Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1924 (Anul 5, nr. 200-203)

1924-10-05 / nr. 200

ANUL V, — No- 200 Adeverii! FONDATORI AL. V. BELDIMAN 1888-1887 CONST. MILLE 1897-1920 L iterar și Artistic FONDAT în 1893 S LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 10 LEI EX. II STRĂINĂTATE* Duminică, 5 Octomb­rie 1924 Pe marginea­ actualității Exagerările artei Răsfoind vre-<o colecție de portretiști ai veacurilor tre­cute, exclami uimii. Erau numai oameni frumoși atunci? Sau numai cei frumoși își făceau portretul? Nici una, nici alta. Arta picturii era mai miloasă în vremea aceea și artistul destul de manierat ca să treacă cu vopsea groasă peste defectele obrazului, să micșoreze un nas care a întrecut măsura potrivită și să mărească ochiul care n’a ajuns-o. Pe atunci îți comandai cu încredere por­tretul și-l atârnai cu mândrie în salon. Chiar dacă nu-ți­­ semăna în­tocmai, era prea frumos ca să nu fii măgulit Azi deschizi cu teamă ușa unui atelier de pictură și pozezi cu inima bătând, ca pentru o execuție silită. Pic­torul îți scrutează fața cu ochi de detectiv și de călău. Cum ar căuta indiciile unei naturi criminale, așa caută el asemănarea și din nefericire o găsește mai totdeauna într’un defect, într’o schemă a fizionomiei. De defectul acela se a­­gață, și-l prinde pe pânză și-l exagerează. Portretul de­vine astfel în mâna lui un excelent mijloc de răzbunare. Dar poți să-l refuzi? Semeni cu portretul, oricât de mult ai voi să nu-i semeni! Arta picturei, până în secolul trecut, însemna numai frumos; astăzi ea tinde tot mai mult să însemne adevăr. Vom putea, cu ochii cu care am îndrăgit idealele păstorițe ale lui Grigorescu să ne apropiem fără repulziune de țăranii picturii prea realiste — chipuri pământii și turmentate care — și fierb pe pirostriile șchioape o mămăligă, o ghicești, a­­mară și aceea? Chipuri cari ar putea însoți nimerit prin gări și școli acele grozave desenuri de pe afișele de pro­pagandă antialcoolică. Cel care a admirat proporțiile minunate din tablourile vechilor maeștri s’a mai putut exalta dinaintea diformită­ților cubiste? Sunt, firește, exagerări acestea din urmă, exagerări care fatal se ivesc în toate artele din timp în timp, își au apogeul lor de o clipă și dispar lăsând prea puține urme. In literatură dadaismul, în teatru expresionismul au fost părăsite în țările lor de origină ca o haină demodată. Nu mai esc nimeni dela teatru cu halucinații, nu mai capeți dureri de cap descifrând o carte căci până și șefii dadais­mului se chinuesc acum să scrie fraze limpezi după truda poete mai mică ce și-au dat-o în ultimii trei-patru ani ca să ne dea opere neinteligibile. Vieți ilustre Biografiile oamenilor mari-savanți sau artiști — sunt pline de învățăminte. Viața mai tuturora e o tragedie, o plămădeală de suferințe morale și fizice, de izolări forțate, de lacrimi și frământări nespuse. Fenomenul care decurge din ele e cu atât mai măreț: sufletul dornic să ne evadeze tot mai mult, abia atuncea prinde aripi. Noi, mărunți muritori, ne înduioșăm dar socotim că soarta nu se poartă prea rău cu aceste genii căci dacă le ia, unul câte unul, bunurile vieții le lasă totuși pe cel mai de preț din ele : creația... torturantă dar sublimă consolare... Viețile oamenilor iluștri sunt un continuu motiv de admirație și chiar mai mult — o pildă. Pentru adolescentul în pragul vieții, pentru artist și pentru orice om în clipele lui de descurajare, nu există o lectură mai sănătoasă ca aceasta, fiind mult decât filosofia searbădă și rece, mai mult decât viețile sfinților a căror jertfe și renunțări su­blime par basme celor de azi, biografiile oamenilor mari prin felul cum ei au îndurat încercările vieții sau au știut să se ridice deasupra, jertfindu-și uneori mândria dar nici­odată visul, aceste biografii reconfortează și dau imbold forțelor tinere oprite un moment în drum. In străinătate, oameni de talent și-au închinat întreaga viață acestor cercetări. Despre Balzac s’au scris zeci de volume și cei de astăzi cunoaștem mai multe amănunte din viața uriașului scriitor decât cunoșteau prietenii săi intimi și — fără glumă — decât cunoștea poate Balzac însuși. Zelul cercetărilor e destul de mare ca să poată fi și păcălit. Neamul nostru are și el atâtea figuri mari, înălță­toare! Toate trebuesc înviate. „Adevĕrul Literar”, de câte ori s’a ivit ocazia, și-a făcut cu prisosință datoria aceasta de pietate. „Biblioteca Dimineața” prin pana măiastră a lui Galaction ne-a dat de curând viața lui Eminescu. Credem că va continua. Și desigur că, condusă cum e de mâini pri­cepute, nu va cădea în greșeala acelor edituri cari dând la iveală asemenea cercetări au adunat înadins tocmai scă­derile oamenilor mari și detaliile dubioase din viața lor, scopul acestor pretinși biografi nefiind decât de a satisface curiozități bolnave și de a câștiga astfel... parale bune. Sportul în literatură O scriitoare franceză, aviatoare pasionată, doamna Louise Faure-Favier îndeamnă pe scriitori la dese călă­torii cu aeroplanul, capabile de a le da subiecte și sen­zații reînoite pentru viitoarele lor romane. Să facem și la noi propunerea aceasta? Saltul ar fi într’adevăr prea sus. Eroii romanelor noastre nu cultivă nici un fel de sport, desigur fiindcă — din lipsă de timp — nici autorii lor nu le cultivă, mai toți fiind înhămați și la alt caz decât al literaturii prea puțin productive. Literatura sportivă a luat în Franța proporții, dând acțiunii romanelor un cadru tot mai vioi și mai plin de mișcare. La noi, până mai acum câțiva ani, scriitorul adevărat român din firma „La adevărata artă națională”, când avea să-și transporte eroul dintr’o localitate în alta, ezita chiar să-l urce în tren. Cu mai multă plăcere îl așeza într’un radvan hodorogit sau pe capra unei delicențe patriarhale... Câmpiile se desfășurau lin pe dinaintea lui, caii popo­seau la fiecare fântână, la deal toți călătorii se dădeau jos, suflând din greu. Era mai poetic. E sigur însă că, lăsat liber, eroul ar fi ales drumul de fer cu toată lipsa lui­ de poezie. Nu-i dădea voe însă scriitorul — cum nu-i va da desigur nici acum să se urce in avion și asta m­ai mult de frica criticilor naționali cari l-ar taxa îndată de imitator servil al literaturii apusene. ALICE GABRIELESCU­ de Adrian își plăti cafeaua și eși, îmboborâsindu-și ure­­chile cu gulerul paltonului. Afară» viscol cumplit. Mari și vijelioase strămutări de zăpadă» ridicate de crivăț ca niște nori, măturau cu furie piața gărei din Constanța. Pe ici» pe colo» apărea ca ’ntr un vârtej» se proptea o clipă și dis­părea, un biet turc sau alt locuitor dobrogean cu ilie și cu șalvari, luptând cu vijelia și ținând șalul strâns înfă­șurat în jurul capului. Adrian se întorcea uneori și-l privea cu milă: — Cine știe unde s’o fi ducând“... In piața Ovidiu, el nu găsi țipenie de om pe care să-l întrebe unde se află Restaurantul Macedonia» și se învârti de mai multe ori în loc cercetând firmele. La vitrina unei mari librării el văzut expus cu ostentație, un impunător tablou reprezentând: Peisagiu de iarnă. Cu tot frigul, A­­drian nu putu trece fără a-l privi cu admirație: — „Da,“ își zise el, părăsind vitrina. .,e frumos» foar­te frumos... Dar ce e frumosul singur“­. Și dând după colțul librăriei, căzu cu ochii drept peste Restaurantul Macedonia, intră și străbătu printre mese până la tijgheaua unde se afla birtașul. — „Ai putea d-ta să-mi spui dacă vine pe-aci Sotir, matrozul bărbos de pe Dacia?“ întrebă el, fără prea mult înconjur. — .,Dar vine regulat» dar numai după masă, ca să-și ia cafeaua și să mai pălăurească,“ răspunse negusto­rul, care era bulgar» ori grec, sau poate chiar român, în ori­ce caz» avea ceafa groasă și-i crăpa cămașa n spete. — »»Bun, am să mănânc aci și să-l aștept»“ Era la prânz. Adrian își scoase paltonul, luă loc la o masă neocupată de lângă intrare și fu servit. Pachebotul Dacia, de curând lansat, făcea a treia sa cursă la Alexandria. Adrian, abia sosit la Constanța, avea să se îmbarce pe el a doua zi. Sotir, matelotul de care întrebase pe birtaș, era de fapt combuzier pe acest vas» — și, în acelaș timp, una dintre acele curiozități in­ternaționale pe cari nu le întâlnești decât prin cârciumele onorate de muncitorii mărilor, dar nu o uluitoare de po­vești fără de sfârșit, cum se întâmplă cele mai adesea, ci un om straniu prin contradicțiile firei sale: capacitate, hărnicie» cinste, multiple cunoștinți și nenumărate mese­rii, pe de o parte, iar pe de alta, vestita sa nestatornicie, nesupunere, furii și capriții neînțelese. Unul dintre nume­roșii săi comandanți de pe bastimentele streine, spunân­­du-i într’o zi: — „Bravul meu Sotir» dacă ai consimți să stai cinci ani liniștit sub ordinele mele» te-aș face secund!“ — ,,Mi-e teamă de mucigaiu, comandante»“ i-a răs­puns el. — »»Și apoi, nu vreau să fiu secund și sub­ ordinele d-tale, ci primul și sub ordinele mele: să nu vă închipuiți că mă comandați întru ceva.“ Și el spunea adevărul» căci nu accepta decât pos­turile -n cari, odată la curent cu munca, se executa cu atâta punctualitate, încât orice intervenție devenea de prisos și țara după dânsa dimisia sa. Adrian făcuse cunoștință cu el în timpul verei anului expirat, într’un mic birt din Sinaia unde» în focul unei a­*) Sotir, scris în Ianuarie 1922, face parte din volumul primitiv trimis lui Romain Rolland ca încercare. El este un scâncet al inimei mele de atunci, care fusese rănită de o frază a lui Rolland. Fraza asta, o meritam și n’o meritam. Poate c’o meritam. Redat unei vieți de care voiam să mă scap, toată lumină zi­lelor mele din 1921, o făceau scrisorile sale, cu adevărat dum­­nezeești: în toate, pe 4—6 și 8 pagini, un amic cald și înțelept mă imbia să trăesc și să lupt­ — și ca să-i fie cuvântul ascul­tat. el mi se deschidea mie, și-mi arăta câte abisuri de crudă dezamăgire ii ascunde viața, cum pierdem pe drumul existenței tot ce­ am avut mai scump, mai sfânt, și cum ne trezim, deodată cu peri albi și singuri cum în mijlocul aceleiași lumi milenare care urlă în toate limbile. — Hai, înainte! Nu, îndărăt! La dreapta! Ba nu, la stânga! Vrem războiu! Nu, vrem pace! Vrem să vă sărutăm! Ba nu, vrem să vă scuipăm! Ce să facă omul de gândire și de simțire în mijlocul acestor haite de lupi sau de oi, (cum vreți) ? Rolland răspunde: să cre­dem într’un viitor mai bun, dar să facem tot ce ne stă în pu­­tință ca să-l apropiem. Era însăși concepția mea despre viață. Simțită, întocmai, de ani­ îndelungați, dar ce mână maestră mi-o definea! Și, atunci, pune te băete și trage­i la scrisori peste scrisori, de s’o fi apucat bietul om cu mâinele de păr! — El írni spunea: „scrie, șarja dracului, ai talent­“ — Eu îi răspundeam: „nu, nu cred în artă, lasă-mă să-ți sărut picioarele!” * . Și-o fi zis, năpădi­ vii de zeci de scrisori pe zi. — ..Bată,te Dumnezeu! Mi-am căpruit beleaua cu nebunul ăsta!” Și supă­rat, îmi trimite o scrisoare de­ o singură pagină, severă, ca­ sântă, — așa cum numai Rolland știe să scrie, — unde se gă­sește fraza citată în prefața mea la volumul Chirei. Această scri­soare debuta, astfel, (scriu aci numai din memorie, care nu-i faimoasă): —­ „D-ta ești un om teribil! Eu nu vă, cer afecție! Nu mai afecție! TEMPI PASSATE!“'­prige discuții obștești asupra mișcărei revoluționare care se întindea repede în vremea aceia. Sotir, a cărui ironică rezervă Adrian o remarcase, interveni brusc, aruncân­­du-i dintr’odată întrebarea următoare: — „Ce ești tu. A ori S.?“ (Anarhist ori Socialist?) — ,»Eu sunt constructor» nu numai doborâtor!“ răs­punse Adrian cu mândria neofitului, — ,»Ai material de construit?“­6 — ,»Si înjghebăm cum putem.“ — „Și o să fie loc pentru toată lumea in noua voas­tră construcție?“ — »O să fie pentru toată lumea... afară de leneși!“ — ,»In cazul ăsta, eu n’am să fiu acolo... Mie’mi place lenea!“ făcu Sotir, răsturnându-se spre perete și strâm­bând și mai tare nasul lui deja strâmb» Toți lucrătorii isbucniră în râsete, căci omul care spunea că-i place lenea era plin de ghips, var și praf de la cap până la ghete. Adrian râse și el, apoi, soarele fiind incă sus» ieșiră împreună cam fără scop și se pomeniră pe una dintre mândrele alei ale acestei mândre reședințe regale. Adrian se simți numaidecât atras către acest om» mult mai vârstnic decât dânsul, grație instinctului de aventură care clocotea în fundul ființei sale; iar gingașul aventu­rier ce era Sotir, nu întârzia nici el, la rându-i, sa recu­noască în tânărul idealist cu inima în palmă, un discipol de o egală gingășie. Sotir respira din toată persoana sa acel aer de altitu­dine care se desprinde de pe mari grupuri voioase ce co­bor de prin munții Elveției în toate serile de vară,—aer dătător de dorinți și care face» trebue să facă» întâiul farmec al tuturor acelor călători ce nu cunosc graniță» cărora întreg pământul le e Patrie, și ale căror plecări și sosiri neîncetate le țin adesea joc de prânzuri sigure. Tot plimbându-se» ei se îndepărtaseră pe o potecă ce părea să nu mai sfârșească, — și atunci îi fu dat lui A­­drian să asculte, pentru întâia oară în viața sa, răsunetul sguduitor al unui mare glas libertar, proclamarea mistică» cu colorit biblic, a celei mai nobile pasiuni omenești» când ea se manifestă în starea de pasiune: acela de-a se mișca după propria sa voință și de-a înlătura orice constrân­gere, care ar fi mai nesuferită decât moartea. Adrian, care era, fără să știe, cu totul pătruns de această sfântă patimă, dar voia să numească pe oameni cu un nume cu­noscut, întrebă pe Sotir: — „Ești anarhist?“ Acesta» puțin cam dezamăgit, (căci se credea înțeles mai bine), răspunse cu simplicitate; » — „Nu... Nu sunt anarhist».. Eu sunt numai un om ca­re iubește libertatea și caută să și-o guverneze, s’o ordo­neze. Sunt« cu alte cuvinte« un om liber» pe când anarhiș­tii nu sunt oameni liberi și nu iubesc libertatea, ei cred că sunt și cred c’o iubesc» dar felul vieței lor dovedește doar nesupunere a tot ce vine de afară» și supunere dul­ceagă față de tot ce vine dinăuntru. Ei sunt deci dez­ordonați. „Or­, există o ordine și o guvernare în toate cele» în Univers, și deci, în dragostea noastră pentru libertate de­­asemenea trebue să existe» căci nu tot ce vine dinăuntru e îndemn la dragoste. Cea mai mare parte dintre oameni sunt născuți să fie sclavi. A fi om liber, nu e o treaba așa de ușoara cum cred anarhiștii» — și nu e ușoară, nu nu­mai astăzi, dar nici mâine, nici în zece secole» .»A fi sclav, nu înseamnă a avea lanțul muncei nituit în jurul coapsei, — după cum» a fi om liber» nu înseamnă de­loc a munci pe socoteala ta sau chiar a nu munci ni­mic. Sclavul e materia brută, destinată prin naștere a fi comandată cu brutalitate, cu isbituri» — materie fără ca­litate, substanță josnică și supusă înainte de toate jos­nici­ei sale. Ea este» în opoziție cu materia superioară din care e alcătuit omul liber» ceia­ ce nisipul e față de pă­­tență, a isbit sau a fi isbită» — a domina sau a fi dominată,a mântui fertil: ea e inertă și fără alta mișcare decât aceia care-i este impusă prin voința altora, așa cum nisipurile Saharei sunt comandate de vânturi» — și atunci, mișca­rea ei e catastrofică, oarbă» ea înghite totul! „Asta este pulderia sclavă și sclavagizatoare» plat­forma care servește ori unui cap încoronat» ori unui de­mocrat» ori, pur și simplu« numai unui demagog» — c’o fi vorba de gloatele mahalalelor, sau de gloate mai restrân­se, ca de pildă cele cari urlă prin parlamente, ele sunt în­totdeauna conduse de o mână tot așa de sclavă, tot atât de josnică, dar care a reușit să se impue pentru moment« — mână care nu cunoaște decât două forme de exil­­și cum, atât într’un caz, cât și’n celalt, e vorba de aceiași silnicie în ochii omului liber, cum ai vrea să fie vorba de libertate între aceste două dominațiuni? Soa­r­tăcu o bună parte de drum, ca să dea și lui A­­drian puțin ta de-a se rosti. — „Care e» dar» forma ta de guvernământ?“ întrebă acesta, cam cu ciudă. Sotir dădu din umeri: — ,,N’am nici una“... — „Apăr, atunci ești tot anarhist!“ — „Nu tocmai, Anarhiștii» devenind majoritate, vor fi nevoiți să ia puterea și să formeze un guvern, ori dacă nu» el va fi format de cei ce nu sunt anarhiști» căci nisipul omenesc are nevoe de-a fi împins, el nu se mișcă decât împins, el n’are inițiativă» nici dragoste pentru altceva decât pentru ce e contrariul libertății. — Deci, unde vezi guvernarea fără guvernământ» fără silnicie» această ad­mirabilă definiție a libertăței? Căci, e fapt sigur că» obli­gată să ia corp viu peste o materie moartă» sublima ex­presie a libertății nu va mai fi decât o dezgustătoare cari­­catură a idealului, o fină țesătură de mătase dată pe mâ­na unui nebun! . ) .»Libertatea» dragul meu prieten» adevărata libertatei aceia Care se supune legilor ei însăși, e armonia» evoluția fără isbituri» Ea nu se află decât în mișcarea astrelor, unde domnește comandamentul suprem, ordinea fără cu­sur și fără slăbiciune. Pe pământ, o întâlnim» apropiată de forma ei desăvârșită» care e iubirea» — la ființe mai puțin complexe decât omul. — Cunoști tu viața cocori­lor? Ei bine, cocorii formează comunitatea ideală. In câr­dul lor» fiecare individ se mișcă după voință, e liber să mănânce sau nu, să doarmă sau nu, să stea pe un picior sau pe amândouă» și nu au a se supune decât unei singure comande: comanda iubirei. Supunerea la această coman­dă nu cunoaște silnicie. . .»Când în toropeala căldurilor de vară, în plina sin­gurătate a câmpiei, — întregul cârd ațipește pe apucate» o santinelă rămâne de veghe» gata în ori­ ce clipă să lan­seze strigătul de pericol. Strejarul acesta știe că supu­nerea e absolută» fiind reclamată de iubire, și el își ia zborul fără să se ocupe dacă vre-un membru a păcătuit legea dintr’o pricină ori dintr’alta, asta nu mai e treaba lui. Iar când toamna sosește» și vântul de Miază-Noapte începe să le umfle penele în răspăr» ei devin melancolicii toți membrii știu că un fior al Iubirei plutește deasupra lor. Câte­va zile mai târziu, în toiul așteptărei generale, un țipăt brusc și pătrunzător, urmat îndată de zbor, elec­trizează tot cârdul» aprinde comunitatea, — și astfel» or­dinul de plecare către țările calde e dat de acela care, prin sensibilitatea lui» poartă în el geniul speciei, și care se află totdeauna in fruntea stolului ce înaintează în un­­ghiu obtuz. „Iată toată libertatea pe care o putem dori oamenilor* adevărata anarhie» aceia pe care n’o vom avea niciodată* căci» zice-se» noi suntem ființe superioare cocorilor»“ (Continuare in numărul viitor) Sotir e scris sub înăbușirea stărei sufletești de atunci A­­ceasta stare nu s’a modificat. Și nu se va modifica niciodată, oricât de mare mi-o fi,,norocul" în viitor, căci — cum sunt un om fără carte, ■— iau drept literă de evanghelie tot ce inima îmi șoptește. Ea e călăuza mea. Și ea îmi spune că e o greșală să vrei să-ți altoiești șira spinărei, pe o altă șiră a spinărei: o­­mul vrea, dar viața o refuză, oricât ar fi de mare dragostea omenească. Ideia asta mi-e scumpă în Sotir. Ea va scoate capul peste tot, în ce voiu scrie. Totuși, știu să râz, să glumesc, să plâng, mai repede de­cât cel ce ar dezaproba-o. Și acum, flăcăi de pe Dacia, cari mai trăiți, sau de pe „Ca­rol", de pe România ori de pe „împăratul... Câmat“ (cum o ziceați voi în cârciuma lui Binder), veți recunoaște cine se sfmr cânde sub Sotir?­­(Dacă mer e în viață, să-mi scrieJ) Ol­t povestirile lui Adrian Zografi 1 MN­ MB—aiWB—lHI.ll'FIN­FIHIIl.l" mBHaaMM PAȘAPORT: „Ii’Eh&cellente et originale figure dia vieux Sotir r ROMAIN ROLLAND PINAIT ISTRAT! (DACA VREȚI, PUTEȚI SPUNE» DUPĂ POGOR, CA „MOTO E BUN"). AUTORUL Cuvintele astea m’au ars la ficați. Idolul meu îmi zicea vostul: jos labele! Am plâns cu capul în pernă, ca să înăbuș hohotele, m’am recules și i-am scris: „D.ta ești ca Dumnezeul creștinilor, fără inimă!” Apoi mi-am luat, aparatul, am colindat zeci de sate din Alpii Maritimi in toată vara anului 1921 și, ca culme, îmi rup două degete de la mâna dreaptă, voind să repar un drum pră­păstios la o fermă în St. Etienne-de-Tim­é, în munți. Cu mâna în bandaj, timp de două luni, cu sufletul sfâșiat, colindam săr­bătorile, bâlciurile, stațiunile climaterice, fotografiind ziua, de­velopând noaptea la lumânare roșie, țipând de două junghiuri deopotrivă de vii și întrebându-mă din nou dacă, într’adevăr, merită viața atâta trudă: carne vie care geme! Atunci îmi apăru in minte icoana lui Sotir și m’am pus să-l evoc de îndată ce-am putut să țin un condeiu între mijlociu și inelar, așa cum fac și azi și voi face toată viața ce-mi rămâne de trăit, căci am rămas infirm de arătător și mijlociu, fiind strivite de un bloc de piatră. Când am terminat pe Sotir, am prins poftă. Ionescu inter­venind, am continuat, și­ am fost salvat, de astă dată, de la o moarte sigură, căci acum aveam cu ce să-mi cumpăr arma care sfărâmă în bucăți ticăloasa de inimă. Atunci mi-am adus a­­minte de o confidentă a marelui dascăl. Creația lui a scăpat de la boală, de la moarte, de la pierzanie­­“ Și punându-mi cenușii pe cap ca păcătosul, am recunoscut că el avea dreptate. Dar Rolland, uriaș al cinstei și­ al frăției, a ținut, din parte-i, să-mi scrie într’o zi :— „Je vous remercie de votre affection, cher ami, que racs boutades ne rebutent point". Ca să obții o reparație așa de strălucită, trebue să ai în viață mai mult decât „noroc", trebue să ai suflet.

Next