le iau pe toate în seamă", continuă d-na Bandini cu o voce tremurătoare și plină de duioșia amintirilor răscolite. A rugat apoi să-i citiască ceva din poeziile lui Eminescu. Grămadă i-a cetit „Veneră și Madona“ <și câteva strofe din Amintiri despre loan Grămadă și a lui P. P. Carp = ------ de I. Nandriș „Luceafărul“, traducându-i înțelesul în nemțește. Ea a luat vo­lumul, l-a răsfoit spunând poate mai mult din curtuoazie: „es scheint so schön zu sein, schade das ich nichts verstehe“ („pare să fi fost așa de frumos, păcat că nu înțeleg nimic!“). Grămadă a întrebat-o dacă nu s’ar găsi ceva de la Eminescu prin corespondența ei. Ea a zâmbit atât de dureros și înțele­gător cum numai bătrânii știu să zâmbiască. „Corespondența 7— zicea ea — am păstrat-o până nu de mult. Dar era o prea grea povară pentru mine la bătrânețe. Amintirile mă chinuiau prea mult și într’o bună zi, neputând suporta povara lor, am adunat toată corespondența, am ales ce-am crezut de oarecare valoare și i-am predat-o prietenului meu unui fost director la Theater an der Wien. Restul l-am distrus*“. Aveam impresia că bătrâna singură regretă că nu ne poate servi, cu nimic. „Dar*— începe ea vorba după o mică pauză — am cunoscut un alt român, un om rar, cum n’am mai întâlnit în viața mea. Omul acesta era foarte des în casa mea, îl chema Carp și era la legațiunea română de aici. Și dacă vă interesează — urmează ea — bărbatul meu Wildtbrandt a scris un roman al cărui erou principal e figura interesantă a acelui Carp de care vă vorbesc“. Isprăvindu-ne misiunea, am mulțumit d-nei Bandis și­ am plecat cu, regret și cu o­ bucurie în suflet. Regretul că n’am putut afla nimic cu privire la Eminescu și bucuria era în le­gătură cu P. P. Carp. Grămadă n’a desarmat. Intr'o zi îmi comunică că a aflat un sonet în limba germană de Eminescu, intitulat „An Bandini“. Ce s’a întâmplat cu sonetul acesta, nu știu. Fapt e că Grămadă, bazat pe spusele doctorului St. N. Ciurcu, pe­­­ sonetul lui Eminescu „An Bandini“, credea în dragostea lui Eminescu pentru artista de la Burghteater, Auguste Bandini-Wildebrandt. Or chestiunea se complică, întrucât Ște­­fanelli în „Amintirile" sale despre Eminescu vorbește și el de­ o simpatie a poetului pentru o artistă de la Burgtheater și anume Bognar. Ar fi interesant de constatat dacă sunt două femei de cari sa amorezat Eminescu,­ — amândouă artiste de la Burgtheater, sau poate e una și aceiaș cunoscută de prietenii lui sub diferite nume. Lucrul acesta poate n’ar fi așa de imposibil, știut fiind cât se ser­a Eminescu față, de colegii săi în astfel de chestiuni delicate. Bandins a existat, și există încă, de Bognar nu știu. Și tot fapt e că Grămadă abia după vizita la Bandins a aflat despre romanul lui Wildebrandt al cărui erou e P. P. Carp. Și cât știu pe Grămadă nu l-a pasionat așa mult eroina roma­nului —­ cel puțin așa era prin 1913 când a plecat din Viena — cât mai mult eroina dragostei lui Eminescu. Pe asta din urmă vroia s o afle. E greu de presupus că eroina romanului să fie identică cu Auguste Bandini-Wildbrandt, soția autorului. Gră­madă nu mi-a vorbit niciodată de probabilitatea aceasta, deși vizitele dese ale conului P. P. Carp în casa d-nei Bandini, a­­mintirea vie încă după atâta vreme a d-nei Bandini despre P. P. Carp, ar lăsa de bănuit că P. P. Carp avea oarecari simpatii pentru ea. (Și prin paradox — s-ar putea admite până la un anumit punct că bărbatul ei, Wildebrandt, ar fi conceput romanul, luând și pe nevasta lui în sferele acțiunii și intrigilor de roman). Dacă eroina romanului ar fi­ identică cu presupusa eroină a dragostei lui Eminescu pe care o căuta Grămadă, atunci e­­roina e cunoscută. Ea trăește sau presupun că trăește încă, având ultimele știri de viața ei în Octombrie 1922. Ea, în cazul acesta ar fi Auguste Wildtbrandt Bandini din München, venită în 1868 din München și angajată la vârsta de 17 ani de directorul Burgtheatrului de­ atunci, Laube. Autorul romanului lui P. P. Carp — să-i zicem — e Wildebrandt. Că o fi având Grămadă planul unei opere în legătură sau plecând de la acest roman, se prea poate. Că ar fi scris însă Grămadă istoricul „României June“ pe baza informațiilor luate de la artistă și din romanul în chestiune, asta sunt în măsură să o neg. Nu putea fiindcă ar­ fi­­ fost mult prea puțin pentru o monografie. Nu putea fiindcă istoricul „R. J." a fost scris înainte de-a fi cunoscut Grămadă romanul și pe Bandini — artista de care amintește articolul din Adevărul de la 7 ianuar 1923. Unde mai adăugăm că romanul nu dă informații despre viața românească din Viena, nu descrie ci se ocupă mai mult de personalitatea lui P. P. Carp care i s-a părut autorului destul de interesantă, com­plicată, originală și demnă pentru un roman. Contra afirmării că Grămadă , ar fi folosit de izvoarele romanului și artistei, vorbesc și toate izvoarele întrebuințate de Grămadă și indicate la finea volumului, unde nu găsim de­loc amintite cazurile în litigiu. In 1911 Grămadă isprăvise istoricul „României June“, care sa tipărit în 1912. Finind istoricul s-a apucat de „Contribuțiile la studiul vieții și epocei lui Eminescu" și de teza sa de doc­torat „Românii la asedierea Vienei 1683“. Am cetit-o în între­gime, scrisă nemțește. Aducea o mulțime de detalii istorice noi și scotea în relief rolul important ce-l jucase Românii la a­­sediarea Vienei în 1683 și ajutorul lor clandestin care a fost hotărîtor pentru salvarea Vienei. Nu știu dacă a publicat a­­ceastă lucrare. Ar fi păcat dacă s’ar fi perdut. Lucrarea de care amintește articolul menționat că o pre­­gătia Grămadă nu știu dacă era așa departe încât să capete o formă definitivă. Aș crede mai degrabă că era una din multe lucrări ce le schițase pentru viitor. Așa îmi povestia odată că se gândește la o fantezie dramatică tratând întâlnirea în cer a lui Caragiale, Matei Milo, Liciu, Alecsandri, Bălcescu, etc. Un lucru e hotărît. Grămadă aduna ca o albină foarte mult material. Și foarte probabil că sumedenia asta de material adunat,­­ a fost sistematizat, asimilat și clasat. A venit războiul prea repede și i-a întrerupt firul, i-a răpit liniștea și puterea de concentrare. A trecut frontiera din Bucovina și fiind o fire aprinsă, neastâmpărată, un suflet frământat de grijile și pro­blemele neamului său n’a avut forța de a se concentra și produce. Nu știu ce s-a întâmplat cu materialul și însemnările sale, desigur de mare preț. Poate prietenii lui din refugiu ar putea să ne spuie ceva. Poate l-a nimerit răsboiul, dar poate l-a salvat din fericire vreun prieten. Acum doi ani îmi povestea un prieten că nenorocitul tată al lui Grămadă a adus de-acasă din Zăhărești la Cernăuți căr­țile și probabil și unele însemnări cari au stat mai lungă vreme într-o cameră a redacției „Glasul Bucovinei“ din Cernăuți, oferite spre vânzare. Ce s’a întâmplat cu toate aceste relicvii a lui Grămadă, nu știu. Am aflat că d. prof. Dr. Al. Procopovici pregătește scoa­terea în volum a lucrărilor lui Grămadă. Prietenii lui Grămadă din Viena au adunat și un fond Grămadă care e depus la Banca Regională din Cernăuți. Atât deocamdată despre Ion Grămadă. Cât despre P. P .Carp aș istorisi o mică întâmplare, povestită de regretatul Dr. St. N. Ciurcu, care reliefează și mai mult firea și individualitatea conului Petrache. Prin anii 1880—1890 balurile Românilor din Viena erau elebre prin eleganța și societatea aleasă. Sufletul coloniei ai fost cât a trăit Dr. St. N. Ciurcu, „tatăl studenților români din Viena“ cum îl numiam noi generația dinaintea răsboiului. Era, mi se pare, balul „României June" din 1883, sub patronajul­­ arhiducelui Rainer, cu bufet și mobile de la Burg. In seara balului a apărut și arhiducele Rainer cu suita sa. Petre Carp era în altă parte a sălii de bal într-un cerc de cunoscuți fără să se sinchisească de sosirea arhiducelui, care produse multă vâlvă în sală. Mai târziu arhiducele își exprimă față de Dr. St. N. Ciurcu (ca președinte al comitetului aran­­jator), dorința de a-l cunoaște pe Carp. Ciurcu se prezintă lui P. P. Carp cu cuvintele: „Exce­lență, Alteța Sa Imperială arhiducele Rainer dorește să vă cunoască". —„Bine, domnule președinte", răspunde scurt P. P. Carp, fără să dea ce mai mică atenție. Și urmează discuția mai departe.­­ Bietul Ciurcu rămase încremenit. Trec 3-5-8 minute și conul Petrache discută mai departe. Dr. St. N. Ciurcu se fră­mântă în dreapta și în stânga dând târcoale lui P. P. Carp, poate, poate, și­ aduce aminte. Aș! Conu Petrache nici habar n’are. Situația era penibilă, știut fiind cum țineau Habsburgii la rigorile de etichetă și rang. Intru târziu P. P. Carp părăsește cercul de cunoscuți, în­văluie sala de bal într’o privire mândră și se îndreaptă spre estrada de onoare unde sta Rainer cu suita sa. La oarecare dis­tanță conu Petrache ridică monoclul spânzurat de­ un fir de măt­tusă și-l așează cu gestul lui elegant și foarte dârz și demn, fără să țină cont de cineva și de eticheta obicinuită la astfel de ocazii se prezintă arhiducelui Rainer și suitei. In suită se afla și prin­țul de Coburg Ferdinand, fostul rege al Bulgariei. Cunoscuții urmăreau cu atenție toată situația, nu fără oare­­cari temeri. Și Dr. St. N. Ciurcu povestea vâzând că i s’a făcut inima cât un purece de frică să nu se întâmple ceva pe urma ținutei conului P. P. Carp. I. NANDRIȘ Miniatură de Zaharia Stancu Un colț de lună palid și stingher Fărâmă cu lumină trupul zării Și cineva asvârle ’n fundul mării Luceferii ce-au înghețat pe cer. Pe țărm pășește ’ncet o vrăjitoare Cai părul despletit în vânt, sălbatec, Și ’n ochi­i­ două vetre de jăratec — Purtând întreaga largului splendoare. Tăcerea tristă s’a prelins pe unde Din larg mânată parcă de-un vâslaș Se ’ntoarce -n mine sufletul — ocnaș înspăimântat de cer — și adânc se-ascunde... Zaharia Stanei!

Next