Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1925 (Anul 6, nr. 221-225)

1925-03-01 / nr. 221

A­IMUL VI, — N °- 221 // Elfter ar­ban DATORI • / AL- V- BELDIMAN 1898 1897 FONDATORI . I CONST. MILLE 1897-1920 și Artistic: FONDAT în 1893 g LEI EXEMPLARUL »IM ȚARA 10 LEI EX. IN STRĂINĂTATE Bmhînîcă, 1 Marile 1925 NICOLAE BALCESCU 1819 Guvernul român luase Hotărâre să aducă în țară ose­mintele lui Nicolae Bălc­escu. Ministerul Artelor comunică această dorință d-lui V. Pârvan, directorul școalei române din Roma, care la rândul său insărcină cu cercetările pe d. Guiseppe Lugli, inspector al monumentelor istorice. D-sa avu tot sprijinul guvernului italian, dar din neferi­cire la Palermo nu s’a putut da de urmele osemintelor marelui patriot și istoric român, iată raportul ce s’a trimis ministerului: 1. Există încă în arhivele comunei actul original de moarte, întâmplată în 29 Noembrie 1852, la orele 19 jum. după orariul sicilian, corespunzând cam la orele 13 după orariul de azi. 2. Moartea s’a întâmplat în hotelul Tinaeria, situat în Via Lutera 31, în cartierul zis Caisa, lângă mare, hotel care în acel timp era unul dintre cele dintâi din Palermo și care s’a menținut ca atare până în 1908, fiind întâi pro­prietatea d-lui Ragusa și apoi al unuia numit și Pellegrino. E o clădire cu înfățișare distinsă, bine păstrată, pe fațada căreia se află o placă comemorativă a lui Garibaldi. 3. Din înfățișarea sus numitului hotel se poate deduce că Bălcescu a murit în condițiuni materiale satisfăcătoare, dar de­sigur mult singur, astfel încât proprietarul hote­lului puse stăpânire pe bani și hârtiile pe care le avea. 4. In acel timp existau în Palermo patru cimitire: Al. Cappuccinilor; al. Sf. Maria di Gesu; al Sf. Ur­­sula și de la Rotoli, la poalele muntelui Pellegrino. Date fiind condițiunile de moarte ale lui Bălcescu, re­zultă în chip sigur că a fost îngropat în cel de al patrulea, unde erau înmormântați, toți aceea cari nu aveau mai dinainte un mormânt particular. Aceasta este părerea unanimă a funcționarilor din fruntea administrației civice a orașului. Se confirmă și prin cercetările puse la cale de co­mună și de mine personal, controlate cu registrele­ cimiti­relor Cappuccinilor, Sf. Maria di Gesu, dela Rotoți și Sf. Ursula. 5. In cimitirul dela Rotoți se aflau pentru înmormân­tările comune opt rânduri de gropi lungi de 3.50 m., late de 3.25 m. și adânci aproximativ 4.50, căptușită cu zidărie cu o gură de 0.50 pe 0.50 m. la suprafața terenului și pre­văzută cu dublă închizătoare. Cele dintâi două rânduri fură întrebuințate dela 1837 până la 1839 pentru cei morți mai ales în timpul epide­miei de holeră, celelalte șase rânduri au fost întrebuințate de la 1839 până la 1854 pentru toți morții Comunei fără mormânt particular și apoi până la 1879 pentru săraci. 6. Gropile sunt încă și azi bine păstrate; încă între una și alta fură așezate după 1854 morminte particulare, cum­­ rezultă din registrele comunei consultate de mine. 7. Cadavrele erau aruncate în groapă de sus, fără coșciug și adesea despuiate de hainele pe care le aveau. Numai după 1854 se obișnui uneori să se pună cadavrele în coșciuge de lemn. 8. obiceiul de a arunca cadavrele fără coșciug și pe lângă acelea însăși boala lui Bălcescu și moartea întâm­plată într-un hotel, întăresc presupunerea că a fost înmor­mântat în aceeași zi sau cel mult în ziua următoare de 30 Noembrie. Aceasta ne-o confirmă și faptul că actul de moarte a fost redactat la orele 16 din ziua de 30, adică la orele 9 și jum. aproximativ după orariul nostru, probabil după înmormântare și martori au fost după obicei însăși groparii cari l’au transportat. 9. In ziua de 29 Ianuarie al anului în curs, cu învoire în regulă, am procedat la deschiderea groapei rezervate pentru zilele de 29 și 30 Noembrie și am găsit că conține peste 100 de cadavre amestecate între ele într’un munte inform, înalt în mijloc de 1.50 m, și din care nu se pot deosebi scheletele izolate. In aceeași stare se află și groapa alăturată, care poartă datele de 1 și 2 Decembrie, dacă am mai sta la în­doială asupra datei înmormântării — îndoială care de alt­fel nu se poate sprijini pe nici o probabilitate — că adică Bălcescu ar fi fost înmormântat abia în ziua a treia după moarte. Nu mai rămâne prin urmare decât ,sa se așeze o placă comemorativă pe casa unde s’a stins Bălcescu și alta pe­gina roma^ă din cimitirul dein Palermo. Fără îndoială că aducerea acelor oseminte în țară, ar fi fost un prilej de mari serbări culturale, dându-se o pildă de cum știm și noi să prețuim trecutul și pe oamenii mari a căror viață se confundă cu însuși trecutul neamului ro­mânesc. Acea comemorare nu va mai avea loc, decât târziu când românii se vor duce să așeze la Palermo, plăcile de care am pomenit mai sus. „Adevărul Literar“ își face o pioasă datorie închinând lui Bălcescu câte­va pagini, reproducând Precuvântarea pe care Odobescu a pus-o în fruntea ediției Istoriei Româ­nilor sub Mihai Vodă Viteazu, făcută de Academie la 1878, pagini din opera marelui istoric și câte­va duioase amintiri scrise pentru noi, de d-na Maria Cociu o nepoată a lui Bălcescu. a. d. h. Precuvântare iv beivwae^ îndeplinesc astăzi una din cele mai vii și mai stărui­toare ale mele dorințe: acela de a scoate la lumină Isto­ria Românilor sunt Mihaiu Viteazul, lucrarea de căpetenie a­ eminentului și mult-deplânsului nostru istoric. Nicolae Bălcescu, care tot de o dată este și o scriere de frunte în literele românești. De douăzeci și cinci de ani de când Nicolae Bălcescu a murit, înstreinat de prea-iubita și prea-dorita sa țară, eu unul n’am pregetat un moment de a căuta mijloc spre a face cunoscută publicului românesc această frumoasă operă, în care își pironise mintea și puterile sale un om de un rar talent, pe care, de copil încă, mă deprinsesem a’l respecta, a’l iubi, a’l admira. Cincisprezece ani din aceștia, am păstrat cu sfințenie la mine manuscriptele lui, cercându-mă, de câte ori mi-a stat în putere, a da publicităței cel puțin o parte din ele. Dar, spre rușinarea noastră de până acum, a trecut un pătrat de secol de la moartea lui Bălcescu mai ’nainte ca să poată fi pus sub ochii națiunei române, tot ceia­ ce dân­sul lucrase întru cel mai mare a ei onoare. A trebuit ca o rază din acel foc de vitejie strămo­șească, care ardea cu dor inima lui N. Bălcescu, să stră­bată în sfârșit în vinele tuturor Românilor, pentru ca să afle timpul priincios de a eși la iveală, patrioticele pagine scrise de pana lui, muiată și oțelită în sângele atâtor eroi ai Românilor din trecut! Azi într’adevăr e timp ca națiunea română să audă și totdeodată să simtă adânc cugetele înviătoare și spor­nicele cuvinte ale acelui nobil suflet, ale acelei întinse in­teligențe românești, care odată se numia Nicolae Bălces­cu!... Nicolae Bălcescu, despre carele ne spune d. V. Ale­­csandri că: „cuprins de entusiasm la privirea flăcăilor ro­mâni ce dăntuiau cu Dietele in vânt, zicea: „O­ mândră de ALEXANDRU ODOBESCU oaste va avea România, când îi va veni și el rândul pe lume!“l) Și negreșit la virtuțile ostășești ale poporului român se gândia fără preget Nicolae Bălcescu, de­oarece el, abia în vârstă de 19 ani (era născut în București la 29 iunie 1819), intră în oștire și, numai cu rangul de cadet (junker), doritor să împărtășească soților săi de arme cunoștințele ce mintea și ageră și studioasă dobândise încă din junețe, ceru să institue în cazarmă o școală pentru soldați unde însuși fu învățător. Apoi, după ce fu prigonit și închis cât­va timp la mănăstirea Mărginenii pentru ideile sale liberale, tot către oștire își îndreptă el gândurile, când spre a intra in cariera literară, el tipări în Iași la 1844, în­ceputul unui studiu asupra Puterei armate l a Români.2) Până la anul 1848, petrecându-și timpul în studii isto­rice, când la Paris, când în țară, el scrise diferite lucrări de un mare interes pentru istoria națională, și se publică în Magazinul istoric pentru Dacia, pe care îl redacta în unire cu d. A. Treb. Laurian.3) 3) Scrierile lui Bălcescu, care au apărut în Magazinul isto­ric sunt cele următoare: Tomul I (1845). Cuvânt preliminariu despre isvoarele istoriei Romănilor. — România și Fanarioții.— loan Tăutul, mare logofăt al Moldovei. — Spătarul loan Canta­­cuzino. — Postelnicul Constantin Cantacuzino. Tăutul, mare logofăt al Moldovei. — Logofătul Miron Costin, is-Tom. II (1846): Puterea armată și arta militară la Moldo­veni în timpul­ măririi lor. — Despre starea socială a muncito­rilor plugari în principatele Române in deosebite timpuri. Tom. IV (1847): Campania Românilor în contra Turcilor, de la anul 1595. — Buletine despre portretele principilor Țării Ro­mânești și ai Moldaviei, ce se află în cabinetul de stampe de la biblioteca regală din Paris. 1) Nicolae Bălcescu. Suvenire de V. Alecsandri. Un fragment, Revista Română­­ pentru științe, Litere și arte. București, Tom. II, 1862, p. 312. 2) Acest studiu, publicat în Foaia științifică și literară din Iași, și apoi și în făscioară separată, poartă titlul: Puterea ar­mată și arta militară de la întemeierea principatului Valah­­iei până acum.— El se complectează printr’un asemenea studiu asu­pra principatului Moldovei, tipărit în Magazinul istoric pentru Dacia, din București. — 1852 La anul 1848, el luă parte activă la mișcarea națio­nală, atât în țara Românească, cât și, mai apoi­ în Ardeal- Iasu-și el, în scrierile lui pe care le dăm aci la lumină, ne descrie adesea simțirile înduioșate ce a încercat inima lui, în mijlocul acelor aspirări conduze ale deșteptării spiritu­lui național, pe care el, singur poate pe atunci, știa să le măsoare, în mintea sa erudită și patriotică, cu măsura uriașă a gloriilor trecutului. Fără însă de a perde curagiul în aceste sterpe lupte, tocmai când văzu de toate părțile aventurile generoase ale poporului român înfrânte sub juguri streine și asupri­toare, tocmai în toamna anului 1849, el se întoarse în Franța și se consacră mai cu totul la lucrarea capitală a vieței sale, la povestirea marilor fapte răsboinice ale Ro­mânilor din al XVI-lea secol. 4) Dar să’l lăsăm să’și descrie însu­și starea lui fisică și sufletească, și să ne mărginim a decopiat aci o notă pe care am aflat-o printre hârtiile lui, scrisă cu o mână slă­bită, când se afla la Hyeres, Decembrie nr 17, anul 1850: „Minutele în care scriu sunt pline de amar și întris­tare- Pe când Europa întreagă se pregătia a saluta trium­ful libertății, eroica Franță, de la care, ca totdeauna, se aștepta semnalul, Franța, prin fatalitate și prin neunirea fiilor săi, cade gemând în neputință sub un jug umilitor. Fii fără­de­legi triumfează în toate părțile și întemeiază spurcata lor tiranie. Sufletele generoase, sdrobite și ră­nite de moarte, văd apuind din vederea lor ziua mântui­­rei. Insu-mi eu, cu o inimă sfâșiată de durere, mă lupt cu o boală crudă și neîmblânzită, caut a câștiga timp asu­­pră­ i și a o întrece în iuțeală, ca să pot lăsa fraților mei aceste pagine din viața părinților noștri, și cad sleit de puteri, mistuit prin silințele ce fac. Cu toate aceste te­meiuri de descurajare, sufletu’mi te slăvește încă, în zestă libertate, și, deși oamenii sângiurilor au învelit cu mara­mă neagră dulce fața ta, crede că va veni ziua fericită, ziua isbândirei, când omenirea întreagă se va scula spre a sfâșia acest văl și dușmanii tai se vor împietri la vede­rea soarelui său de lumină; atunci nu va mai fi nici un om rob, nici nație roabă, nici om stăpân pe altul, nici popor stăpân pe altul, ci domnirea Dreptății și Frăției! Aceste cuvinte, ce odata am dat de deviză nației m­ele, vor dom­ni lumea; atunci așteptarea, visarea vietei mele se va îm­plini; atunci toți Românii vor fi una, liberi și frați! Vai! nu voiu avea noroc a vedea această zi, deși eu asemeni am muncit și am pătimit pentru dreptate, și cel din urmă­­ al meu cuvânt va fi încă un imn ție, tara mea mult dragă!“ Acea lucrare despre care el vorbește cu un așa du­reros entusiasm, este Istoria Românilor sub Mihaiu Vodă Viteazul, la care lucra de mai mult timp și din care scrise o mare parte în anii cei din urmă ai vieței sale. Iată, de pe o altă însemnare manuscrisă ce s’a găsit tot printre hârtiile lui, împărțirea ce el voia să dea operei sale: ,­Tomul I. Introducere. — Cartea I. Libertatea Națio­nală (1593—Aprilie 1595). — Cartea II. Călugăreni (Apri­lie 1595—Decembrie 1595)­ — Cart. III. Robirea Țăranu­lui (Decembrie 1595—Aprilie 1599). — Acte adaose. „Tomul II. Cartea IV. Unitatea Națională (Aprilie 1599—Iulie 1600)­ — Cartea V. Mîrislău (August 1600— Ianuarie 1601). — Cart. V. Gimislău (Ianuarie 1601—Sep­ 4) N. Bălcescu, în timpul revoluțiunii de la 1848 din Bucu­rești, a scris în ziarul lui Bolintineanu, Poporul Suveran, câte­va articole, din care extragem liniile următoare: „Părinții noștri au vărsat prețiosul lor sânge pentru a ne „lăsa de moștenire drepturile noastre politice, și datoria noastră „este a le păstra cu aceeaș putere pentru fiii noștri. Timpul n’a­m venit ca să dobândim o independență absolută. Poziția noastră „politică, de pe tractare, este bună; numai trebuie a fi păzită de „înalta Poartă, a fi sprijinită cu statornicie de noi. Să nu uităm „că suntem datori a apăra naționalitatea și drepturile noastre, „de vom fi nevoiți, chiar vărsând sângele. De vom cădea în a­­­ceastă luptă sfântă, să cădem în cui bărbătește, astfel cum au „trăit părinții noștri, și ca dânșii să strigăm: „Mai bine țara „noastră să se prefacă întrun întins mormânt, numai să ră­­­­mână tot țara Românilor­“ Mergând apoi la Paris, pe când se ocupa de marea lui o­­peră istorică și, osebit de o întinsă corespondență și de redac­tarea unor acte atingătoare de faptele emigrațiunii revoluționa­rilor români, el publică în Le Journal des Economistes din Pa­ris, 1850, o importantă lucrare în limba franceză, sub titlul Question écon­omique des Principautés danubiennes. Printre ma­nuscriptele rămase de la dânsul se află și o parte din textul ro­mân al acestui memoriu. Tot acolo găsim și un însemnat frag­ment dintr'o lucrare încă inedită, purtând titlul: Manualul bu­nului Român, dialog între un sătean și un comisar de propa­gandă. Fiind la Paris, Bălcescu mai compuse cuvântul său asu­pra Mișcării Românilor din Ardeal la 1848, pe care îl tipări în­tr’un ziar român de acolo, Junimea Română, din 1851; apoi con­­lucră sau traduse poema în proză ce poartă numirea de Cânta­rea României și care fu mai întâi tipărită la Paris în broșura România viitoare din 1851, și apoi reprodusă de V. Alecsandri în România literară din Iași 1855, unde s-a tipărit și un fragment din cartea III-a a Istoriei Românilor sub Mihaiu Viteazul sub titlul: Răzvan-Vodă. Acestea sunt, pare­mi­se, toate scrierile Bălcescului dela 1848 până la moartea lui. 5) Manuscrisul acestei a V-a cărți, scris în mare parte de însă­și mâna cu totul slăbită a Bălcescului, se oprește la pagina 138 cu însemnarea numărului capitolului „XXXIII“, cu care a­­vea să urmeze textul său. D. Greg. Tocilescu, în interesanta mo­nografie ce a publicat asupra lui­ Nicolae Bălcescu; viața, tim­pul și operile sale, 1819—1852, (tipărit în Columna lui Traian a d-lui B. P. Hașdeu, București, 1876, No. 5, și apoi în făscioară separată) face următoarea curioasă observațiune: „Aci se oprește pana lui Nicolae Bălcescu. „Era capitolul 33 al scrierii sale, care corespunde la capito­lul 33 al vieții sale, vârsta în care a murit... Este o întâmplare „curioasă, analoagă cu aceea a lui Napoleon cel mare, în ma­nuscriptele căruia s’a găsit un manual de geografie, scris în „funețea sa, neterminat și care se opuna tocmai la insula S-ta „Elena, unde, 30 ani mai în urm­ă, marele împărat avea să-și sfârșească cariera“, tembrie 1601). — Acte adaose. — Lista isvoarelor aces­tei istorii.“ Cartea întâia, dup­ă cum însu­și înseamnează­­ pe această ultimă notă, a fost scrisă la Paris în iarna anului 1851 (Ianuarie și Februarie); a doua, iarăși la Paris- 1851 (Martie și Aprilie), cu toate că o mare parte fusese publi­cata la 1847, în Magazinul istoric, sub titlul „Campania Românilor în contra Turcilor, de la anul 1595“; a treia carte a scris-o în satul Vîlle d’Avray, lângă Paris, la 1851 (Mai până la August); a patra la Hyères, în Franța meri­dională, la 1852 (Mai și Aprilie); în sfârșit o parte din a cincea e scrisă la Constantinopole, tot la 1852, dar ea nu este sfârșită. 5)­ Se vede că pe a șasea nici c’o începuse încă, căci nu există nici un manuscris. Actele adaose sunt adunate în mare parte, deși n’au fost încă puse în orân­­duială de autor; cât despre lista isvoarelor, aflăm în no­tele lui, titlurile a mai mult de 255 scrieri vechi și moder­ne în felurite limbi, pe care le-a consultat de-a dreptul sau în traduceri pe care el punea să i le facă. Din Intro­ducere, se vede, după sumarul ce ne-a lăsat că voia să facă un tablou al vietei sociale a Românilor din trecut, dar, astfel cum o avem, ea este mai mult un schelet al lucrării precugetate. Nicolae Bălcescu nu avu dar timpul să-și aducă până la capăt întreprinderea sa. Muncit de dorul țarei, luptân­­du-se cu o repede boală de piept și mai adesea și cu ne­­averea și isolarea în țară străină, el se decise a se porni la Constantinopol ca să obțină voia de a se reîntoarce la căminul părintesc; acolo însă i se refuză favoarea de a vedea pământul sau de naștere, și atunci, cu sufletul în­tristat, cu puterile slăbite, singur și lipsit mai de toate, se întoarse tot pe mare către apus, purtând mereu cu sine scumpul său avut, manuscriptele lui. La 5 octombrie 1852 el ajunse în Palermo, unde spera să afle, sub clima căldu­roasă a Siciliei, alinarea pentru suferințele pieptului său atacat, dar după șase săptămâni de viață tristă și isolată, la 16 Noembrie, el își dete sufletul departe de orice inimă amică, năpustit pe patul unei ospătarii, și lăsând numai cu limbă de moarte toate scrierile lui, unuia din prietenii săi, d-lui Ion Gh­ica. El nu avea la sine mai mult decât o sumă de 30 franci;­ nu era nimeni acolo ca să-i cumpere măcar un loc la ci­mitir. Cioclii ridicară cadavrul străinului din ospătăria „Alta Trinacria“ și-l afundară în groapa de obște a să­racilor din mănăstirea Capucinilor de la Palermo. Când la 1863, am­ cerut și am obținut de la Domni­torul Alexandru­ Ioan Cuza, care le iubise și știa să pre­­țuiască pe Bălcescu, autorizațiunea de a trimite din par­tea guvernului român ca să ridice de pe țărmul străin și să aducă în patrie, oasele acelui bărbat cu care națiunea română se poate mândri, trimisul nostru, d. Nicolae Io­­nescu, a putut numai să constate la fața locului că trupul lui Nicolae Bălcescu era pentru vecie amestecat printre osemintele sărăcimei din Palermo. D-lui ne aduse de acolo numai ultimele voințe ale ilustrului răposat.6) Odobescu Ceti­i continuarea în pag. 81-a 6) Testamentul lui N. Bălcescu, pe care l-a adus d. N. Iones­­cu de la Palermo, și care se păstrează la Ministerul Instrucțiunii publice al României, împreună cu raportul trimisului nostru, fusese încredințat de însuși răposatul­ consulului turcesc din a­­cea localitate. Simțind sfârșitul său, el puse să i se facă o listă amănunțită de tot ce poseda cu sine, în care arăta că voința sa este ca manuscrisele lui să se dea d-lui Ion Ghica, carele se afla pe atunci în Turcia. Un preot grec din vecinătate primi, după

Next