Adevěrul Literar şi Artistic, februarie 1924 (Anul 5, nr. 165-168)

1924-02-03 / nr. 165

ANUL V. —No. ms5 Lei Exemplarul în țară 10 Lei Ex în străinătate Adevĕrul FONDATORI » / V* BELDWAN 1888-1887 FONDAT»*1. 1 CONST. MILLE 1897-1920 Duminici 3 Februarie 1924 Liter­ar și Artistic FONDAT în 189S Salută zdrăngănind din strune Bătând cadența din picior, Și cântă legănându-și capul, Cobzarul mândru cerșetor... Iar după datina străbuna Când îi infirizi paharul plin, El nu- Rea­ppică ce închină Și varsui joș­ lipoștrop de oin COBZARUL — Cobza­rule, de ai ști cât farmec Și voe bună răspândești Cu, zvonul cântecelor tale In inimele românești ! Noi toți suntem așa de tineri Că am putea să-ți­ fim nepoți... Dar când ne zici bătrâna doină Ești cel mai tânăr dintre toți­­ ­ 1É0­ ­­­. St. O. Iosif Cum s-sk făcut cerul — LEGENDA ORIENTALA - O, daca ați ști cât e de veche povestea aceasta:!« . — Cât bunica mare? mă întrebă Lucia,­­ tăindu-mi vorba. — Ce, bunică, mare, Lucia! Pe vremea când s’au în­tâmplat dele­­ge­­am­ să vă­­ povestesc, nu se născuse nici bunica bunicicii mari, pentru că atunci Dumnezeu nu crease incă omul. Pământul stătea tot la locul unde se găsește și astăzi, dar pe dânsul nu trăiau nici oameni și nici vre-o altă ființă, vie. Și nimic din câte vedem astăzi, nu se găsea pe vremea aceia. Gol era,pământul, golea un pustiu și negru ca noaptea cea mai întunecoasă. Nu­ creștea­­ nici o floare, nici un­ fir de verdeață și Iniei un­­ arbore. . . Și era cufundat într’un întuneric fără întrerupere, căci Dumnezeu , nu făcuse , încă, bolta­­ cerească și nu o împodo­bise cu soarele, cu lâna și cu­­ miile și milioanele de stele. O noapte fără început și fără sfârșit era jos pe pă­mânt și în­ loc de cerul ,cel­ albastru 'și­­ atât de frumos, era un înveliș negru și nepătruns... . "­­ „ Vedeți, prin urmare, cât e'de­ veche povestea aceasta. Și înțelegeți acum, că nu e om care să fi apucat vremile acelea. ■­ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] r..­..' Dar dacă pe pământ nu erau nici oameni, nici ani­male, nici păsări, nici pomi­­ și verdeață și dacă sus pe cer nu strălucea încă mărețul soare și luna nu apărea înconjurată de stelele sclipitoare, Dumnezeu Sfântul — bine­cuvântat, să-i fie numele — era sus pe scaunul Său de slavă și lumină, sus în nepătrunsele înălțimi cerești. Și — așa glăsuește povestea noastră — la dreapta lui stătea fiul său iubit, Domnul nostru Iisus Hristos. Nu se pogorîse încă pe pământ și nu se născuse încă din Sfânta Fecioară, dar sus pe cer El era din vecii vecilor. Stătea pe lângă cerescul său Tată ca un copil blând și cuminte, așteptând împlinirea vremii, când să vină pe pământ și să îndure pentru noi și mântuirea noastră, toate chinurile și suferințele. In vremea de care e aci vorba, Sfântul Iisus era un copil mic, strălucitor la față și curat la inimă. Iar Dumnezeu Tatăl ii zise într’o zi: „Fiule, hai să ne co­­borim puțin pe pământ, ca să vedem cam ce am putea face acolo". Și veniră răspândind in jurul lor, viață și lumină, pe când nenumărate oști îngerești, cântau slava și puterea lor cea fără margini. Veniră pe pământul gol și pustiu și străbătură o mul­țime de țări și locuri. Pe când mergea, Dumnezeu iși zi­cea în gând: „Aicea am să fac­ cutare țară și am­, să așez cutare popor. Aicea am să fac să curgă un râu mare și am să întemeiez cetăți vestite și puternice”. Umblând ei așa, ajunseră într’o țară, căreia mai târ­ziu i s’a zis Palestina, dar care pe­ vremea aceia nu purta încă vre-un nume, mai cu­ seamă că nu se găsea nici o cetate, nici un sat și nici­ ființă omenească. Ajungând pe vârful unui­ deal, Iisus fu năpădit de­odată de o mare și adâncă tristețce. Se așeză jos și începu să ofteze și să verse lacrimi.­­ 3%. — „De ce plângi, Fiule ?”—îl întrebă Dumnezeu Tatăl. — Simt, îi întoarse vorba, Domnul Iisus, că va sosi o vreme când pe această înălțim­^de f pământ, voi îndura chi­nul cel mai cumplit. Aci mă­­(roTja(glori) și­ mă- vor - râs? tigni oamenii, cari vor locui intr’o cetate ce se va întinde la poalele acestui deal. ■­­ ș' " I, ■ Cetatea se va chema Ierusalim^* iar dealul acesta va fi dealul Golgota, își zise Dumnezeu un gând. Se sculară de acolo și porniră mai departe Ajunseră aproape de un râu și Iisus se opri din nou. „Și aicea”, grăi el,­ „ceva­­ îmi zice că se va întâmpla o minune. Se va întâmpla într'o noapte, când voi venii pe pământ, și­ când cerurile se vor deschide, Aicea va fi un staul de vite și în staulul acela...” și Iisus se opri și nu vorbi mai departe. Iar Dumnezeu grăi în­ gândul său, zicându-și: „pe lo­cul acesta va fi cetatea Betleemului, unde Fiul meu se va naște ca om”. De acolo, străbătură o câmpie și după aceia apucară drumul la stânga, urcând niște dealuri. Odată sosiți acolo, sufletul lui lisus­­ se însenină mult și inima îi se umplu de bucurie. „Tată”, zise el, „să stăm aci, să stăm cât mai mult, căci tare mi-e drag locul acesta”. Și de marea bucurie ce-l cuprinse, începu să alerge și să sburde ca un copil. Și zicea mereu cu glas tare: „îmi place, îmi place foarte mult aicea”. Iar Dumnezeu își zise­ în gând: „aicea va fi cetatea Nazaretului, unde lisus al­­ meu își va petrece anii co­pilăriei”. ■ N' V' : lisus se depărta puțin de Tatăl său și se puse pe joacă. Lua pământ,­­ îl înjmuia în apă și făcea dintr’visul mingi, unele mai mari, altele mai mici. Dumnezeu se­ uita din depărtare și zâmbia, iar după ce lisus obosi de multele mingi ce făcuse, se apropie de dânsul și îi zise: ia­­ să­ vedem cât de sus poți să arunci mingile acestea. Ia-Ie și aruncă-le una câte una”. Iisus luă mai întâiu pe cea mai mare și ■­ mai grea și o asvârbisea toată­ puterea spre­­ înălțimea cerească. Min­gea sbură­ la sus^tot­ mai sus, până când deveni nevăzută. Dar în cmja în care se opri, Dumnezeu își aruncă privirile asupra ei și... ce să vezi? O minune mare și nespusă! Dintr’o mmige de pământ negru, sie făr cu dir­trib .'.dată un glob mare S și luminos, care lumină puternic și cerul, și pământul și întreaga fire. Dumnezeu ,ci­-lîinecuvântă și zise: „acesta , să fie soarele Care să lumîneâețeérule și pământul și să răspândească ,peste tot veselie^și „^iață”.­Iisuși^masc>inițiat, când văzu frumusețea ce eși din minge.Așai ce răsfp­ândia,­ era așa­­ de­­ mare. IncâtȚfu îȚîe ohiV , ochiii­­și1 să plece cap[] in jos. ■ pacuta­«o altă minge!”. iiCh­Up.^10.^^^^l­^^vJpăspunse:­ lisus, numai că te rog să nu o­ faci și pe dânsa tot așa de luminoasă ca și cea d’intâiu. Nu numai că nu te poți uita la dânsa, dar mai dă și o căldură grea de suferit. t ----Bine, bine, aruncă încă o minge și vedem apoi ce este de făcut dintr’însa. lisus luă o a doua minge , tot destul de mare, dar mai mică decât cea d’intâiu și o repezi spre înălțimile cerești. Sbură și ea, tot așa de sus și când se opri, Dumnezeu o binecuvânta și zise: „aceasta să fie luna!" Și așa se făcu luna, mai mică decât soarele și mai puțin luminoasă. Lumina ei mai blândă, mai potolită, mai misterioasă îi plăcu mult lui Iisus, care, la vederea ei, zâmbi de mul­țumire. Luă după aceea mingile una câte una, începând cu cele mai mari și continuând cu cele mai mici și se aruncă pe toate, unele la­­ dreapta, altele la stânga soarelui și lu­nei. Iar Dumnezeu le binecuvânta și se dedea câte puțină lumină și sclipire din ochii săi. Așa se făcură stelele cari ne privesc zâmbitoare de sus și sunt o podoabă așa de frumoasă a bolții cerești. Degetele lui Iisus erau însă pline de noroiu, ce rămăsese JL Nocturnă Romantică, luna ca'n vremuri bătrâne își picură­ argintul pe tristul, oraș, iar strada pustie îneacă prin umbra tăcutelor case, un biet lăutar. Departe 'a aleanu­l de vise vre-o fată și-adoarme iubirea în murmur de etape... adoarme orașul în picur de luna, orașul de luptă, Orașul trudit. Și strada pustie îneacă prin umbra­­ acutelor case un biet lăutar, o strana slăbită, un fluture de noapte, născut din durerea nădejdilor lumii, LIVIU C­PRIȘ Viața Sfinților In copilăria mea am petrecut două veri la Țigănești, la mănăstire, unde mama avea o rubedenie­­ călugărită. Curtea mânâstirei și oiairul se prăjeau în dogor țeala soare­lui de Iulie, dar cum intrai în chiliile cu tifoni,la uși, te izbea aerul răcoros îmbibat de mirosul tămâidi și al șer­betului de coarne pregătit de surori pe vatra , din curte. Zumzetul albinelor turbura liniștea caișilor, la­ umbra că­rora clisplițele turnau, pe feștile, ceară topită ,ca să facă lumânări. Acolo, maica Qlafirea,­­ de-o apocaliptică înfă­țișare, măruntă și­ aplecata de­ ți­ se părea că o atrage în jos un nas enorm și veșnic;murdar de tabac, îmi citea viața sfinților­ . Liniștită și odihnitoare lectură. , Bătrâna fără­ ajutorul ochelarilor își încruil,citea ochii pe paginele cu litere vechi, arse de vreme și citea, decla­mând, patimile mucenicilor credință,­ uneori silabisind, alte ori psalmodiînd,­ ca din strană, epizoadele mai­ dramatice. Pe negândite, în tăcerea care din­­ când înt când era turburată de clopotele vecerniei, n­u­­ se strecura în suflet groaza chinurilor îndurate de­­ creștini din porunca „ne­vrednicului împărat Dechise” și­ uimitoarea resemnare a ce­lor sfâșiați de fiarei arși în cazane cu zmeală,­­răstigniți cu capul în jos și cu trupurile jupuite de piele. Noaptea aveam vedenii și dimineața,mi­ se părea ciudat ș’o vă­d pe maica Qlajirea, v­e, umblând, prin curte după găini rate, canei de abea o lăsasem dându-și sufletul cântând laude Domnu­­­lui -sub. seca.réa.'cátónítíí. c.é.'fii' nișter^se capul. Și multă vreme mai târziu ,m-a­ urmărit senjina figură a martirilor, amestecând amintirea lor cu dramaticele des­crieri din paginele lui Sienkiewicz în „Quo Vaidis“. Nu sunt numai primele lecturi din copilărie, care îți rămân pururi tipărite în creerul proaspăt, ca imaginea de pe clișee­ litografice, dar ,„viața sfinților” cuprind pagini pe care le rasfoești mereu, tot dru­mul vieții taie pentru răs­corirea sufletului în ceasuri de amărăciune. * * * Mulți veți fi trecând nepăsători prin­ fața vitrinei libră­riilor unde vă chiam­ă„Spre Em­aus“ primii volum din seria pe care doi fruntași ai literatu­rei noastre contimpo­rane — d-nii Mihail Sadoveanu și D. D. Pătrășcanu — o dăruiesc în aceste vremuri tulburi, celor cari vor să-și îm­pace sufletul sau să aibă la îndemână o carte românească de mare valoare morală și literară. Citiți-o. Veți avea în mână o prețioasă contribuție la cultura generală a fiecăruia ,pentru că opera pe care cei doi scriitori o realizează atât de complect, nu este o tra­ducere nici o transpunere a textelor vechi în limba româ­nească modernă, ci este un lucru, care prin revizuirea buneilor, patericurilor, patrologiei și prin adaosul personal al scriitorilor, poartă pecetea talentului lor original. Păstrând fondul religios cât se poate mai nealterat, complectându-l cu o fantezie care folosește totalului fără să-i strice caracterul, darii Sadoveanu și Pătrășcanu au­ restabilit unele fapte istorice date eronat­ în viețile sfinților, au­ consultat notele călugărilor din diversele schituri, au­ cercetat dicționare Iiagbiografice, și au adăugat amănunte pitorești și literare luate din izvoare cunoscute cum ar fi descrierea ciumei lui Pericle în Tucidide. Totul învăluit în stilul colorat al celor doi fruntași al literaturei apare ca o istorie literară și dramatică a vieții sfinților. * * * Am citit volumul dintr o dată, pagină cu pagină. Se­mana de departe cu ceea ce știam de la maica Qlafirea Retrăiam vremurile de altă dată cu vârsta mea de azi și paginele parcă mi le întorcea umbra schifimiciei care își topește trupul în mormântul de la Țigănești. In mocirla de azi, cartea d-lor Sadoveanux și Pătrăș­­canu este venită la vreme. După ce-am închis-o îți simți su­fletul înviorat și purificat. Sentimentul religios și primitiv care­ se leagă atât de puternic de primele impresiuni ale copilăriei, e trecut prin prizma imei judecăți mature, dar totuși plină de o mistică poezie. Este realizarea unui vis de amintire biblică i­. prozais­mul vieții de toate zilele. A. de HERZ de când frământase pământul, ca să facă mingi. De ase­menea pe jos erau o mulțime de mici bulgări de pământ. Iisus își scutură noroiul de pe degete, și-l asvârli în sus spre bolta cerească. Din acest noroiu se făcură acele mii și zeci de mii de stele, cărora le zicem Calea Laptelui. Așa luară ființă soarele, luna,­­ și stelele de pe cer De atunci pieri negrul întuneric în care era înfășurat pă­mântul, se făcu ziua și noaptea luminată de lumina ar­gintie a lunei. N. BATZARIA, JL

Next