Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1923 (Anul 4, nr. 132-135)

1923-06-03 / nr. 132

»SKIA —III ANUL IV No. 132 3 Lei Exemplarul în țară "6 Lei Ex­ în străinătate FONDATOR 1:­­ BELDIMAN 1888—1837 MILLE 1397—1920 FONDAT în 1893 Oîimmk­i 3 tem TO S'a inserat. Ușor se ’nalță tumul De prin hogeaguri cătră bolta vastă. Domul coboară turma de pe coastă Umplând de larmă de talange, drumul. Blând, florile, în liniștea lor castă, Își dăruesc văzduhului parfumul. Și noaptea-și cerne peste toate scrumul Ici colea mimai, licăre-o fereastă. Sf. O. IOSIF Domnește­ acum peste întreaga fire, Că sufletul aripele-­și desface, Ca să se piardă în nemărginire. STUDII DE FOLCILOR de I. Aurel Candrea, profesor universitar Broasca, la Romîni, e una din vietățile binecuvântate de Dumnezeu. Credința despre blagoslovenia ei o motivează poporul in diferite chipuri : a) O legendă culeasă din Oltenia ne ispune că întîiu și întîiu, cînd nu era încă pămîntul făcut, Dumnezeu a che­mat pe broască și i-a poruncit să se ducă în fundul mărilor să vadă de nu e cumva pămînt pe acolo și să vie sa -i spu­nă. Broasca s’a dat afund și s’a întors cu o tîră de pămînt în gură, spunînd lui Dumnezeu că e mult pămînt în fundul apelor. Dumnezeu porunci apoi mărilor să se tragă în lături, ca să lase pămîntul să iasă de-asupra. Apele au ascultat de porunca lui Dumnezeu, s’au tras în lături și tot așa o să stea pînă la vremea de apoi. De atunci Dumnezeu a blagoslovit pe broască și cel ce omoară broaștele face un mare păcat (Șezătoarea III, 25). Acest rol al broaștei în cosmogonie e evident de ori­gine orientală. Populațiunile din Siberia de sud povestesc și ele că broasca s’au scufundat în adîncul mărilor ca să caute pămînt (Dähnhardt, Natursagen I, 71). La Indienii Picioare­ negre circulă de­ asemenea legenda că Napia, străvechiul bătrîn, plutind pe ape cu patru animale care-l însoțiau, a trimis pe rînd pe fiecare din ele să caute pămînt în fundul apelor, dar numai broasca țestoasă se în­toarse din adîncul mării cu gura p­lină de nomol. Nania-i luă îl plămădi în palmă și făcu pămîntul pe care-l aruncă pe suprafața apei , iar uscatul crescu apoi așa cum e astăzi (Sébillet, Le Folk­lore, 70). E mai presus de orice îndoială că și această credință a pătruns la noi, ca și atîtea altele, prin Caucas și Asia Mică, prin mijlocirea migrațiunilor păstorești. . . b) Pămîntul l-a făcut broasca. Ii poruncise Dumnezeu să care apă cu gura și să aducă țărînă pe niște beldii de ur­zică. Ea a tot cărat pînă s’a făcut pămîntul destul de mare. Atunci Dumnezeu a binecuvîntat-o: „Blagoslovită să fii tu, Florino, și floarea de urzică blagoslovită să fie !“ De aceea bhem apă de pe broască și ea niciodată nu se strică (Voronca, Dat. și cred. 971-2). c) In noaptea de Crăciun, cînd Maica Domnului a năs­cut pe Isus, cea dintîi ființă care a vestit nașterea Mîntui­­torului a fost o broască care a început a orăcăi. Cînd a auzit-o Maica Precista, a binecuvîntat-o „să fie blagoslo­vită și de lume băgată în seamă , să fie trîmbițașul ploilor și să trăiască și cu trupul în vecii vecilor“. De aceea, broas­ca, cînd moare, nu se împuie niciodată și nu face viermi, ci se usucă numai. Irodin-Mihalache, Sărbăt. 96­7). In Franța se crede, din potrivă, că broaștele au fost blestemate și și-au pierdut coada pe care o aveau la înce­put, pentru că au cîntat cînd fu răstignit Mîntuitorul și n’au vrut să cînte la Crăciun, cînd Isus s’a născut (Sébillot, Le Folklore de France III, 256). d) Cînd a descoperit Dumnezeu izvoarele, uliul n’a vrut să-i dea ajutor, de teamă să nu-și murdărească pi­cioarele, dar broasca a ajutat și a descoperit izvorul. De aceea, Dumnezeu a blagoslovit-o și e sfîntă; șade în apă și e curată, iar oamenii beau apa în care sunt broaște (Voronca, op. cit. 972). e) O legendă din Basarabia : Umblînd Maica Domnu­lui în căutarea lui Isus, se întîlnește cu o broască căreia-i povestește toate suferințele ei. Broasca caută s’o mîngîie, zicîndu-i : „Un singur fiu ai pierdut, Sfîntă Maică, dar eu am avut doisprezece, și verzi și holbați erau toți. Dar un țăran trecu cu carul și o roată mi-i strivi pe toți, de nu-mi rămase niciunul în viață. Și tot m’am mîngîiat : toate se ’ntîmplă după voia Domnului“. Atunci Maica Domnului se simți ușurată de mîngîierile broaștei și o blagoslovi pe veci : „Cinstită să fii totdeauna de oameni ! Ei să bea apa în care te scalzi tu, și să nu se îngrețoșeze. Să fie păcat mare, dacă te omoară cineva, căci tu ai alinat cu vorbele tale mîhnirea Maicii Domnului!“ Și de atunci, oamenii beau, fără să le fie greață, apa în care se scaldă broaștele și comit un mare păcat om, rînd­u (Dähnhardt, op. cit. II, 248). O legendă aproape identică circulă la Un­guri (Zeitschl. des Vereins für Volkskunde, XIII, 74 ; M. Klimo, Contes et Légendes, p. 108), la Bulgari (Șișmanof, Légendes religieuses, No. 52) și la Poloni (Dähnhardt, op. cit. II, 2477). La Aromîni se povestesc următoarele despre blago­slovirea broaștei țestoase , Maica Domnului ședea întrista­tă lîngă ușa școalei unde învăța Hristos. Venind acolo și broasca țestoasă, Sf. Fecioară îi dete un colac, zicîndu-i să-l dăruiască copilului celui mai frumos și mai silitor din școală, gîndind că broasca îl va da lui Isus. Dar broasca ii dărui copilului ei, căci acesta i se păru cel mai frumos. Atunci Maica Domnului rîse și o blagoslovi: „iarba cea mai frumoasă și mai curată să fie pășunea ta, iar osul tău să nu putrezească niciodată, fiindcă făcuși pe Sf. Ma­rie să rîdă și să-și uite durerea“ (P. Papahagi, Liter, pop. p. 769—70). Despre binecuvîntarea broaștei țestoase de către Maica Domnului circulă încă diferite legende la Si­cilieni (Pitre, Usi­e costumă III, 348) și la Grecii din Ar­­chipelag (La Tradition X, 7). In alte legende însă, se povestește din potrivă­ că broasca nu putrezește pentru că a fost blestemată de Maica Domnului. Astfel, în Vîlcea : Când evreii au răstig­nit pe Hristos, Maica Domnului plîngea la cruce, de uda lemnele și pietrele. O broască, trecînd din întîmplare pe acolo și văzînd cum Maica Precista plîngea și se văscăra, prinse a o ’ntreba: „De ce plîngi așa cu foc și cu suspin ? — Cum să nu plîng, cînd mi-au răstignit copilul meu. — Numai pentru atîta lucru te plicăi D-ta ? Eu am avut nouă copilași și a trecut carul peste ei și tot nu mi-a părut rău. — Ei, broască necredincioasă, îi zise atunci Maica Domnului, omul să te omoare, dar tu să nu te împuți, ci să te usuci numai“ (Rev. I. Creangă, V, 109—110). In Bucovina: „Maica Domnului căuta odată pe prun­cul Hristos, pe care-l pierduse de vre-o cîteva zile. Pe cînd căuta pe fiul ei, a întîlnit în cale o broască care sta într’un șanț din drum și se văita. Intrebînd-o Maica Dom­nului de ce plînge, ea-i zise că a avut și ea nouă fii, dar venind o roată, i-a sfărîmat pe toți, și ea acum îi bocește. Maica Domnului, voind să vază copiii broaștei, a cerut să -i arate. Cînd îi văzu, atît se îngroțașă, încît scuipă asu­pra broaștei, zicînd: „Să nu te împuți !“ Și blestemul Mai­cii Domnului s’a și prins de broască, căci chiar atinsă cu coasa sau perind de bătrînețe sau de vre-o boală, nu se împuie de loc, ci carnea și pielea ei se se usucă și apoi se preface în pămînt“ (Șezătoarea, V, 36—37). 1) Broasca e făcută din femeie. Ea a avut un copil și a murit. Tot plîngea după copilul ei prin grădină, prin bu­ruieni, și Maica Domnului a făcut-o broască (Voronca, op. cit. 972). Această­ legendă e evident o alterare a celor a­­mintite mai sus. Ca urmare a blagoslovirii broaștei, e credința foarte răspîndită că „jntr’o fîntînă unde nu e broască, apa nu e mnă“ (Voronca, op. cit. 972; Șezătoarea, I, 128; Goro­vei, Credinți p. 367). In Franța e credința că broasca purifică apa în care stă, absorbind într’însa toate necurățeniile ce se află aco­­o. De aceea, mulți țărani pun cîteodată o broască în ur­ciorul de apă, cînd sunt bolnavi, spre a avea o apă curată (Rolland, Faune pop. III, 51). Tot astfel se crede și în Austria, că e rău să alungi broaștele, din puțuri sau din pimnițe, căci ele absorb tot veninul de acolo (ib. ibid. p. 52). De aceea, în timpul căldurilor mari, secerătorii din ranța își pun pe piept o broască, ca să absoarbă nădușala (ib. ibid. XI, 109). Broasca apare adesea, în credințele multor popoare, ca un animal în care s’a încuibat sufletul unui om osîndit să rătăcească în acest înveliș pentru ispășirea păcatelor In Tirol și Carintia, oamenii o privesc cu milă și opresc pe copii de a-i face vre­ un rău sau s’o omoare (Zeitschr. für d. deutsche Myth. III, 30). Spun chiar unii că au vă­zut, în ajunul sărbătorilor mari, cîte o broască care s’a tîrît pînă la altar s’a ridicat pe picioarele dinapoi și cu cele două dinainte împreunate, a stat cîtva timp, ca și cînd s ar fi rugat (Wuttke, Der deutsche Volksaberglaube 478-9). Sicilienii cred de asemenea că în corpul broaștei a intrat sufletul unui om trufaș care, înainte de a intra în iad, e osîndit să sufere pe pămînt toate umilințele, sub această înfățișare respingătoare (Sébillot, Le Paganisme, p. 197; Pitré, op. cit. III, 365). Ea mai e socotită la aceștia ca un fel de geniu al casei, o numesc donna di casa (cucoana casei) și cred că aduce noroc. Cine n’are noroc, trebue să prindă un broscoiu, să-l aducă acasă și să-l hrănească cu pîine și cu vin (Gubernatis, Zoologie 629). In Bretania se crede că în broască poate fi întrupat sufletul unui strămoș pe care Dumnezeu, l-a osîndit să stea acolo ca să-și ispă­șească păcatele. Dacă o vezi apropiindu-se de om, însem­nează că se roagă să-i facă liturghii (Sébillot, Le Folklore de France III, 281). Tot ca urmare a unui păcat săvîrșit în viață, sau , ca efect al unui blestem, apar adesea, în basmele și legendele indogermanice, prinți și prințese, zîne și chiar divinități în chipul unor broscoi sau broaște. De aceea e mare păcat să omori o broască (Voronca, op. cit. 972; Gorovei, op. cit. 368). Broască nu nu ucizi, că-ți moare mama, sau o rudă (Voronca, ibid.­ Gorovei, 351, 352; Rev.­­. Creangă V, 49). La Sicilieni, cine omoară un broscoiu, îi moare tata, cine omoară o broască, îi moare mama (Pitre, op. cit. III, 366). Cine omoară o broască, îi stîrpește vaca sau îi va muri o vită (Gorovei, op. cit. 355; Codin-Mihalache, Sărbăt. 97). In Erzgebirge, cine omoară o broască, îi arde casa (John, Aberglaub p. 240). Tot astfel cred și Sîrbii (Ka­­radzici, Lexic. 159). Cel ce omoară o broască face un mare păcat, și la moarte lui va fi plin de bube pe tot trupul, ca și broasca (Șezătoarea III, 25). Să nu omori broaște, că atunci pîinea ce vei frămînta, nu va dospi (Gorovei, op. cit. 357). Să nu omori broasca, că plouă (Gorovei, op. cit. 350. 356). — Dacă omori o broască, se mînie Dumnezeu și se pornește pe ploi și pe potoape, de nu se mai oprește (Co­din-Mihalache, op. cit. 97). Același lucru se crede și în Westfalia (Wuttke, op. cit. 117). Broasca să n’o chinuești, că orbești (Wuttke, op. cit. 117). Broasca nu moare cu una cu două. Se știe că e foarte rezistentă și de aceea o întrebuințează foarte ade­sea fisiologiștii în experiențele lor. In Franța se crede că cel ce rănește o broască, fără s’o omoare, ea va reveni noaptea și se va așeza pe pieptul celui ce a lovit-o și-l va înnăbuși. Se mai crede că omul capătă friguri, de care nu scapă pînă n’o omoară (Sébillot, Le Folklore de France III, 279; Rolland, Faune pop. III, 50; XI, 103). In Abruzzi (Italia) se crede că cine rănește o broască și n’o omoară, acela va fi bolnav cît timp se va chinui și broasca pînă să moară, iar murind, îl va blestema (Fina­­more, Tradizioni, p. 238). De altă parte, există credința, foarte veche, că broas­ca rîioasă e o creatură a diavolului, iar strigoaicele și fer­mecătoarele iau adesea înfățișarea acestui animal spre a săvîrși operele lor infernale (Krauss, Slav. Volksforsch. 57; Finamore, op. cit. 238; John, op. cit. 133; Grohmann, Abergl. 83; Sébilot, Le Folklore de France III, 290, etc.). In evul mediu se credea chiar, în Franța, că diavolul le botează. Botezul se face Sîmbăta în cimitire. Atunci cei inițiați pot vedea broaștele îmbrăcate unele în catifea ro­­șie, altele în catifea neagră și cu cîte un clopoțel la gît și la fiecare picior. Nasul ține capul broaștei, iar nașa o ține de picioare (De Chesnel, Diez, des superstitions, p. 249; Rol­land, op. cit. XI, 115). Ca animale hărăzite necuratului, ele sunt foarte des întrebuințate de strigoaice și vrăjitoare în farmecele lor (Gorovei, op. cit. 363, 401; Pluquet, Contes populaires ”, m „Strigoii cari fură bucatele au niște broaște mari, de culoare cafenie ; pe acestea le trimit în șurile oamenilor unde stă grîul grămadă. Ele își umplu gușile cu grîu și-l aduc acasă la strigoiu. Fiind ele foarte multe, și pagube mari pot face. Pe astfel de strigoi îi află păgubașul așa că prinde o broască de acestea, o pune în o oală nouă (oi) de pămînt și o pune la foc de se încălzește. Cînd începe a arde oiul tare, broasca începe a sări și în timpul acela strigoiul respectiv, care a trimis broasca să fure, vine la casa păgubașului și se roagă de iertare. Dacă este iertat, se duce acasă, dar nu mai poate face ce a făcut. Dacă nu se arată, moare“ (Șezătoarea, III, 134). „După ce vrăjitoarea descîntă de ursit, ca să moară cineva, ia și taie capul unei broaște; această broască trei­bue să fie înconjurată de alte broscuțe mici“ (Rev. I. Creangă V, 49). De aceea, atunci cînd vin broaște în casă, lumea crede că sînt descîntate și trimese să aducă huit, boală, moarte. (Voronca, op. cit. 972).—Broaște în casă de gă­sești, nu i­ a bine (Șezătoarea I, 51 ; Gorovei, op. cit. 349). — Cînd s’o afla să-ți intre vre-o broască în casă, e semn rău, va muri unul de-al casei (Gorovei, op. cit. 346). Cînd vine broasca în casă, s’o alungi cu mătura și să pui foc pe ea, căci e trimisă la rău (Rev. T. Pamfile I, 39). De-ți intră broască în casă, e semn că cineva ți-a tri­mis-o ca farmeci. Atunci trebue cu un băț să o dai afară și să zici : „Du-te la cine te-a trimis, căci la noi nu ești primită. Cu ce te-a trimis, dă-i lui, și de capul lui să fie“. (Gorovei, op. cit. 347). Dacă cineva e bolnav și-i vine, pe înserate, o broască la ușe sau în casă, crede că-i trimisă pentru farmece ; de aceea o împlîntă într’o țepușe și o pune în pod la fum (ib. ibid. 348). Aceleași credințe le găsim și la alte popoare. In Franța „broaștele sunt trimise de vrăjitoare“ (Sébü­­lot, Le Folklore de France III, 265). — Broaștele trebuesc înțepate cu un băț ascuțit (Rolland, op. cit. III, 49; Mélu­­sine I, 555). In Boemia : „Dacă în noaptea spre 1 Mai se ivesc broaște, trebuesc arse cu un fier înroșit în foc, căci sunt vrăjitoare care au luat chipul lor“ (Grohmann, Aberglaube, p. 83). In Germania: „Un broscoiu care-ți vine în odaie , semn de nenorocire“ (Wuttke, op. cit. 205). In Abruzzi (Italia): Dacă o broască sare în spinarea cuiva, persoana aceea va muri în curînd (Finamore, op. cit. 238). „Cînd cîntă broasca sub talpa casei, e rău de moarte“ (Gorovei, op. cit. 361). La Huțulii din Bucovina, se crede că dacă broaștele cîntă cînd se clădește o casă, e semn rău (Kaindl, Die Huzulen, p. 104). In Franța, întîlnirea unei broaște, dimineața, e semn rău (Rolland, op. cit. 50). După alții, e semn bun (Sébillet, Le Folklore de France III, 266; Rolland, op. cit. XI, 108; Beauquier, Faune et Flore pop. I, 310). (Va mnal L­AUREI, CANDREA

Next