Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1924 (Anul 5, nr. 204-208)

1924-11-02 / nr. 204

ANUlV. - No 204 Adevărul FONDATORI ■ / AL- V. BELDIMAN 1888-1897 . ț CONST. MILLE 1897-1920 Duminică, 2 mmm IP2T Literar și Artistic FONDAT In 1893 S LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 10 LEI EX. IN STRĂINĂTATE S Mii Pácait ín Pacot , de IOAN SLAVICI Vremurile erau ajunse la cumpănă cu deosebire grea iar Filimon Palea sqi sbătea și azi, și mâine ca să ajungă a se hotărî într’un 6?1. Congresul de la Paris chibzuise că li se cuvine țârilor române să se organizeze potrivit cu nevoile și cu dorin­țele lor, și Poarta otomană, luând cuvenitele măsuri pen­tru alegerea divanurilor ad hoc, rânduise caimacam dom­nesc pe Vogoridi, un Grec îndărătnic, care, fiind frate al soției lui Mihaiu-Vod­ă Sturdza, se căsătorise, ce-i drept, cu o moldoveancă și fusese împământenit, dar tot mai purta cu multă îngân­­are fesul turcesc și arăta în toate împrejurările, că ține să nu fie pus în rând cu moldovenii­i de baștină. E ’nvederat, că el era pe față și fără de ’n­­lungiur protivnic al urnirii celor două țări, ceea ce nu se potrivia de loc cu vederile celor mai mulți dintre boierii de baștină. Aceasta nu-l privia dacă e vorba, pe Palea; el era însă din ce în ce mai îndeplin pătruns de simțămân­tul, că soarta omului atârnă de la starea lumii, în mijlo­cul căreia-și petrece diata. Venise din Bucovina la Iași când cu ocupațiunea­­ austriacă și chiar dintru ’nceput a pornit-o peste aștep­tările lui, căci în timpul lui Grigore-Vodă Ghica era ne­­­voie de oameni ca dânsul, care nu avea, ce-i drept, de­prinderea de a umbla pe covoare și se înpiedeca de toate scaunele, dar învățase carte prin școlile nemțești, era de­prins cu munca și știa să pastreze ’n toate privințele bu­na rânduială, ba, ucenic zelos al vestitului Aron Pumnul, mai era și om cu virtute neînfrântă, care merge totdeau­na drept înainte, sparge zidurile ce-i stau în cale și du­rează pod peste șanțul ce-ți tăie drumul.­­ Acasă la el nu i-ar fi r­amas decât să se căsătorească cu fiica vreunei preotese v­ăduve și să intre ’n parohia re­­posatului său socru. Slăbiciunea­, pe care o avea pentru Aglaia, care nu era fată­­ popă, nu l’a iertat însă s’o facă aceasta. A venit dar la Iași cu gândul de a-și găsi aici un rost potrivit și s’o aducă apoi și pe ea de la Cer­năuți, unde trăia la casa unei mătuși.­­ Era p’aci­ p’aci să și răușească. Fiind și om chipeș și cu deosebire simpatic, el în cu­rând s’a căpătuit la postelnicie, unde a înaintat repede ca om, care ’n gândul tuturora avea s’ajungă departe. După retragerea lui Grigore-Vodă Ghica însă iar a rămas fără de căpâtâiu de nu mai știa încotro s’apuce. Nu doară că n’ar mai fi putut să-și păstreze postul.­­Era și acum nevoie de oameni ca dânsul, dar boierul Cos­tache Guieș, care abia de curâ­nd i se făcuse șef și pentru care prinsese slăbiciune, l’a sfătuit cu tot dinadinsul să se retra­i și el. „Ești­ ispitit să rămâi, — îl zicea, — dar omul are să fie cu gândul îndreptat spre viitor. Te pomenești că ’n cu­rând se ridică deasupra oamenii, care nu te iartă c’ai stat |n slujba slugilor turcești și te prigonesc de nu mai a­­jungi nici­odată să-ți croiești drum în viata țării4.. . .n V De a­c easta Palea se temea și el. " I „Păcat ar fi,—mai zicea Coconul Costache, — ca un om ca d-ta să umble răsleț și buimac- Dacă e vorba să nu­­ ți-se clat,nă mereu pământul su­b picioare, ai să te ra­­zatni cu toată credința pe vre-uptul dintre oamenii cu tre­cere, care e ’n stare să-ți fie 'n toate împrejurările prop­tea neclântită. Țiind seamă de această povară pe cât de înțeleaptă, pe atât de binevoitoare, Palea s’a retras rezemându-se pe Coconul Costache, om cu multă trecere și încă tânăr, Care putea sa-i fie timp îndelungat proptea neclântită. Nar fi avut cuvinte de a se plânge, dacă gândul nu i-ar fi fost uns mereu la cele de acasă. Curtea boierului Costache era, după obiceiul încă păstrat al pământului, un fel de colonie de slujbași ma­ziliți, pe care stăpânul casei îi ținea pe mâncat și pe băut, iar Palea era dintre putinii, pe care boierul îi poftise la masa lui în vreme ce alții aveau masa lor deosebită. Iar alții se aflau pe la moșii ori aveau parte de tain, mai saci de grăunte și de făină, mai puțini de brânză, coșuri de fel de fel de merinde, butoiașe de băutură, porci îngrășați, va­luri de pânză, multe de toate de prin hambarele, cămările și pivnițele boierești. Cu cât mai mulți avea împrejurul său, cu atât mai de frunte era socotit boierul. Toate însă, se -nțelege, până ce nu se vor fi schimbat vremurile, și o lume întreagă aș­tepta mângâindu-se cu nădejdea, că boierul, ajuns iară mare și tare, va pricopsi pe ai săi, pe fiecare după vred­­­niciile lui și după bunătatea inimii sale. Coconul Costache, om nu prea lipsit de deșertăciu­ne, se simtia măgulit de gândul, că are atâta lume sub­­ purtarea sa de grijă, și ținea, că atât prietenii, cât și duș­manii să-l știe înconjurat de o mulțime de oameni des­toinici fiecare ’n felul lui. Cu adevărat boier se simnia nu­mai când la masa lui erau adunați mulții dintre cei ce se rezemau cu toată credința pe el. De aceea slăbiciunea lui era să mai poftească și prieteni pentru ca aceștia să vadă, să ’nțeleagă și să spună mai departe ceea ce gân­desc. Ceva mai greu i-ar fi fost Cocoanei Clotildei, care­­ purta sarcinile gospodăriei celei mari și era adese­ori pe­­ neașteptate nevoită a primi și oaspeți mai subțiri. Femee de o fire cu deosebire arutoasă însă, ea le făcea toate de dragul soțului său, la care se uita ca la un fel de minune, și astfel nu numai că nu se plângea nici odată, ci se sim­tia mângâiată de gândul, că Costache al ei e mulțumit. Era apoi lucra de sine înteles, că starea aceasta e tre­cătoare, numai de azi pe mâne, și va ’nceta in ziua, când t­aatul ei va Îi ajuns iară­și în slujbă., 4 Ce caută PASER la Iași Iar când se 'ntâmpla ca acesta să nu mănânce aca­să, dânsa lua masa deosebit cu Lucia, fetița ei de vre-o doisprezece ani, cu cei doi băieți, frații mai mici ai Lu­ciei, și cu Franțuzoaica. Mai era apoi pe lângă toate aceste, Cocoana Clotilda, și fata de oameni bogați, crescută ’n casă cu mare lărgi­me, cu slugi multe și cu legaturi întinse, și dacă era Co­conul Costache ’nconjurat de oameni vrednici, ținea și soția lui să aibă împrejurul ei femei harnice și pricepute, care îi dădeau ajutor într’ale gospodăriei, mai câte o vă­duvă, mai câte o fată bătrână, care puneau mâna când se faceau previziunile de dulcețuri și de vișinată, de mu­­rături și de fel de fel de alte conserve ori când se așeza urzeala pentru pânză ori pentru velintele, la care lucrau țigăncile sprintenie și țărancele harnice și istețe. Nu în rândul acestora avea să fie pusă Duduia Sma­­randa, o fată de boier scăpătat și cumnata unuia din­tre prietenii Coconului Costachie. Pentru dânsa Cocoana Clotilda avea oarecare slăbiciune mai ales pentru că era franțuzită, sfătoasă și bună de gură de-i plăcea Coconu­lui Costache să stea de vorbă cu ea. Ea mai făcea fată și la mesele mari, precum și la sindrofii ca să le fie oas­peților de urât, alt lucru, la care Coconul Costache ținea mult. Cu vre-o doi ani mai în vârstă decât Palea, Duduia Smaranda nu mai putea să fie pusă în rândul fetelor ti­nere. Slabă scândură, cam năsoasă, oacheșă ca o țigancă ’n postul cel mare și cu niște ochi de șopârlă speriată, ea părea chiar fată bătrână,—aceasta cu atât mai vîrtos, cu cât avea în întregul ei fel de a fi oarecare acreală, știa multe, cunoștea slăbiciunile oamenilor și le dedea pe fată cu un fel de mulțumire diavolească. Două surori mai mari ale ei erau bine măritate, fratele ei Ioniță, cartofor vestit, se vîra pretutindeni, unde se adunau trei oameni la un loc. Mai avea dânsa și o mulțime de rude și astfel nu se putea petrece la Iași nimic fără de știrea ei, nu ți-se ura să stai de vor­bă cu ea și Palea se bucura când o întâlnia, căci prin ea ajungea să cunoască mai din amănunte lu­mea, în mijlocul căreia-i aruncase soarta. Simțit­d-e a­­ceasta, Coconul Costache și Cocoana Clotilda îi lăsau bu­curos să stea numai ei amândoi la o parte și-i așezau la masă unul lângă altul—în­cât ar fi crezut că e la mijloc o legătură mai strânsă. Păcat numai, că Duduia nu era numai bună, ci câte o dată și rea de gură și scăpa pe ici pe colo câte o vorbă despre golanii fără de căpătâiu, care cad belea in spinarea altora. Era lucru de sine înțeles că ea nu se gândia și la Palea; se gândia însă Palea el însu­și la sine, ba mai ales la sine. Treceau adecă zilele și săptămânile fără ca să fi ur­mat schimbarea de multi așteptată, iar el nu era deprins să nu facă nimic și-i mai era nesuferit și gândul, că trăește de azi pe mine, numai și numai din bunăvoința altora. Dintr’nceput se simțise onorat, că Coconul Cos­tache și Cocoana Clotilda-1 găzduiesc și-l poftesc la masa lor; încetul cu încetul însă a ajuns să se socotească umi­lit când își dedea seama ce vor fi zicând alții despre el, și inima i se strîngea când îi dedea brând­ întrebarea, cum și când ai tu să răsplătești bunătățile de care ți se face parte ?“ Se simția apoi din ce în ce mai străin în mijlocul lu­mii străine, înconjurat de oameni cu vederi și cu apucă­turi cu totul deosebite de ale lui, pe care nu-i înțelegea și care nu-l înțelegeau nici ei pe el. Singurul, de care se simția mai apropiat sufletește, era Coconul Costache, care-și făcuse studiile în Italia, la Turin, și le complectase la Paris. Și acesta se depărta însă adeseori de el. Lasă că atât în vorbe și gesturi, cât și ’n felul de a gândi luase niște apucături teatrale, dar mai era și boier și, poate fără­ ce se vrea, te făcea, ca Duduia, adesea­ ori s’o simți aceasta. Clotildei, de care Palea numai cu multă sfială era î n stare să se apropie. Era în purtările ei atâta dulceață, în­cât el începea oarecum să tremure în fața ei și nu mai știa ce să facă și ce să zică. Una din apucăturile ei era să-i pună întrebări în ceea ce privia pe părinții și pe rude­le lui, amănuntele copilăriei lui, gândurile ce-și face pen­tru viitor, tot lucruri, care pe dânsa n’o priviau și de care nici nu se interesa nimeni afară de dânsa. Din când în când, la început mai rar, apoi din ce în ce mai des, i se întuneca oare­cum întreaga viață. Stând așa singur în iatacul lui, își aducea aminte nu numai de Aglaia, ci și de tatăl său și de mamă-sa, care-și trăseseră atâta de la gura lor, ca să-l țină pe el la școli, apoi muri­seră amândoi fără ca să fi avut mulțumirea de a-l vedea om cu rest­„De ce !? de ce ?? —își zicea începând să plângă— pare că abia acum s’ar fi întors dela înmormântarea lor. Nu era oare pentru ei, și pentru mine mai bine să stau în căile, în care au umblat ei și să nu mă leapăd de ai mei!?“ Mult se simția singur și părăsit, mereu își făcea mustrări pentru vina de a fi plecat de acasă și-i era, par’că urgisită Aglaia,­ de dragul căreia s’a lepădat de gândul preoției, pentru care se pregătise. „Păcătoasă slăbiciune!—își zicea și pornia la deal spre Copou și de acolo înainte, dus de gânduri grele și de mâhnirea din sufletul lui. Simțindu-se bine ’n mijlocul naturii mute, sub cerul înstelat și’n bătaia vântului răcoros, el nu se mai întor­cea decât noaptea târziu, când toți dormiau și nu mai era nimeni, care să i­ se uite ’n ochi și să-l întrebe, pe unde­ a umblat și ce gânduri, îl frământă: „Păcat!—își zicea,—greu păcat! Cum ai putut tu să părăsești lumea, în care te-ai pomenit și care a scos om din tine!? — Cum te-a iertat firea să te desparți de ru­dele tale, de prietenii tăi din copilărie, de toti cei tie su­fletește apropiați și să vii aici, unde nimeni nu te știe cine ești, nimeni n’are nevoie de tine, nimeni nu-ți zice „tu“ și nimeni nu ia parte nici la durerile, nici la bucuriile tale!?44 Păcat a fi fost, dar încă mai mare păcat era nedrep­tatea ce le făcea celor doritori de a se apropia de dânsul, cum erau, înainte de toate, Lucia și frățiorii ei, care, vă­­zându-i mereu posomorit, se depărtau cu sfială de dânsul. Nu tot așa Duduia Smaranda, care nu era de loc sfi­icioasă, încă mai ales Cocoana Clotilda, care avea și ea slăbiciune pentru el și înțelegea mâhnirea dată pe fată în ochii și’n trăsăturile fetei lui, vocea cu care rostea tor­­bele, până chiar și ținuta și’n gesturile lui. „Ai început, așa mi se pare, să-ți perzi răbdarea, — îi zise ea într’una din zile. Ai multă dreptate, prea de tot încet se desfășură lucrurile decând cu caimacamia lui Vogoridi. Să știi însă, că numai de la Costache atârnă să se întoarcă iar la postelnicie, Vornicul Costache Ca­­targiu stătue mereu, căci Vogoridi tine să-l aibă ’n partea sa, dar ai noștri sunt toti unioniștî si nu-i lasă să treacă ’n partea cealaltă. Lucrurile au însă mai curând ori mai târziu să se lămurească, și temerile ce vei fi având sunt lipsite de temeiu“. „Nu aceasta e, Cocoană Clotildă, nu numai aceasta e, ba nu e de loc aceasta, — întâmpină Palea zăpăcit. Nu sunt, ce-i drept, deprins să-mi petrec viața umblând de ici până colo fără de nici o treabă, dar sunt încredințat nu numai despre bunele îndemnuri, ci și despre pricepe­rea politică a Coconului Costache și nu mă ’ndoiesc nici eu, că au să se lămurească lucrurile. Mi-e însă adese­ori par’că trebue să mă căiesc că am plecat de acasă și am venit aici, unde mă simt străin și teamă mi-e, că tot străin am să și rămân toată viața“. El nu-și dedea seama despre asprimea vorbelor ce rostia, dar Cocoana Clotilda, înțelegându-l, nu se supăra, ci-i zâmbia cu bunăvoință. Nu odată a fost în copilăria ei certată pentru că se juca cu copiii slugilor, și adese­ori îi făcea și soțul ei mustrări pentru că nu știa să-și păs­treze demnitatea rangului și se coboară ’n rând cu cei ce nu sunt de seama ei. „Mi-am petrecut copilăria și tinerețele ’n intimitate familiară, — urmă el îmbărbătat de zâmbetul ei, — între oameni, care, de o­potrivă fiind, de o­potrivă se și soco­tesc între dânșii: aici e multă bunăvoință la cei de sus și alipire cu adevărat credincioasă la cei de jos, dar inima deschisă și legăturile sufletești mi se par peste pu­tință“. Fără ca să-și dea seama despre ceea ce face­, Cocoana Clotilda-și mai apropie scaunul de al lui. „Vorbele ce rostiși ar trebui să mă supere, — grăi dânsa, — și m’ar și supăra, dacă n’ași ști, că vina e și a d-tale, ba mai ales a d-tale­ Prea ești posac, prea te tragi la o parte, prea stai într’un colț și nu vrei să ții seamă, că au și alții tragere de inimă către cei sufletește înrudiți cu ei. — Ziceai,1— urmă ea, — că nu ești deprins a-ți petre­ce viata umblând de ici până colo fără de nici o treabă și pleci cu toate aceste — așa singur cum — la deal spre Copou și de acolo mai departe. Sa gândește-te, că e pe ici pe colo câte cineva care s’ar bucura, dacă ar putea să te ’nsoțească. Nu mai vorbesc de Duduia Smaranda, care tine atât de mult la d-ta, dar avem noi trei copii, care ar sălta de bucurie, dacă i’ai lua ‘n plimbările ce faci. Sunt încredințată că ti s’ar mai înveseli și d-tale ini­ma, ba, pe deasupra ne-ai îndatora și pe noi, părinții co­piilor, care ar câștiga mult petrecând un ceas-două cu Cu desăvârșire altul , era felul de a fi al Cocoanei d-ta. Despre intimitate familiară vorbești. Familie am și­ eu, și-ar fi mare nedreptatea ce mi-ai face, dac’ai zic« c’ai voit și nu ți s’a îngăduit să intri în intimitatea ei. Ini­ma nu e privilegiul unor anumite clase sociale“. Grăindu-le aceste, ea-i întinse mâna roșind ca o­­ fată, iar el se plecă oare­cum rușinat și o sărută uitându-i-se ’n ochi par’că i-ar fi fost, dacă nu chiar soră mai mare, o mătușă, pe care o știe de copil mic, dar de mult n’a mai văzut-o. Din clipa aceasta i s’a prefăcut întreaga viață sufle­­tească. Ținuse pân’atunci la Cocoana Clotilda fiindcă era soția Coconului Costache, iar de aci înainte ține la Co­­conul Costache și pentru că el — pe lângă toate celelalte — mai era și soțul Cocoanei Clotildei. Era lucru firesc să-i fie dragi­­ș copiilor lor.­­ Pe când umbla stingher prin lume, era adese­ori Uri­pitit de gândul, că singura lui scăpare e să se căsătoreas­că, nu cu Aglaia, nici cu fata preutesei, ci ori și cum și cu ori și cine, numai să aibă și el cuibul lui, un suflet, de care­ se știe legat. Nu mai umbla acum singur și-i era rușine de gândul, pe care-l avuse mai nainte, căci inima-i se înveselea când vedea, cum aleargă copiii la el, care știa să le spună atât de multe, ba îi mai era plăcut și timpul petrecut cu Duduia Smaranda, care-i însoția și ea din când în când pe copii. Când se ’ntâmpla apoi, ca Coconul Costache să nu vie la masă, Cocoana Clotilda îl poftia și pe Palea, pre­cum și pe Duduia Smaranda, dacă se nimeria și ea pe­ ack Erau frumoase zilele acelea chiar și fiind cerul înou­­rat și bătând vîntul o furtună pri a viscol. In Nr. viitor: Câte nu mai știa Duduia. -o»-----eoc=0=C=­oc--------­ loan Slavici După amiază de vară In largi spirale vântul înaltă am cetate Un suflu greu de moarte latentă și amară Prin nori, ca printr'o sticlă translucidă străbate Lumina leșioasă a soarelui de vară. Trec singur prin orașul iubirilor trecute Trec singur ca un preot prntr'un oraș străin Pe străzile cu case și piețe cunoscute Necunoscut de nimeni, de zeci de ori revin. Camil Petrescu --------09=0^0=300--——■ Miniaturi de toamnă de Const. Asimine! PASTEL Amurgește... Dintre vii s’aude im câtec vag, ce pare-o rugăciune ! Peste rugina ramurilor ude, Grăbită noaptea scutură tăciune— Și cerul plâns ca un copil stingher S apleacă galeș înspre pionii goi; A prins să cânte greerii’n ungher Și-un stol de rânduitele plânge ’n not.­. PACE... Lumina somnoroasă ’și despletește Fiucarele de fum peste păduri, Stropit cu frunze galbene tânjește Un cuib pustiu în vrejuri reci de mur­t-atâta pace că s’aud cum trec Prin aer funigeii argintii. Copacii scuturându-se, se ’ntrec Sa mă îngroape în melancolii..­ NUCULUI... Te-ai scuturat de-atâtea ori stingher Și-ai înfrunzit ca să te scuturi iar, I Acelaș sfânt între pământ și cer, Zâmbind, plângând, plecându-te ’n zadar Cărarea strâmtă, numai ea îți știe Și zilele, și nopțile, și clipele Când peste ’ntunecata'fi sihăstrie Cocoarele își scutură aripile... IN PLOAIE... Lasați-mă s’ascult cum se dezbracă In ploaia rară plopii, cum s'apleacă. Lăsați-mă să strâng din toamna lor Luminile și clipele când mor... Făclii căzute ’ntr’un altar uitat Sunt frunzele ce’n drum s’au scuturat Iar ochii tăi sub pleoape lungi cu seri Sunt singurii ce-acastă primăveri •

Next